Interviurile lui Marin Mincu – dialog peste timp, testament literar- Dragoş Vişan Adăugat în 09 martie 2010, la 14:22 | 188 afișări / 177 vizitatori |
După ce-am formulat astfel titlul incitant, nu într-o doară, ci foarte serios, e bine de ştiut din capul locului ceva – nu intenţionăm să speriem chiar pe nimeni. Marin Mincu n-a dezmoştenit, n-a jignit şi n-a bârfit pe niciun confrate din lumea criticilor sau a artiştilor în interviurile pe care le-a acordat. N-avea cum. N-avea putere, nu decreta el cum se schimba canonul literar.
Volumele în care i-au apărut interviuri sunt: Textualism & Autenticitate (Eseu despre textul poetic, III) – doar în partea finală fiind incluse cele acordate în anul 1985 lui Marcel Pop Corniş şi Taniei Radu, iar în anul 1989 lui Grigore Mărăşanu –, A fi mereu în miezul realului (carte exclusiv alcătuită din interviuri) şi Cvasitratat de/spre literatură (un fel de testament literar din 2009, apărut la Paralela 45, în a cărui primă parte sunt incluse aproape toate interviurile date de Marin Mincu).
În interviul intitulat foarte fericit “Mereu în miezul realului” pe care Tania Radu l-a obţinut în anul 1985, imediat după ce avusese loc debutul din anul precedent al romancierului M. Mincu (Intermezzo, editura Cartea Românească), i se cere acestuia să explice de ce anul 1984 a fost socotit unul al romancierilor-critici (simultan cu Intermezzo apărând Un burgtheater provincial de Livius Ciocârlie şi Caiet pentru... de Alexandru George). Mai este întrebat ce anume a adus nou în structurile narative faţă de romanul “mimetic”. Dialogul nu-i deloc “inconfortabil”, pigmentat doar spre final cu unele “opţiuni necanonice şi verdicte surprinzătoare”. Totuşi Tania Radu s-ar fi aşteptat Tania Radu ca M. Mincu să polemizeze încă de la început cu N. Manolescu, în privinţa articolului parţial favorabil, scris de acesta cu ocazia debutului întreit a trei romancieri-critici. Însă Mincu propune condescendent şi faţă de N. Manolescu un joc foarte captivant de-a oscilarea între două posturi asumate: aceea de critic şi aceea de romancier. Oscilarea ochiului critic în propria proză fusese observată de Mincu operând ca o diseminare derridiană şi în alte cazuri contagioase (ale “molimii romanului” în rândurile criticilor): Radu Ionescu, Garabet Ibrăileanu şi G. Călinescu. Pus în situaţia să motiveze utilizarea predilectă (“moda” de dată recentă) sau inserarea comentată a “jurnalului” în compoziţia romanescă, M. Mincu răspunde: “Nu este vorba de o ‘simplă modă’, ci de o metodă a scriiturii autentice spre care s-au îndreptat spontan cei trei romancieri-critici. Desigur nu numai ei, dar gestul lor are şi o justificare teoretică; este aici o chestiune de continuitate a tradiţiei reprezentate de Ibrăileanu, Holban şi Camil Petrescu. Pariul cu realul al romanului actual (ce fel de real, iată o altă problemă pe care o las deschisă) pare că trece neapărat, sau că impune o ‘modă’ a jurnalului; se înţelege încă greşit noţiunea de jurnal, glosându-se, inutil, în legătură cu o falsă sinceritate exterioară a acestuia, dar autenticitatea jurnalului nu poate fi căutată dincolo de autenticitatea vieţii, înţeleasă ca pulsiune scripturală. Există o experienţă directă a scriiturii în care instanţa romanescă se scrutează cu fervoare pentru a-şi echivala urma scripturală, unica expresie controlabilă material a subiectului narant, singurul autentic”.
În interviul “Poezie şi... textualism” din septembrie 1989 (“România literară”) acordat lui Grigore Mărăşanu, pe lângă aspectele apariţiei în Franţa a criticii textualiste şi ale reinventării la noi a acesteia printr-un alt sistem de analiză şi referire la textul literar optzecist, criticul de poezie încearcă o primă ierarhizare valorică în rândurile “textualiştilor” români – valabilă în mare parte şi azi, chiar dacă Nichita Danilov este mult mai prolific prin romane: “Mizez mai departe, nu m-am dezis niciodată de ei, chiar dacă am devenit mai critic; numai că, aşa cum am mai spus, aştept confirmarea lor axilologică în opere autonome. Poetul cel mai promiţător dintre toţi, cum am încercat să demonstrez şi în Eseu II, mi se pare a fi Ion Mureşan, care întârzie semnificativ cu a doua carte. Poeţi profunzi, de asemeni, sunt Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov şi Traian T. Coşovei. Dar, de la un timp, am impresia că poezia cea mai autentică încep să o scrie poetele (citez doar câteva: Elena Ştefoi, Magdalena Ghica, Nastasia Maniu, Mariana Codruţ, Marta Petreu).”
Profesorul şi scriitorul M. Mincu doar constata, reacţiona sincer când i se păreau lucrurile în neregulă. De exemplu, vorbeşte despre rolul său de moderator al cenaclului “Euridice”, iar în ipotetica sau năstruşnica postură de a-şi provoca adversarii (chiar pe Nicolae Manolescu într-un rând) la un viu dialog, îi şi invită la şedinţele ţinute săptămânal atâţia ani, ca să mai ia pulsul tinerilor scriitori. Amfitrionul de la rotonda Muzeului Literaturii Române, Alexandru Condeescu, i-ar fi întâmpinat cu drag, de s-ar fi încumetat să apară, pe N. Manolescu şi pe alţi invidioşi, care nu se împăcau cu ideea că tinerii Uniunii Scriitorilor au şi după 1990 un cenaclu select. Dacă tot s-ar fi dus la acest cenaclu, pentru că oricum se laudă că a condus ori a moderat “Cenaclul de Luni”, atunci N. Manolescu ar fi putut să le teoretizeze măcar douămiiştilor un program estetic, fiindcă îi rămăsese dator vândut lui Marin Mincu, în legătură cu acela al optzeciştilor “textualişti”. Câtă vreme a ţinut rubrica “Poezia tânără” la revista “România literară”, M. Mincu a girat din punct de vedere teoretic activitatea lor, le-a depistat programul estetic, riscând să i se interzică plecările în Italia, încă din prima parte a deceniului al nouălea. I-a propus şi atenţiei scriitorilor din Europa, pentru că dorea cu orice preţ afirmarea scriitorilor optzecişti. În interviul acordat lui Eugen Bunaru, intitulat “Îi sprijin pe cei curajoşi!” (Orizont, nr. 11, 18 noiembrie 2002), este intervievat de ce-l consideră pe N. Manolescu “lipsit de metode în abordarea textului poetic”, iar replica polemică pe care o dă este de-o mare consistenţă argumentativă şi încă de mare actualitate – împotriva oricărei forme de amatorism în lumea criticii literare:
“Se întâmplă la noi că toţi cei care n-au acces la « metodă » susţin că orice « metodă » e « revolută », ca vulpea ce spune că stugurii sunt acri fiindcă nu ajunge la ei. Probabil că vă referiţi la o notă anonimă din România literară, în care ‘cronicarul’ se întreba dacă în cadrul şedinţelor Cenaclului Euridice eu mă folosesc de « metoda textualistă » sau pur şi simplu recurg la comoditatea impresionismului autohton. Depinde de situaţie şi ca să se edifice îl invit pe ‘cronicar’ la şedinţele Cenaclului.
Oricum, critica a evoluat enorm de la nivelul de oralitate al foiletonisticii şi am constatat cu toţii cât de ofilite apar astăzi cronicile manolesciene, lipsite de o întemeiere teoretică minimă. Important este să fi reuşit să propui – cum am făcut noi – o interpretare nouă a literaturii care s-a scris în anii ’80, iar dacă metoda textualistă se va dovedi « nerelevantă » rămâne să stabilească istoria literară adevărată, care în niciun caz nu mai poate să fie scrisă de gazetari sau de critici impresionişti. La noi, după G. Călinescu, nu a mai apărut niciun istoric literar « cu metodă » care să se încumete să abordeze competent literatura postbelică.”
Eleganţa invitaţiei adresate lui Manolescu, ce fusese cronicar literar oficial până în 1989, n-a fost onorată, iar tinerii douămiişti păstoriţi la cenaclul lui Mircea Cărtărescu ori cel al lui Mircea Martin nu s-au ridicat la nivelul şi performanţele artistice ale scriitorilor noii generaţii MM (2000) călăuziţi, lansaţi, confirmaţi de “Euridice”.
Dar mai întâi să vedem ce reprezintă pentru Marin Mincu un interviu. Tuturor acelora care îi iau interviuri, indiferent de motiv (de obicei odată cu acordarea premiului Herder sau a celor patru italiene, înainte de-a primi, abia în anul 2000 şi premiul Uniunii Scriitorilor), acest scriitor bilingv, român şi italian, nu le răspunde decât pe-un ton amical, stenic, fără niciun fel de ezitare sau mânie, chiar la întrebările pe care câţiva le consideră foarte incomode. Dacă promiţătorul critic din 1998 Cassian Maria Spiridon greşeşte titlul primei sale antologii de poezii, Despre fragilitatea vieţii, încă de la prima întrebare a interviului ce-avea să apară în “Convorbiri literare”, Marin Mincu îl face să iasă imediat din încurcătură, afirmând că s-ar gândi să-şi intituleze o viitoare carte “Despre faptele vieţii” – care sună a Plutarh: “trebuie să remarc, satisfăcut, că titlul aruncat de dumneata e mult mai bun (Despre faptele vieţii) şi chiar am să-l reţin, probabil, pentru vreo viitoare culegere de poezie. Bine ar fi să pot scrie un volum cu acest titlu!” . Un caz mai aparte ar fi numai felul de adresare faţă de Doina Jela, care în interviul “Textul ajunge să expulzeze lumea” (rev. “Poesis”, decembrie 1994-ianuarie 1995) începuse cu un citat dintr-un articol, “Simulacrele normalităţii” de Eugen Negrici, în care despre Marin Mincu se insinua neadevărul că ar fi printre “numeroşii critici” cu discurs foarte complicat care “au dezerat spre locurile unde [...] nu erau expuşi direct presiunii proletcultului”. Doina Jela îi propune la începutul chestionarului – de parcă i s-ar fi comandat de către altcineva să-l provoace – o întrebare-comentariu, adică o acuză directă: de ce anume, prin textualism şi semiotică, Marin Mincu n-ar fi “declarat un război necruţător degradării spiritului critic” (vorbele lui Eugen Negrici). Vom cita ultima întrebare retorică a lui Eugen Negrici – pentru că însăşi Doina Jela îl făcea concomitent laş pe cel intervievat –, iar imediat răspunsul Profesorului Marin Mincu:
“ – « [...] Nu este exclus ca tocmai din cauza acestei « laşităţi » să se fi ivit şi consolidat cea mai puternică şcoală interpretativă modernă, cu cei mai serioşi poeticieni, structuralişti, hermeneuţi, textualişti din această parte a Europei ? ». Puteţi comenta ideile afirmate aici?
- Întrebarea cu care începi dumneata este insidioasă şi pe deasupra denotă şi o percepţie greşită asupra imperativelor constitutive ale criticii literare. Bănuiesc deja ce vrei să spui. Nu văd de ce ar trebui să mă integrez eu neapărat în observaţiile sau în viziunea de altfel reductivă şi bazată ea însăşi pe o prejudecată, cum se va vedea, a lui Eugen Negrici, din care preferi să citezi. Ceea ce spune el este numai în parte, şi de la mare distanţă adevărat – şi în plus este şi o foarte pripită generalizare, departe de a da măsură exactă a fenomenului. Dar eu nu mă grăbesc, cum îmi sugerezi dumneata, să mă recunosc în ceea ce îţi închipui că aş fi: un fel de « dezertor », un « laş » – şi nici măcar la capitolul de « serios poetician, structuralist, textualist » etc. Această întrebare denotă cel mult că nu m-ai citit cu atenţie. Eu nu ştiu, de pildă, cât s-a luptat E. Negrici cu proletcultul (pentru că el este, cum toată lumea o ştie, un « poetician serios », chiar foarte bun – şi – guarda caso! – probabil s-o fi avut în vedere în primul rând pe sine când proclamă cele de mai sus), dar eu am purtat polemici la scenă deschisă în presă, cu unii dintre reprezentanţii propriu-zişi ai acestui proletcult, care denigrau direct şi indirect valorile clasicizate ale literaturii române şi schimbau mobilul ei axiologic într-unul de natură sociologică şi politică. Chiar felul în care mă întrebi dumneata arată că ai o prejudecată de acelaşi fel, şi anume că mobilul literaturii (şi implicit, al criticii) este unul ideologico-politic. Această confuzie face ravagii şi azi şi de cele mai multe ori îi sancţionează chiar pe cei care se declară scăpaţi de ea. [...]” .
Tot interviul se transformă într-un savuros şi profitabil dialog al Doinei Jela cu Marin Mincu, pentru că i se explică faptul că poetica, (post)structuralismul, critica textualistă, hermenutica şi semiotica sunt simple instrumente de surprindere a fenomenului literar, încă din perioada comunistă, şi nu scopuri în sine sau camuflări ale lipsei de reacţie critică în ceea ce Negrici denumea “peisajul bolnav al literaturii române contemporane”. La data când Eugen Negrici semna acest articol, “Simulacrele normalităţii” (în “România literară”, nr. 18/ 1994), încă avea un prestigiu neatins. Însă M. Mincu avea să semnaleze imediat în presa literară că Negrici îi calcă pe urme lui Eugen Barbu, plagiind cu zecile de pagini prin anii ’90, dintr-o carte străină. “Hoţul strigă prindeţi hoţul.” Entuziasmată că n-a fost deloc dojenită, ci i s-a explicat pe îndelete de ce nu se simte un critic literar compromis sub comunism, Doina Jela îi va propune lui Marin Mincu în ultimele două întrebări ale interviului să i se confeseze asupra planurilor de viitor în urbea unde era pe-atunci profesoară la gimnaziu: “ – Există în România o « şcoală » textualistă? Intenţionaţi să construiţi la Constanţa o « redută » textualistă? Îi spun aşa, fiindcă întreprinderilor dvs. li se potriveşte acest vocabular al luptei, rezistenţei, strategiilor armate.”; “ – Intenţia mea, propunându-vă această discuţie, ar fi să alcătuim o carte de interviuri numită, să spunem « Constanţa la 1990-2000 ». Vi se pare megalomană, narcisistă, provincială etc. această idee? Ce mesaj aţi lăsa dvs. Posterităţii despre Constanţa la 1990? Încercaţi s-o descrieţi, deşi, dacă vreţi, puteţi s-o şi înjuraţi?”
Cameleonicilor adeversari Marin Mincu le-a răspuns întotdeauna ca un gentelman. În loc să păstreze la sertar ca atâţia Agamiţă Dandanache adevărurile dureroase ale elitei intelectuale, ca să şantajeze şi să parvină pe unele poziţii importante, el n-a făcut niciodată decât o politică exclusiv culturală, fără a avea nimic de ascuns în faţa publicului şi-a cetăţenilor de rând. Ar fi putut şi el să “revizuiască” poezia contemporană într-o veselie, precum Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Eugen Negrici, dar a ripostat la acest curent nociv, apărut la sfârşitul mileniului tocmai pentru a fi scoşi unii scriitori din manualele de liceu (Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Leonid Dimov, Nicolae Steinhardt – introduşi abia în cel de-a XII-a, prin 1992). A ripostat când i-a văzut eliminaţi după puţin timp din canonul literar şi introduşi Caius Dobrescu, Simona Popescu, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu. Marin Mincu le reproşează lipsa de onestitate celor care alcătuiau primele manuale alternative “Limba şi literatura română” de liceu – Cristian Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureşan, Adrian Alui Gheorghe sau Ioan Stratan nefigurând nicăieri sub titlu informativ, măcar în paginile de bibliografie selectivă după care se creează îndeosebi modele artistice, încă din adolescenţă.
Controversa legată de înfiinţarea cenaclului “Euridice” şi obstacolele parcurse în desfăşurarea şedinţelor literare este legată, în mare parte, de problema spinoasă că şi alţii voiau să fie implicaţi în monitorizarea unui cerc literar bucureştean al Uniunii Scriitorilor.
Numai simpla reamintire a faptului că Marin Mincu fusese adevăratul teoretician al poeziei optzeciştilor de pe timpul “Cenaclului de Luni”, îi făcea pe conducătorii autodeclaraţi ai acestora să reacţioneze şi prin anii 1998-2000, când mereu alţi şi alţi scriitori începuseră să vină în jurul său, la “Euridice”, fiindcă îi orienta artistic la fel de temeinic sau dezinteresat.
“Astfel, după fixarea fundamentelor prin Ion Barbu - Eseu despre textualizarea poetică, în 1981, am construit relieful concret al acestei viziuni textualiste, recitind toată poezia românească din secolul XX cu această perspectivă schimbată, corespunzătoare noului orizont de aşteptare. Desigur că Eseul despre textul poetic II, din 1986, avansa pretenţia – ca summa a efortului interpretativ nou – să constituie un moment de revizuire a poeziei noastre postbelice. Într-un fel, pentru cei avizaţi, acest impact real a avut loc, fiind marcat de polemica dură din România literară, dintre mine şi Manolescu, imediat după apariţia cărţii. De fapt, chiar în titlul « Critica poeziei noi », al cronicii sale, Nicolae Manolescu recunoaşte explicit importanţa metodei textualiste, chiar dacă mă ataca violent, acuzîndu-mă că nu aş fi acordat suficientă importanţă promoţiei optzeciste. El ştia că, faţă de anvergura angajării critice, acest pretext nici nu conta, dar l-a folosit cu abilitate strategică pentru a mă pune în adversitate neloială cu componenţii acestei promoţii, despre care scrisese şi el, lax, folosind metoda impresionistă tradiţională. Simţind ‘asmuţirea’ mentorului (« tăticului ») lor de la Cenaclul de luni, mulţi dintre optzecişti (în frunte cu Mircea Cărtărescu) au început să se dezică de textualism şi de mine, deşi anterior, cînd se aflau în dificultatea omologării, se aciuiseră ‘glorioşi’ în marsupiul ‘matern’ al acestui concept. Faptul că semnalasem, cu îngrijorare critică, spiritul nediferenţiat şi cam obscur al optzeciştilor, observînd că prea puţini dintre aceştia îşi conturaseră un statut axiologic propriu, nu constituia decît un act firesc de pedagogie literară şi nicidecum o dezavuare a unei promoţii pentru a cărei identificare critică inventasem o nouă metodă şi articulasem programatic un posibil sistem de lectură mai adecvat înaintării discursului poetic. Noua paradigmă textualistă, decelată de mine atunci (şi nu după 1989, cum o face Gheorghe Crăciun cu mult aplomb teoretizant), în deplină autonomie (adică fără a mă erija în « tăticul » cuiva, cum îl numea Cărtărescu de curînd pe şeful Cenaclului de luni), constituie, dacă vrem, chiar o nouă legitimare estetică a întregii literaturi postbelice.” (din interviul luat de către Mircea A. Diaconu).
Limbajul folosit de către Marin Mincu, în interviuri sau în toate comunicările de prin universităţi, foruri culturale din ţară – unde a fost invitat cu diferite prilejuri (lansări de carte, concursuri literare, simpozioane) – nu diferă nici faţă de limbajul cărţilor, cu o densitate ideatică rar întâlnită şi o uşurinţă a exprimării invidiată de mulţi confraţi literari. Nu găsim nici măcar un pasaj în care să fi lăsat să planeze vreo ambiguitate în cele afirmate. Pentru a răspunde şi întrebărilor celor mai spinoase, M. Mincu îşi construieşte de fiecare dată, în plan cognitiv, o strategie de rezolvare a situaţiei. Fără să abată discuţia, foloseşte minimum de cuvinte pentru a-şi prezenta propriul său punct de vedere, chiar dacă lasă uneori să se întrevadă alte posibile subiecte arzătoare.
Demersul incitant de-a răspunde unor chestionare ori unor întrebări puse ad-hoc i se pare lui Marin Mincu cea mai bună testare a sincerităţii sale. Posibilitatea pe care o avea să intervieveze el însuşi pe anumiţi critici, pe temuţii săi adversari care îl bârfeau permanent, nu s-a concretizat, bineînţeles, din cauza fuptului că fugeau precum potârnichile din locurile unde auzeau că îşi va face apariţia. La un moment dat, Gabriel Rusu, motivat de faptul Profesorul se considera iarăşi “tânăr” (adică foarte implicat în noile aspiraţii literare), îl întreabă perspicace dacă ar lua vreun interviu nu adversarilor, ci măcar unuia dintre “junii scriitori români” nouăzecişti sau douămiişti, iar la refuzarea glumeaţă a lui Marin Mincu simţim, printr-o aluzie fină, că n-ar mai avea în România pe cine să intervieveze, pentru că-i încă nostalgic după modestia marilor scriitori români şi a semioticienilor italieni, care-i vorbiseră mai înainte de la egal la egal. Semiotica literară italiană (carte de interviuri semnate de el), cele două antologii din Italia despre poeţii României, scrieri din Eminescu, Eliade, Nichita, Sorescu, editate la prestigioase edituri italiene, constituie oricum singura carte de vizită a literaturii noastre peste hotare înainte de 1989: “[...] dar asta nu înseamnă că eu nu mă simt la fel de tânăr... Astfel, dacă ar trebui să-l intervievez pe unul dintre aceşti tineri, l-aş intervieva mai degrabă pe foarte tânărul Marin Mincu şi l-aş întreba de ce nu se astâmpără o dată, lăsându-i în pace (o ‘pace’ destul de confortabilă!) atât pe liderii impresionismului, cât şi pe optzeciştii textualişti, care nu vor să recunoască faptul documentabil că le-am fost « naş »...” .
Lui Cristian Teodorescu, care-l intervievează în 1994, îi explică de ce a fost premiat romanul său Il diario di Dracula (scris în limba lui Dante, pe atunci fără variantă românească intermediară, “Jurnalul lui Dracula”) în octombrie 1992 la editura Bompiani din Milano şi de ce marele succes la public dusese la reeditarea cărţii (care a avut până în 2000 trei tiraje în Pensinsulă), din păcate fără să se stopeze “scoaterea din cursa pentru premiul Viareggio”, adică mult râvnitul premiu naţional, care se acorda numai scriitorilor cu cetăţenie italiană. Marin Mincu are prilejul să vorbească publicului român despre proza sa. Nu mai vorbeşte în calitate de critic literar, ci de romancier, semnalând faptul că este mult mai apreciat în străinătate decât în propria ţară. De fapt, nu şi-a rescris în româneşte multă vreme ambele sale romane “italiene”, Jurnalul lui Dracula şi Moartea la Tomis (Jurnalul lui Ovidius), tocmai pentru a verifica nepăsarea multor critici români pentru literatura scriitorilor plecaţi în diaspora, încă după cel de-al doilea război mondial. În corespondenţa lui Ioan Petru Culianu către Mircea Eliade întâlnim informaţia că Marin Mincu a fost cel care l-a ajutat pe primul, când nimeni nu s-ar fi încumetat, să plece din Italia în Olanda – de unde a ajuns apoi în S.U.A. pentru a-i fi ucenic până la moarte maestrului său.
Romanul Il diario di Dracula reprezintă un pariu făcut de autor atât cu cercetătorii din domeniul istoriei, cât şi cu adevărata legendă a omului supranumit Dracula, mai ales în documente străine. Curiozitatea stârnită de premierea şi comentarea critică foarte selectă a “Jurnalului lui Dracula” în Italia se menţine şi-n următoarele interviuri, pe care le-au luat Doina Jela, Ioan Buduca şi Ioan Vieru – prilejuri în plus pentru alte mărturisiri despre romanul-jurnal. Subiectul epic ales de către M. Mincu a pornit de la amendarea cărţii romancierului irlandez Bram Stoker despre “contele Dracula” din Ardeal. Observând faptul că “vampirismul” n-ar fi unul dintre “miturile noastre consacrate”, ci un simplu cadou ambalat frumos, la modul comercial în insulelele Marii Britanii şi ale Irlandei, imaginea personalităţii voievodului Dracula i s-a părut lui Marin Mincu nu numai deformată, ci clişată total în materialul fotografic fantezist al lui Stoker.
Ca romancier, M. Mincu nu încearcă să falsifice prin senzaţional de prost gust destinul de excepţie al lui Vlad Ţepeş (Dracula). Mărturiseşte faptul că redarea exactă în roman a documentelor (din cronici autentice, în latină şi din scrisorile papei Pius al II-lea) denotă chiar “anti-senzaţionalismul său programatic”, cu toate că cititorul obişnuit cu romane gotice va cădea în capcana propriilor aşteptări luându-se chiar după exagerările din cronicile nemţeşti şi slave. M. Mincu a vrut să demonstreze faptul că mitul faustian este decelabil avant la léttre în existenţa dramatică a lui Vlad Ţepeş. Inspirându-se – chiar dacă nu o mărturiseşte niciodată – din portretul literar draculesc pe care-l făcuse Marin Sorescu în Răceala şi mai ales în A treia ţeapă, M. Mincu afirmă în interviu : “Am afirmat deja că mitul “draculesc” poate căpăta forţa şi importanţa celui faustian şi nu e exclus ca şi alţii să scrie de acum încolo cu această perspectivă. De ce? Pentru că Dracula, aşa cum l-am conceput eu, nu mai e un personaj anormal, sadic şi pervers. Dimpotrivă, el este foarte normal, chiar canonic, dacă vrem. Încât reacţia mea la clişeul pus în circulaţie de Stoker e una de apărare organică, spontană, apriorică şi nicidecum ‘polemică’. Aşa cum spuneam, « componenta noastră draculescă » nu aparţine faptului divers ci naturii noastre arhetipale. E un tipar historicizat într-un dat greu de clintit, indiferent de voinţa noastră individuală sau colectivă. Vlad Ţepeş era deja un mit, o legendă vie înainte de a fi intrat în povestirile cu vampiri. Fie prin acceptare inconştientă, fie prin conştientizare dusă până la paroxism, el a trebuit să fie asumat aşa cum este. Noi nu receptăm subiectul ca atare, ci retrăim ‘personajul’ exponenţial care n-are cum să fie negat sau respins, sau literaturizat; exponentul draculesc s-a impus ca o coordonată existenţială tipologică şi aceasta fie că vrem fie ca nu vrem, fără alternativă. Putem să avem în legătură cu acesta doar periodice tensiuni interioare sau exterioare, ceea ce dovedeşte că nu-l putem nega; el există! Se află în noi! Dracula, aşa cum l-am conceput, iese din vampiresc, adică din ceea ce se înţelege în mod curent prin această noţiune. Cei mai mulţi cititori ai mei din Italia au remarcat (lucru îmbucurător pentru mine, deşi n-am avut nici o intenţie în acest sens) că actantul meu contemplă cerul, ceea ce contrazice prin definiţie existenţa în spaţiul subteran « tombal » circumscris vampiriei, şi că se comportă normal: chiar aflat în subterană el trăieşte o experienţă existenţială agonală, cu răsfrângeri în plan gnoseologic. El îşi disecă propriile fapte şi are curajul să şi le asume în întregime; Dracula nu vrea să fie altul decît cine este, nu imită pe nimeni, nu se pliază pe imaginea patologică ce i-a fost conturată cu rafinată perfidie de către papa Pius al II-lea în ale sale Commentarii. Dracula îşi asumă condiţia proprie – este însuşi Dracula în ipostaza titanismului renascentist şi nu altcineva. Este viu, este real.”
Am spune că Dracula văzut de Marin Mincu are multe trăsături comune cu Wallenstein al lui Schiller, Manfred din drama lordului Byron, sau c-un Faust nereîntinerit, ci într-o postură a tentaţiei întineririi, dacă i s-ar fi reacordat de către Miphisto (în roman Matei Corvin, dublat de papa Pius al II-lea) puterea înfrângerii Semilunei. Omul Vlad Ţepeş avusese o copilărie dureroasă la Stambul – traumatizată de vizir şi comandantul gardei sultanului. Însă spre deosebire de fratele său, Radu cel Frumos, ţinut mai mult ostatic, lui Vlad Ţepeş nu i se extirpase simţul combativ sau mândria de creştin. Autorul romanului, Marin Mincu afirmă în interviul acordat prozatorului optzecist Cristian Teodorescu că Mahomed al II-lea şi Lorenzo Magnificul – contemporani cu voievodul valah – au stârnit groaza prin execuţii mai sadice în epocă. “Textualizarea”, adică tragerea în ţeapă dintr-un spirit justiţiar, este o misiune nu tocmai uşoară, ci la fel de traumatizantă după încetarea ei şi începerea supliciului personal al executantului, iar detenţia de peste un deceniu a lui Dracula în apropiere de capitala Buda şi de albia Dunării, ar putea semnifica, ca şi în viitorul roman al lui M. Mincu, Moartea la Tomis, un pretext de-a localiza şi peste Tisa, spre Occident o “cloaca maximă”, la fel de pestilenţială ca şi cea traco-dacă-balcanică găsită în exil de către Ovidiu.
Mai multe interviuri sunt acordate în anii 1996-1997 de către Marin Mincu: anume cele semnate de către Ioan Buduca, Ioan Vieru, Petru Ionescu, Vasile Petre Fati, Robert Şerban, Nicolae Rotund şi Gheorghe Crăciun. Motivul principal care îi face pe aceştia să dialogheze cu scriitorul având pe-atunci recunoaştere mai mult italiană decât în breasla românească a scriitorilor este acordarea premiului Herder în mai 1996, care-i nedumerise pe mulţi şi încinsese atât de mult spiritele, încât conducători de-atunci ai U.S.R., precum Mircea Dinescu şi Laurenţiu Ulici trecuseră la “loviturile sub centură”, inventând prin ziarul de scandal “(Academia) Caţavencu” sau dând la “Luceafărul” informaţii calomnioase. S-a încercat din răsputeri chiar boicotarea acordării premiului în juriul de la Viena, însă specialiştii au ţinut cont în special de activitatea din Italia a lui Marin Mincu, prevalând faţă de celelalte susţinute peste hotare de către alţi scriitori ce şi-au păstrat întotdeauna, precum el însuşi, cetăţenia română. Această contestare nejustificată, care a durat în primele luni ale anului 1996, este, după impresia noastră şi mărturia Profesorului, o dovadă că Marin Mincu a deranjat atât de mult pe unii concurenţi de-ai săi universitari, din Bucureşti, încât aceştia s-au muncit vreme de-un deceniu şi jumătate ori să-l izoleze la Universitatea “Ovidius” pe care o ctitorise pe malul mării, ori să-l vadă plecat înapoi în Italia, unde putea să-şi continue activitatea universitară, critică şi artistică.
Încercarea de a-l sili pe Marin Mincu să se depărteze de nucleul conspirativ şi-apoi combativ al U.S.R. – condus cu graţie de N. Manolescu, încă înainte de 1989 – a reprezentat trecerea sa pe-o listă neagră. Şi în momentul actual se afirmă: nu te certa cu N. Manolescu, pentru că… vezi cazul lui Marin Mincu. Acesta a preferat, din start, autotextualizarea. Dacă ar fi fost ales în locul lui Eugen Uricariu preşedinte al Uniunii Scriitorilor, altfel ar fi fost climatul cultural către sfârşitul acestui prim deceniu al mileniului al treilea. Însă a preferat să-l lase pe Nicolae Manolescu să arate ce poate... Pentru că-l credea o persoană care nu-şi spusese ultimul cuvânt şi de la amvonul acestei instituţii. L-a ajutat când a fost ales, ca să obţină voturi în faţa concurentului Nicolae Breban, cu care era mult mai vechi prieten. A stat ca un ghimpe, în sufletul celor de la U.S.R., nelăsând ca lucrurile să degenereze mai tare. Ar fi plecat oricând în Italia, la Institutul Român unde era dorit şi după 2001, dacă nu s-ar fi amestecat şi H.R. Patapievici, aspirant sprijinit de adeversarii săi.
Batjocura internaţională pe care au pus-o în funcţiune unii confraţi literari, la începutul anului 1996, pentru a nu i se acorda premiul Herder ar trebui să figureze pe-o pagină principală a istoriei prostiei omeneşti:
“E curios cum la noi orice noutate e negată cu înverşunare şi cine încalcă mondenitatea convenţiei riscă întotdeauna enorm, chiar dacă pe urmă, dintr-un snobism frisonant, este omologat şi chiar declarat protocronic. De aceea Tzara a trebuit să meargă la Zürich pentru a lansa mişcarea dadaistă. Mă întreb care era efectul dacă o lansa aici! Pentru că ‘muzeismul’ se erijează chiar el ca noutate, de multe ori.” (M. Mincu intervievat de Ioan Buduca);
“Dar fiindcă sunt scriitor, trebuie să încerc să mă obiectivez (cît se poate) şi să spun mai mult aici, căci “cazul” meu s-ar putea să fie cumva instructiv şi la nivelul a ceea ce se petrece cu noi toţi. Lăsînd la o parte datele mele concrete, se pare că mi se refuză, de către unii, ideea de a lua un astfel de premiu din alte motive, mai profunde şi mai simptomatice: anume pentru că aş excepta regula; pe scurt: nu mă încadrez nici în corul celor în libertate şi care se înscriu (ca discurs literar) în genul jurnalelor secrete sau al minimei dizidenţe (să zicem, pentru primii menţionaţi – I.D. Sîrbu, N. Steinhardt etc. sau, respectiv Ana Blandiana, etc.), nici în corul ‘lăudătorilor’ (Păunescu. Vadim etc., etc.) convertiţi acum invers, nici în grupul « intelectualilor » convinşi care poartă ‘dialogul social’ într-o izolare frustrantă (totuşi!), ca sferă compactă, nici între cei care au părăsit România definitiv şi au servit-o de dincolo de graniţele ei, din aşa-zisa diaspora... Atrag atenţia că înşiruirea de mai sus nu conţine nimic peiorativ în intenţie, ci încerc să privesc lucrul în toată onestitatea (aproape cu ochi de istoric literar, dacă se admite, deşi frustrarea mea e cea mai mare pentru că sunt direct implicat în propriul meu ‘caz’), şi exceptez într-o măsură toate aceste ‘reguli’, deoarece am reuşit pe cont propriu (chiar într-o anumită ‘singurătate’) să ies şi să revin, să nu plec definitiv (deşi mi s-a sugerat asta, curios, atît de români cât şi de străini), şi să fac totuşi ceva (acest ceva nu-l evaluez eu aici), adică să scriu, să traduc, să mă afirm cultural într-un mod aproape normal: fără să-l laud pe Ceauşescu, fără să figurez în catastiful lui M. Niţescu.” (M. Mincu intervievat de Ioan Vieru);
“Probabil ştii, de exemplu, ceea ce am aflat de la colegii mei din conducerea Uniunii Scriitorilor, că există o clauză internaţională care interzice unui autor să ia Premiul Herder sau premii internaţionale importante, în cazul în care ar avea o condamnare, chiar şi de o zi. Iar colegii şi prietenii mei din Uniunea Scriitorilor s-au interesat, foarte repede, în legătură cu această situaţie şi au încercat să grăbească sentinţa într-un anumit proces al meu, dar de fapt nu al meu, ci al primarului din Constanţa împotriva mea, ca pînă la 8 mai, cînd se conferea premiul în sensul material, să se întâmple ceva în acel proces, încît premiul să nu mai existe.” (M. Mincu intervievat de Robert Şerban) .
Un reproş care i s-a adus din invidie lui Marin Mincu, încă înainte de căderea regimului Ceauşescu, a fost acela că desele sale plecări în străinătate şi chiar obţinerea titlului de profesor universitar mai întâi la Torino, apoi şi la Florenţa ori Milano, s-ar explica prin compromisurile ce le-ar fi făcut faţă de vechea Securitate. Unii scriitori, ca Mircea Dinescu şi Dorin Todoran – pe care-l găzduise în Italia –, au lansat zvonuri “postrevoluţionare” precum că Marin Mincu ar fi trimis acolo ca să editeze opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Acestea nu sunt simple glume, ci adevărate calomnii. La sfârşitul interviului acordat Rodicăi Burduşel pentru revista “Contemporanul”, intitulat “Marin Mincu – laureat a două prestigioase premii internaţionale” (15 mai 1992), scriitorul explică amănunţit felul în care era privit de către confraţii săi înainte de 1989:
“– În interviul pe care vi l-a luat C. Barbu în suplimentul literar al « Tineretului liber », vorbiţi despre o anumită scrisoare adresată lui Ceauşescu de o seamă de personalităţi ale culturii italiene. Despre ce e vorba?
– Cum, din cauza acelor continue hărţuieli terorizante pentru viză, ajungeam în fiecare an foarte târziu la Facultatea de Litere din Florenţa, în februarie 1982 profesorul Avalle împreună cu Cesare Segre, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Semiotică, au luat initiaţiva de a adresa o scrisoare deschisă lui Ceauşescu, în care se solicita libertatea mea de a călători între România şi Italia, pentru a contribui la difuzarea literaturii române în Italia şi viceversa. Presupun că datorită acestei scrisori, care în caz că mă împiedicau mai departe să ies ar fi fost publicată în presa italiană, am căpătat o anume imunitate, care a durat pînă în 1987, cînd, la o şedinţă de la România literară, am atacat « Cîntarea României » ca modalitate programată de poluare a culturii. Erau prezenţi mulţi şefi ai ideologiei, la pândă, dar am fost bine apărat de G. Ivaşcu şi de alţi colegi. În 1988 m-am ridicat, tot într-o şedinţă, în apărarea ţăranului român, după care am fost ‘anchetat’ de nenumărate ori de Croitoru, Dulea, Constantin Olteanu şi alţii. În acelaşi timp, la aceleaşi şedinţe, O. Paler, M. Iorgulescu şi alţi viitori dizidenţi vorbeau despre lipsa hîrtiei şi se plîngesu că li s-au cenzurat 5 pagini din operele publiicate. E drept că O. Paler îmi strângea tacit mîna după fiecare luare de cuvînt a mea, fiind şi asta o formă de solidaritate. Chiar Mircea Dinescu mă felicita cu jumătate de gură, spunîndu-mi o dată, « lasă, bătrâne, că astea o să le spunem noi când va veni vremea ». Care « noi » şi care « vreme »? – l-am mai întrebat o dată, într-un articol publicat în Contrapunct, din aprilie 1990. Deşi nu mi-a răspuns încă, acum îmi dau seama că, de fapt, unii colegi de la România literară se temeau – vorba lui G. Ivaşcu – să nu se işte un ‘caz Mincu’ mai înainte de a avea ei semafor verde « de la Paris »... Acest interviu m-a incitat, iată, la lucruri pe care n-aş fi vrut neapărat să le spun acum. A fost poate o ‘defulare’ necesară după luarea celui de-al doilea premiu. De fapt, premierea asta ar fi singura justificare a unui asemenea gest, ce încalcă oarecum datoria de discreţie ce ar fi trebuit să mi-o impun. E bine să ştie lumea, totuşi, ce se află în spatele luării unor premii, câtă muncă sau câtă tăcere. Eu promit de-acum să nu mai vorbesc despre asemenea lucruri decît în romanele mele, cele la care scriu în prezent.”
Marin Mincu n-a vorbit numai în romanele Intermezzo II, III şi IV despre aceste “lucruri” devenite supărătoare pentru mulţi scriitori, ci şi în Jurnalul lui Dracula şi Moartea la Tomis. Dezideratul “autenticităţii scriiturii” a fost experimentat din clipa când a văzut cu ochii săi, o singură dată în viaţă – după cum relatează într-unul din interviuri – că securiştii îl considerau o persoană periculoasă, indezirabil. Reţinându-şi cu greu cumpătul în faţa acestora şi neiscând scandal mediatic, nici peste hotare, M. Mincu a fost întors de la graniţă şi i s-a interzis să plece un an de zile în Italia. Din Intermezzo II (1989) aflăm în special şi cât de multe bariere a întâlnit pe dificilul traseu al consacrării sale ca poet şi critic literar. Şi interviurile fac referire la recalcitranţa sa din vremea studenţiei, când profesoara de învăţământ politic a trebuit să-i ia apărarea, ca să nu fie exmatriculat, deoarece spusese public – şi ar fi publicat aceasta în reviste literare dacă nu i se dădea vot de blam la facultatea de Litere din Bucureşti – că socialismul nu-i “ştiinţific”. Profesoara sa i-a păcălit pe toţi politrucii de-atunci de pe Edgar Quinet că studentul Marin Mincu nu s-ar fi exprimat exact, c-ar fi vrut să spună că manualele de socialism nu sunt “ştiinţific” alcătuite sau redactate.
În alte interviuri arată de ce a fost atacat chiar în anul tezelor maoiste din iulie 1971 ale lui Ceauşescu de către criticii S. Damian şi Paul Georgescu, care-l acuzau de “iraţionalism”. Într-o perioadă a diseminării în rândurile intelectualităţii a ateismului comunist, Mincu fusese acuzat că volumele sale intitulate Critice I şi II incitau la obscurantism religios, că s-ar fi “plimbat cu « arhetipul »” debusolând tinerimea. E vorba în special de Critice – volumul al doilea: Heliade, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, H. Papadat-Bengescu, Marin Preda (Cartea Românească, 1971). Mulţi scriitori recenzează favorabil ambele volume de Critice ale sale: Cornel Regman, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Iorgulescu, Gheorghe Grigurcu, Hristu Cândroveanu, M.N. Rusu, Cornel Ungureanu şi alţii. Alexandru Paleologu îi mărurisise atunci, în secret, că fusese foarte plăcut surprins, ba chiar uimit de folosirea în interpretarea prozei lui Sadoveanu a termenului original “labirintic”, având la dispoziţie încă două articole şi două ample studii critice semnate de Marin Mincu:
“Un traiect posibil al exegezei sadoveniene: eminescianismul”. Viaţa studenţească, an. 15, nr. 37, 11 noiembrie 1970, p. 6;
“Călătorie în eposul sadovenian”. Tomis, an. 6, nr. 10, octombrie 1971, p. 6 ;
Sadoveanu, Mihail. “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” ; postfaţă de Marin Mincu. Bucureşti : Minerva, Bucureşti, 1972;
Sadoveanu, Mihail. “Creanga de aur” – “Viaţa lui Ştefan cel Mare” ; ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Constantin Mitru ; prefaţă de Marin Mincu. Bucureşti : Minerva, 1973”.
Marin Mincu a observat că Alexandru Paleologu, când a scos volumul despre iniţiaticul din proza sadoveniană i-a folosit fără să citeze chiar metoda sa interpretativă arhetipală, îndeosebi conceptul operaţional de “labirintic”, pentru care fusese muştruluit ani întregi în presa literară, chiar pe la sfârşitul perioadei de cvasilibertate culturală, din toamna anului 1971 până în 1975.
Pentru a nu fi învinuit şi în prezent că Marin Mincu s-ar fi legat de S. Damian prin noiembrie 1971, ori de Paul Georgescu prin februarie 1972, o să oferim şi cronologia exactă a tirului l-a care a fost supus atunci (răspunzând o singură dată lui S. Damian), fiind obligat până la urmă să tacă:
1. Damian S., “O plimbare cu arhetipul”. România literară, an 4, nr. 47, 18 noiembrie 1971, p. 4;
Mincu, Marin. “Raţiunea « răstălmăcirii » sau logica sterilităţii” (despre articolul “O plimbare cu arhetipul” de S. Damian). România literară, an. 4, nr. 48, 25 noiembrie 1971, p. 26;
Damian S., “Între cer şi lut” (despre articolul ”Raţiunea « răstălmăcirii » sau logica sterilităţii” de Marin Mincu). România literară, an 4, nr. 49, 2 decembrie 1971;
2. Georgescu, Paul, “Iraţionalismul agresiv” (Pe marginea răspunsului dat de Marin Mincu, autorul volumului Critice II, lui S. Damian, în România literară). Vatra românească, an 25, nr. 2, februarie 1972, p. 82-92.
Călcându-le exact pe urme, Nicolae Manolescu a folosit acelaşi ton vindicativ, de parcă M. Mincu n-ar mai fi avut voie să apară în librării cu vreun alt volum de critică literară. Într-o vreme când numai Ion Caraion îndrăznise să se ia de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, în volumul Poezie şi generaţie din anul 1975 (care a fost cenzurat să apară timp de trei ani), Marin Mincu dovedeşte că poetica acestora prezenta la începutul deceniului al optulea semne ale desuetudinii, riscând să se manierizeze, să ajungă clişee precum limbajul de lemn. Acest prim articol al lui Manolescu, pentru care M. Mincu nu îi reproşează în interviurile sale postdecembriste că făcea front comun cu oamenii cenzurii comuniste, este intitulat “Critica gongorică” (România literară, an 8, nr. 38, 18 septembrie 1975, p. 9). A ţinut minte până în anul morţii sale nedreptatea ce i-o făcuse atunci chiar Manolescu. Mai degrabă calificativul “critica gongorică” se potriveşte modului empiric, fără nicio epistemologie mai avansată decât impresionismul călinescian, în care Nicolae Manolescu îşi alcătuia cronicile şi cronichetele despre Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Ion Caraion etc. neavând habar de ceea ce înseamnă poezie, eseu, proză suprarealistă. De altfel Mircea Scarlat l-a apărat imediat pe Marin Mincu, parafrazând cu titlul articolului semnat de el, “Critica incitantă” (recenzie la acelaşi volum Poezie şi generaţie, în Viaţa studenţescă, an 20, nr. 29, 24 septembrie 1975, p. 8), batjocoritoarea expresie lansată de Manolescu. Cei care au mai făcut atunci front comun în jurul lui M. Mincu şi au scris cronici sau recenzii favorabile despre acelaşi volum, Poezie şi generaţie, sunt Emil Manu, Mircea Iorgulescu (cu un profil “Marin Mincu” în revista Luceafărul), Al. Dobrescu (art. “Poezie contemporană” în Convorbiri literare), Nicolae Oprea (art. “Generaţie şi poezie” din revista Argeş), Victor Atanasiu (art. “Critica « poematică » din Vatra românească), Serafim Duicu (art. “Critica « tampon » din Vatra), Gheorghe Grigurcu, tot în Vatra.
Cine investighează obiectiv publicistica lui Nicolae Manolescu – adunată incomplet şi preferenţiar în “lista” sa (ori mai de grabă a lui Alexandru Muşina), editată în trei volume la editura Aula din Braşov – poate avea mari surprize. Cel care a pretins după 1989 că a fost singurul apărător constant din timpul comunismului al tinerilor scriitori, mai ales din generaţia sa şaizecistă, a dezminţit lucrul acesta în repetate rânduri. Se pare că tot el a fost cel care a dat tonul revizuirii literaturii postbelice, îndemnându-i pe Gheorghe Crăciun şi pe Constantin Abăluţă să propună ori să impună o altă scară valorică – în care optzeciştii să-i surclaseze cu mult pe şaizecişti şi pe şaptezecişti – nemaidiscutând despre indiferenţa manifestată tot de ei faţă de valoroşii nouăzecişti. Dacă Manolescu distruge canonul literar după 1990, Marin Mincu e cel care apără generaţia şaizecistă-şaptezecistă, căreia îi aparţinea. Ne întrebăm de ce N. Manolescu n-a mai dovedit că este mare cronicar literar şi după 1990, dacă oricum intenţionează să-l întreacă din 2008 ca istoric literar chiar pe G. Călinescu. Marin Mincu arată şi în volumul său Fărâme critice (2005) că nu mai era în stare, că nu fusese sclipitor decât în critica de întâmpinare, nicidecum pe planul teoriei poeziei sau al investigării întregii noastre literaturi din punct de vedere diacronic (şi în comparaţie cu salturile valorice din operele altor poeţi, dramaturgi, eseişti, romancieri din străinătate).
Interviurile lui Marin Mincu, incluse în volume după 1990, constituie un corpus de eseistică, memorialistică, critică, teorie şi istorie literară inestimabil al literaturii contemporane, de mare folos pentru cei care vor să-şi cunoască mai bine scriitorii. Venind în contact cu diversele adversităţi, despre care nici nu ştia uneori că-l pândesc de mult din umbră, Marin Mincu a reacţionat mereu cu întârziere; i s-au speculat dinainte mişcările decisive, de parcă ar fi jucat şah nu doar cu Princepele, ci cu întreaga curte a Cetăţii Dâmboviţei.
Distribuie pe facebook
