“Intrarea Soarelui” de Cecilia Ştefănescu(“Tristan şi Isolda” în transcriere adolescentină) - Dragoş Vişan Adăugat în 26 ianuarie 2010, la 13:28 | 174 afișări / 166 vizitatori |
Romanul “Intrarea Soarelui” (Polirom, 2008) este a doua mare abatere de mare percutanţă epică a Ceciliei Ştefănescu, după “Legături bolnăvicioase” (2002). Abatere înseamnă, bineînţeles, originalitate, forţă romanescă de redare citadină, inventivitate, prospeţime, caleidoscop de imagini, viaţă esenţializată din câteva linii, poezie adulderină à la Alberto Moravia, grimasă urmuziană, pulsiuni neosuprarealiste, seducţie a crizelor de personalitate, împăcare, rivalităţi adolescentine şi compromisuri între tineri, răni de (ne)vindecat, horror atenuat, devenit simpatic, acceptabil. Cartea de vizită a acestui prozator, de treizeci şi trei de ani – tot atâţia cât au şi eroii romanului, Sal şi Emi – este impresionantă. A debutat în volumele colective “Ferestre 98” (1998) şi “Tescani 40238” (2000) – experimente epice de-o mare îndrăzneală, tatuaje în pielea prea confesivă nouăzecistă. După romanul său de debut (apărut în trei ediţii la noi, iar în 2006 şi la editura Phébus, în traducere franţuzească Liaisons morbides de Laure Hinckel) regizorul Tudor Giurgiu a făcut şi un film, “selecţionat în secţiunea « Panorama » a Festivalului de Film de la Berlin”.
Cărţile Ceciliei Ştefănescu se recomandă singure, având deja conturată individualitatea lor, pentru că textul care le alimentează cu sânge şi oxigen este lucrat în filigran şi pietre rare. Ca dovadă, stadiul uterin, prenatal al lui Sal (prescurtare de la Sorin Alexandru Lemnaru) este redată minimalist, cititorii intuind momentul când mamei sale i se rupe apa şi îl scoate la lumină ca pe-un Sol invinctus în nişte zori de zi, geamăna sa născându-se însă moartă (“era asemenea lui, sufocată de prezenţa lui [...] şi acum îi zăcea la picioare, neînsufleţită”); capitolul “Intrarea soarelui” de la mijlocul celor 350 de pagini a ajuns să împrumute şi cărţii titlul său, care trimite la iluminare, prag iniţiatic, auspicii favorabile:
“Se întorcea pe vârful degetelor şi mişcarea durea, sunând în atmosferă şi spărgând densitatea. Dar, aşa cum fusese prevăzut dinainte, întoarcerea schimbase echilibrul, iar excrescenţele îndurerate se ridicau în relief, din tabloul lor eterat. Nu era uşor să străbaţi distanţele în timpul scurt, mai ales că la capătul lor te-ar fi aşteptat preamărirea. Dar dragostea de viaţă care adună toate vietăţile, indiferent de felul lor – pentru că părţile rămân mereu îndrăgostite –, face din obstacole muşuroaie şi din dezgust toleranţă. Împrejurimile se colorează pestriţ şi, astfel, vacarmul oboseşte. [...] Şi te cuprinde o plictiseală, pe care-o numeşti infinit, deşi numele e doar o cochetărie de miop, pentru a îmblânzi fiara care repetă, ca un copil tâmp, « De ce? De ce? De ce? ».
Se apropia şi se îndepărta, ca un şarpe rece, ca un lanţ de numere, şiruri nesfârşite, întotdeauna altfel. Înfricoşător şi greu de cuprins cu mintea. Deşi ceea ce apărea împrejur nu mai era decât amintirea spaimei trecute, acum avalanşa surprinzătoare tăia răsuflarea. Tăia timpul în două, fracturându-l. […] Urechea devenise mai mare decât universul şi stătea ţeapănă şi atentă, sub forma unei flori carnivore gata să înghită gângania de pe petala ei stridentă. Mărimea şi umbra pâlniei împiedicau restul să crească, să scoată la rândul lui sunetele care l-ar fi salvat din singurătate. Zgomotul perpetuu hrănea animalul care năştea în peştera imensă numerele prinse în şiruri nesfârşite. Secţiona cu lama lucioasă, prin care se reflectau monstruozităţile, lanţul şi, cu toate că ai fi zis că se termină, ele creşteau şi scădeau după voie, cu tenacitatea unor termite. La capătul unei lungi aşteptări, s-a deschis un mugur din care a răsărit soarele cu petalele lui trandafirii. Aşezate, spiralate, fâlfâind din aripile volatile, şi-au răspândit repede mirosul împrejur. S-a luat după mirosul acela tare, care-l asurzea, şi şi-a dat drumul pe toboganul acoperit cu mâzgă spre formele ce începeau acum să se lege.” (pp. 147-149)
Ca mamoşi ai fabricării textului şi personajului principal, Sal, n-avem cum să nu tresărim la priceperea Ceciliei Ştefănescu de a-i urmări fătului său încă nenăscut şi neapărut pe scena dură a romanului orice reacţie senzorială, orice tresărire spirituală inaugurală – pe baza preceptului că omul este cununa creaţiei. Gracian Baltazar în “Criticon” a reuşit să surprindă ieşirea în lume, tot dintr-o peşteră obscură platonică a omului, asaltat imediat de ineditul unei avalanşe senzoriale – biciuirea aerului proaspăt, marin.
Am citat pasajul de mai sus, din capitolul cinci, “Intrarea Soarelui”, din două motive. Unul ar fi cel onomastic. Sal (Sorin) înseamnă în româna de messenger prescurtarea de la “salut”, “salutare”. Dacă i se dublează consoana finală într-un “l” geminat, atunci ştim că se răspunde la salut. “Sall” poate însemna şi că Sorin Al(exandru) concentrează în el universul, el fiind “sarea pământului” (“sal, -is” = iniţial un simplu grăunte de sare, un embrion, un “boţ cu ochi” din Bucureşti). La o adică Sal/emi poate fi un singur prenume, nord-african. Adică se face aluzie, din start, la mitul cuplului androgin, la îmbinarea perfectă a destinelor ca jumătăţile miezului şi coajei de nucă. Jocurile onomastice, sugestiile puse la cale de către Cecilia Ştefănescu nu se opresc aici. Prietena lui Sal, Emi, aminteşte de Emma a lui Jane Austin, de suflet, amică şi a iubi (“l’âme”, “amie” şi “aimer” în franceză), însă cu prisosinţă şi de curentul emo, în sensul creativ, rezistent, ezoteric, (perceput de alţii numai ca ceva neapărat recalcitrant, extravagant) al termenului. Între Sal şi Emi se iscă o simbioză ca între o plantă şi o insectă. N-ar putea trăi unul fără altul, precum nufărul şi gândacul ce-l fecundează. Ei trebuie să se vadă în orice zi pe la ora şaisprezece. Chiar se vorbeşte alegoric despre o plantă pretenţioasă udată prea mult, apoi despre o seră căreia stăpâna îi spune toate gândurile, iar apoi, lăsată fără confidenţe, se veştejeşte. Sal îşi neglijează vecinii de cartier, micile campionate de fotbal pentru a o întâlni şi a se plimba, ori a mânca bunătăţi gătite de mama ei. Camera lor Sambô, a descoperirii fericirii, se mută din dormitorul fetei, pe acoperişul blocului ei (locul secret de unde-l urmărise mereu pe Sal, de când ieşea din scară), apoi chiar într-o boxă din subsolul blocului lui Harry.
Al doilea motiv al citării pasajului cu venirea pe lume a eroului ar fi faptul că Sal va fi la un pas de moarte, chiar din vina lui Emi. Ar fi putut muri la spital ori în patul de-acasă, pentru că nu ieşea din comă, stând cu ochii deschişi. În camera de “reanimare” el fusese plâns ca un Osiris mort şi înviat de Emi (un fel de Isis ce se simţea vinovată că nu chemase imediat salvarea când el spărsese o vitrină la o petrecere, după ce-i povestise cu amănunte legendarul roman “Tristan şi Isolda”). Dacă Emi nu i-ar fi dăruit din răsuflarea ei, sau dacă nu se întindea în acelaşi pat ca să plângă din suflet, Sal ar fi murit, pentru că pierduse mult sânge prin tăieturile de la mâini. Numai micul Toma (martorul din umbră, ce ascultase din altă cameră povestea rănii sale, care trecuse şi el prin frigurile morţii) ştiuse de culpa primordială a lui Emi. Ea fusese nemulţumită de masochista “declaraţie de dragoste” a lui Sal şi de judecarea cam aspră de către el a Isoldei. Vindecarea miraculoasă a lui Sal, transferul de energie dăruit de Emi, devin explicabile dacă vedem în agonia din care-l scapă “Emi-cea-mică” canapeaua unui psihanalist-autor : pacientului i s-a indus forţa revenirii la viaţă şi a uitării episodului său de la naştere cu geamăna sa născută moartă. Emi ar fi vrut să-şi răscumpere cu vârf şi îndesat greşeala că nu chemase atunci salvarea. De aceea ar fi vrut să fie ea moartă, să-i transfuzeze propria viaţă. Exact ce făcuse şi geamăna lui Sal în uter, pentru ca măcar el, după o săptămână de travaliu matern, să vadă lumina zilei.
În afară de capitolul al cincilea, “Intrarea Soarelui” fiecare capitol din romanul cu acelaşi titlu al Ceciliei Ştefănescu are, precum vasele comunicante, un recipient geamăn, situat cronologic “după douăzeci de ani”, când Sal şi Emi nu mai sunt copii, ci oameni maturi, căsătoriţi, el cu Matilda, iar ea cu Matei. Cele cinci perechi de capitole sunt:
a) I, “După-amiaza lui Sal” – VII, “Nautilus” (iubita din beci = iubita de pe palajă; părinţii lui Sal şi ai lui Emi-cea-mică = soţul ei Matei + soţia lui, Matilda cu fiicele Dori şi Mari). În primul capitol se relatează şi cum s-au cunoscut protagoniştii, la opt ani, Emi selectându-l pe Sal ca prieten, dintr-un grup mai mare de rivali, Max, Harry, Toma, Johnny, “sensenii dintr-a VII-a”, “golanii de lângă fabrica de bere”. Sal şi Emi depind de familiile lor, fiind singuri la părinţi. În cel de-al şaptelea capitol este vorba de ipostaza lor de amanţi la maturitate, de-o aventură secretă a lor pe litoral, cu întâlniri în zori, ca să nu-i simtă soţii. Întâmplarea îi reuneşte la o cofetărie, iar Sal are iniţiativa ruperii parţiale a tainei lor. Se prezintă ca prieteni din copilărie soţilor şi fiicelor lui. În primul capitol e vorba şi de halucinaţia avută de Sal, că ar fi descoperit cadavrul unei femei în subsolul blocului lui Harry şi că i-ar fi tăiat degetul având un inel cu agată pătrată, pe care apoi l-a dăruit într-o casetă lui Emi-cea-mică. Chiar dacă acea rămşiţă corporală ar fi fost reală, pentru că Emi e dusă a doua zi în beci şi găseşte boxa şi masa unde i se arătase lui Sal cadavrul, ipoteza cititorilor, după sfârşirea întregii lecturări a romanului este că de fapt el găsise acolo numai degetul acelei femei frumoase, decedate. De aceea Emi nu l-a crezut niciodată pe Sal în stare să taie din mâna stângă a acelei femei un deget, cu un briceag făcut pierdut, aproape imediat, tot în beci, unde l-ar fi găsit. Autoarea cărţii “Intrarea Soarelui” ne dă de înţeles că Sal, cu presimţiri anormale pentru vârsta sa, simţise mirosul îngrozitor, coborâse în beciul blocului unde Emi avea să fie violată, găsise sursa mirosului cadaveric, degetul cu inel, pus poate chiar de soţul decedatei în propria boxă, apoi revenise la uşa “prietenului” Harry care nu i-a deschis, nelăsând-o să strige nici pe Emi, pe care tocmai o agresase oribil, violând-o. Criza în care a căzut Sal pe loc, în pragul uşii, i-a dat acea halucinaţie cu trupul moartei, căreia i-ar fi tăiat degetul spre a i-l dărui lui Emi. În limbajul psihanalitic, pentru Sal şi Emi a avut loc complexul castrării, subconştientul lui Sal presimţind totul, dar neputând interveni când prietena sa era deflorată, siluită de către altcineva. De aceea el aiurase, intrând în criză, cât a stat pe pragul locuinţei de supliciu al lui Emi-cea-mică; Sal compara coşmarul pe care-l bănuia după uşa apartamentului, în agitaţia sa din inconştient şi batjocorirea trupului nedezvoltat al prietenei sale cu înţepenirea plinătăţilor unei femei mature (cum văzuse la prietenele mamei sale, ce-l îmbrăţişau şi-l alintau între sâni), însă moartă, îngheţată.
b) II, “« Adio! »” – VIII, “Petrecerea” (dăruirea degetului moartei corespunde nu doar elixirului dragostei dintre Tristan şi Isolda, ci şi anticipării faptului că Emilia, la maturitate, după petrecerea din casa de sejur estival la mare unde se cazase Sal, va bea elixirul morţii, fiind salvată în ultimă instanţă de către soţul său, Matei, ce a chemat elicopterul s-o ducă la Spitalul Municipal din Bucureşti). Faptul că titlul capitolului al doilea redă între ghilimele titlul nuvelei “Adio!...” de Mircea Eliade dovedeşte nu numai caracterul fantastic al scufundării anterioare a lui Sal în întunecimile inconştientului său, în “boxa” morţii de mai târziu a Emiliei, ci şi spectaculosul, alegoricul, biografismul care sunt reunite subtil la Cecilia Ştefănescu, cu dezvăluiri de secrete ce apar la fiecare pagină a romanului.
c) III, “Emi visează” – IX, “Fin’amors” în care se încearcă portretizarea copilei şi a femeii, printr-un ebolism invers decât masculinizarea discursivă a Angelei Marinescu (la Cecilia Ştefănescu ar fi vorba de slăbirea convenţiilor epice moderniste, datorată conceptului de “slăbirea gândirii tari” a filosofului Gianni Vattimo). În capitolul al treilea Sal este în centrul atenţiei, atât al colegilor săi de joacă, al părinţilor, cât şi al prietenei Emi, care-l ascultă spunându-i legenda lui Tristan şi a Isoldei. Ascunşi într-o încăpere cu antichităţi puse într-o vitrină ferecată, din vila lui Toma, unde fuseseră invitaţi, ei nu ştiu că sunt spionaţi de către acest fiu al gazdelor. Pentru a-i dovedi că poate muri pentru Emi, dorind o sabie din vitrină, Sal se răneşte grav în sticla sfărâmată şi leşină. Emi consideră că este o criză mai veche a sa, cădere de calciu ori epilepsie (“doctoriţa” care dă diagnosticul bolii lui Sal rosteşte o denumire pe care nici el n-o va înţelege vreodată – astfel că ambiguitatea va fi asigurată până la sfârşit). Va regreta că nu intervenise la timp, iar la sfârşitul capitolului al treilea Emi îl resuscită pe Sal, care nu-şi mai revenea de loc, fiind privită cu ochi răi de mama băiatului, că se întinsese lângă el pe pat pentru a nu rămâne singur şi rece. El îi face mărturisirea: “- Iartă-mă, iartă-mă, te rog, de fapt ar fi trebuit să-ţi spun că eu te iubesc şi că nu pot trăi fără tine. Tu eşti Isolda mea.” Copleşită, Emi îi spune că exagerează. E de-o mare modestie. Din acest motiv, pe când Emi “visează”, se pare că Sal e capabil de-o mare performanţă: el îşi vede viaţa alături de ea, după o despărţire de douăzeci de ani: “Înainte să iasă din încă din încăpere, Sal a aruncat o ultimă privire, plină de nostalgie şi regret, patului micuţ şi tare, pe care se întinsese cu singurul gând de a se odihni înainte de a porni în căutarea celor doi străini ce păreau a fi atât de nefericiţi.” (p. 108). Cei doi străini, Sorin Lemnaru şi Emilia sunt amanţi, hăituiţi de responsabilitatea familială, nevoiţi să se întâlnească fugitiv, că soţii lor să nu bănuiască nimic. După cum “unchiul Marc” al lui Tristan avea să afle că Isolda îl trădase cu propriul său nepot, ştiindu-se încornorat, şi viitorul soţ al Emiliei, Matei va reacţiona virulent când va afla adevărul ascuns de ei mai mult timp.
Capitolul al nouălea, dimpotrivă, este o analepsă a Emiliei în trecutul îndepărtat, când şi cititorilor li se livrează explicaţia de ce Sal simţise că-n faţa uşii celui mai “bun” prieten al său se întâmplase o faptă abominabilă: violarea celei care fusese Emi-cea-mică, de către adolescentul Harry, rămas singur în casă. Ameţit de-un miros de mort ce plutea în scara blocului până la etajul ultim, al patrulea, Sal a leşinat în faţa apartamentului lui Harry, după ce apăsase de multe ori sonerie şi auzise sunete ciudate. De aceea nu putuse interveni. Nu v-a putea afla, deşi o va întreba de două ori pe Emilia, mai nimic despre acest episod enigmatic din viaţa sa. Peste douăzeci de ani ea îşi aminteşte mereu cum venise să-l caute pe Sal la prietenul său cel mai bun, după ce cutreierase toate străzile, speriată că nu vine la ea acasă; cum fusese trântită brusc de Harry, pierzându-şi cunoştinţa de două ori, pentru că a fost legată cu sfoară, ţinută de gură să nu strige şi batjocorită chiar când Sal venise având o presimţire “funestă”.
Sal, după ce Emilia ieşise din spital, o interogează pentru ultima oară despre “faza cu Harry”, crezând, cum mărturisise chiar ea la cofetărie, că fusese trădat încă din acea zi, când el leşinase în pragul locuinţei unde crezuse că-i aude şi ei vocea. În locuinţa Emiliei, soţul ei gelos, meschinul Matei, are prezenţa de spirit şi curiozitatea de a-i lăsa împreună, singuri pentru o oră, pentru că ea nu-şi mai revenea după ce avusese o tentativă de-a se sinucide la mare. Dragostea carnală dintre Sal şi Emi este umbrită de suspiciunea că ea nu l-ar mai iubi. Fuga precipitată pe scări a lui Sal, înainte de-a se împlini ceasul de iubire permisă de soţul ei, este a doua dovadă din viaţa sa că de fapt el renunţa prea uşor la confruntarea directă a adversarilor. Prima dată, în copilărie, nu putuse să le ţină piept părinţilor săi, cărora Harry le vindea gogoşi precum că Emi avea tată puşcăriaş, că plănuise chiar ea să fugă împreună cu fiul ei.
d) IV. “Locul sigur” – X. “Fuga” (din aceste două titluri dichotomia compoziţională a romanului, în valurile dezvăluirilor, reiese foarte clar). Argumentul antinomiei “loc sigur” versus “fugă” nu trebuie să ne păcălească. Pentru cuplul Sal şi Emi nu există loc sigur pentru a se iubi nicăieri şi nicicând, în Bucureşti, la mare ori la munte. Decât în eternitate, pentru că ei repetă sistematic aventura spirituală a lui Tristan şi a Isoldei. După cum Isolda nu-i spune lui Tristan de ce se măritase cu unchiul său Marc, tot aşa Emi (Emilia) nu îi mărturiseşte complet, nici în adolescenţă, nici la maturitate că fusese violată de prietenul său de încredere, Harry.
Locul sigur este camera lui Emi-cea-mică, fosta cameră a tatălui ei ce-o părăsise, redecorată complet, unde Sal se simte cu ea mai bine decât acasă la el, meditând asupra conceptului de iubire neîmplinită, in statu nascendi:
“ - Crezi că iubirea e făcută să fie pură?
Credea mai mult, că trebuie tăinuită, niciodată mărturisită, trăită. Că aspiraţia spre iubire e singurul lucru care te ţine cu adevărat la suprafaţă. Şi nici măcar aspiraţia spre împlinire, ci aceea neştiutoare de sine, ca o adulmecare în văzduh a prăzii. Cum îi putea spune asta fără s-o supere şi s-o îndepărteze definitiv de el? Ar fi înţeles că, spunându-i-o, îşi dezvelea cea mai fierbinte dorinţă, de a rămâne împreună până la sfârşitul zilelor?
- Sal, pe unde-ţi zboară mintea?
Visa să poată sta cuibăriţi amândoi în vârful patului şi să fie uitaţi, pentru o săptămână sau poate şi mai mult, să se hrănească cu iaurt şi alune, să spună poveşti şi somnul să nu-i viziteze niciodată. De când o văzuse întinsă pe masa aceea, albă şi tăcută, nu se mai putea dezlipi de imaginea ei şi, chiar şi atunci când erau împreună, tot mai simţea gheara care-i strângea stomacul de dor.
- La ce te gândeşti?
- La tine.
Emi şi-a strecurat vârful limbii printre buzele umezite.
- Eu nu sunt un « ce ».” (pp. 110-111)
Neputând să mai rămână împreună, pentru că părinţii lui Sal se mutau într-un cartier din Bucureşti prea îndepărtat, ei hotărăsc să fugă împreună, cu rucsacuri grele, ca să-şi piardă urma. Abia în capitolul al zecelea aflăm că ei au stat ascunşi timp de o lună întreagă în curtea cu legume şi fructe a unui bătrân. Acest refugiu paradisiac al micilor adolescenţi, în care de căldură, nu rămăseseră decât în chiloţi, va constitui mai târziu, peste douăzeci de ani, pretextul iubirii carnale, punctul de pornire al relaţiei lor extraconjugale. Ce se petrecuse atunci cu ei, prin refugiul vegetal din timpul verii caniculare? Bătrânul aproape orb cu rol de gazdă (numit chiar Şarpele) le asigură, fără să ştie, porţia de ouă prăjite în fiecare dimineaţă. Sal descoperise într-o zi că una din odăile casei bătrânului era goală, tapetată cu pozele mărite şi înrămate ale iubitei sale din tinereţe, o frumoasă actriţă moartă prea devreme. În toată casa erau farfurioare în care rămăseseră doar coji de pâine pe alocuri, pentru că le mâncau şoarecii. Tainul adus iubitei bătrânului, cu pioşenie şi regularitate în zori, este prin voia întâmplării o mană din cer nesperată pentru Sal şi Emi.
Ei vor fi prinşi de poliţia anunţată de către Harry, căruia Sal nu se abţinuse să nu-i dezvăluie nişte indicii despre locul unde-ar fi vrut să evadeze cu Emi.
e) VI. “Oraşul plantelor perene” – XI. “Frumosul cadavru”
În capitolul al şaselea se relatează mai întâi despre mergerea în boxă a lui Sal însoţit de Emi – un episod fundamental în care ei înving obstacolele puse în jur de ceilalţi şi îşi jură credinţă pentru totdeauna. Apoi, aflat într-o vizită la Harry, Sal discută cu Toma despre episodul când el fusese la un pas de moarte, spărgând geamul vitrinei.
Cel care descoperise boxa, după un miros insuportabil de mort, fusese chiar Sal, ce crezuse că se adăposteşte de-o ploaie. Capitolul al şaselea oferă o explicaţie plauzibilă a halucinaţiei cu moarta din beci, pe care Sal o crede premoniţie despre moartea tragică a Emiliei la maturitate.
Ultimul capitol (epilogul) romanului face ca premoniţia să se împlinească. Emilia fuge de soţul său. Soţia lui Sal îi dă târziu biletul în care Emilia stabilea întâlnirea cu el într-un hotel din Bucureşti. Se pare că Sal ajunge cu o întârziere considerabilă. Crede că a adormit, bea mult vin cu recepţionerul, iar când se-ntoarce constată că Emilia nu mai răsufla. Se întinde lângă ea, nevrând nici el să mai trăiască fără ea.
Acest roman de dragoste are un final ambiguu. Toată povestea de iubire este relatată cu tâlc, însă tragismul ei poate fi programat chiar de imaginativul Sal, cel care şi-ar inventa la vârsta adolescenţei o aventurosă viaţă cu Emilia, peste douăzeci de ani. Cititorii maturi sunt tentaţi să creadă însă în veridicitatea tuturor faptelor, aşadar şi că la sfârşit protagoniştii mor în aceeaşi zi, exact ca Tristan şi Izolda. Colegii lor de joacă din adolescenţă vin să-i vadă cum au murit unul lângă altul.
Distribuie pe facebook
