Investire – din anul 2010 – cu decenism literarO nouă promoţie a literaturii române - Dragoş Vişan Adăugat în 31 august 2010, la 23:04 | 120 afișări / 94 vizitatori |
Suntem în anul ’10, după ce am intrat acum nouă ani şi opt luni în mileniul al treilea de la naşterea Domnului Hrisos din Sfânta Fecioara Maria. Încercând să facem un scurt itinerar prin deceniile artistice, în literatura noastră, cel puţin în secolul al XX-lea, nu se poate realiza o delimitate strictă, ci doar aproximativă a fenomenelor cu adevărat originale. Vom insista asupra celor zece etape ale fenomenului poetic, dar vom surprinde, de asemenea şi contribuţia reprezentanţilor din proză şi dramaturgie:
1) Deprimism artistic. Epigonismul eminescian şi neopozitivismul (1901-1910). Al. Vlahuţă, Panait Cerna sunt continuatorii minori ai lui M. Eminescu. Debutul demn de consemnat este cel al lui Octavian Goga. Debutează şi M. Sadoveanu prin patru cărţi de proză în 1904. Ioan Slavici începe să publice memorii din închisori şi romanul “Mara” (1905 în volum, apărut şi la revista “Tribuna” din Sibiu c-un deceniu mai devreme). I.L. Caragiale continuă cele două cicluri, cel nuvelistic şi cel al schiţelor, cu o viziune stoică şi sceptică inspirată din Friedrich Nietzsche. Alexandru Davilla publică piesa istorică „Vlaicu Vodă”, iar Barbu Ştefănescu Delavrancea lucrează la trilogia „Apus de soare”, „Viforul” şi „Luceafărul”, proza sa scurtă fiind mai mult una zollistă. Toţi criticii români sunt de-acord cu termenul de poezie, proză deprimistă pentru acest început de veac. Ceea ce s-a întâmplat pe plan artistic în unel state din Europa Occidentală şi Centrală, după 1920, după primul război mondial şi configurarea statală a Europei, s-a petrecut mai devreme cu douăzeci de ani în România, Transilvania, Banat: starea emoţională a naţiunii era foarte deprimantă. Mulţi români şi aromâni erau deznaţionalizaţi de către ruşi, austro-ungari, sârbi, greci şi bulgari.
2) Simbolism şi avangardă – într-un tandem profitabil (1911-1920). Al. Macedonski, Traian Demetrescu, Ştefan Petică, G. Bacovia, Ion Minulescu urcă în topul preferinţelor publicului care citeşte mult pe toţi poeţii francezi de seamă, discursul simbolist acaparând în această perioadă chiar şi celelalte genuri literare. Pe lângă această recunoaştere unanimă a importanţei curentului literar, care în Occident era-n faza sa crepusculară, apare o dublă tendinţă de contrazicere a momentului simbolist. Cea mai importantă, avangarda istorică, prima avangardă, începe să prindă puteri de la câteva spirite inovatoare, chiar pe plan universal: Tristan Tzara, Urmuz, Saşa Pană, Barbu Fundoianu. Celălalt val, antisimbolist prin excelenţă, îl reprezintă sămănătorismul şi poporanismul. De inspiraţie mai mult rusească, acest curent literar ajunge să fie condus de teoreticianul Garabet Ibrăileanu. Reprezentanţii săi de marcă sunt unii mai vechi: George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Un nou stil, prea metaforizant, e lansat de Ionel Teodoreanu, care vrea să înnoiască sămănătorismul, precum arată în „La Medeleni”, dar nu reuşeşte, cu toată conjugarea eforturilor sale alături de Garabet Ibrăileanu, teoreticianul ieşean, devenit şi personaj de roman pentru I. Teodoreanu. Mihail Sadoveanu şi Nicolae Iorga încearcă să dea fundamentele acestui sămănătorism literar şi în deceniul următor, cel de-al treilea, dar în perioada interbelică se va refuza tot mai deseori utopia şi lipsa de obiectivitate, în proză, memorialistică, dramaturgie. Cel mai consistent sămănătorism va deveni, pe plan strict estetic, necontaminat de niciun fel de teze paraliterare, tradiţionalismul epic al lui Mihail Sadoveanu şi Panait Istrati, mari prozatori şi-n deceniul următor. Panait Istrati devine cetăţean şi scriitor francez, dar va muri într-un cvasianonimat. Ostracizarea sa, întocmai cum i se va întâmpla peste cincizeci de ani lui Ion Caraion, are loc în Elveţia, tot pe paturi de spitale, din cauză că avusese curajul să atace furibund sistemul stalinist dictatorial văzut de el în vizitele din Uniunea Sovietică ("Spovedania unui învins").
3) Modernism şi expresionism (1921-1930). Apare cenaclul "Sburătorul" al criticului şi prozatorului Eugen Lovinescu. Este o epocă de-o mare efervescenţă creatoare. T. Arghezi activase în cenaclul „Literatorul” al lui Al. Macedonski (al doilea ca importanţă îm literatura noastră, după “Junimea”), scrisese mult în reviste, fiind considerat un al doile Eminescu, însă debutează editorial abia în 1927. Mai debutase editorial expresionistul Lucian Blaga, în 1919, cu „Poemele luminii”. Dramaturgia şi lirica sa conţin scrieri orientative pentru toţi scriitorii modernişti. Ion Barbu, scrie o poezie tot mai ermetică, sapienţială de la placheta sa ludică „După melci” (1921) până în faza de apogeu a poeticităţii moderniste, din “Joc secund” (1930). Bacovia îşi continuă prin „Scântei galbene”, “Stanţe burgheze” căutările unui deprimism în formă genuină, nevrând să fie înregimentat niciunui curent literar, ca şi George Topârceanu, ocolind chiar şi recunoaşterea talentului său, la Bucureşti. Pe lângă contribuţia mai mult teoretică (prin manifeste nonconformiste) a poeţilor avangardişti mai pot fi semnalate ca orientative şi primele încercări de experimentalism liric şi epic. Aceste noi tendinţe le aparţin lui Ion Vinea, Al. Philippide, Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane), M. Eliade, Gib Mihăescu, Anton Holban, Garabet Ibrăileanu (căruia i se publică romanul autobiografic „Adela”). Realismul psihologic modernist e reprezentat în primul rând de Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. Şi dramaturgia modernistă se trezeşte, în sfârşit, din letargie, continuând să progreseze şi în deceniul al patrulea, prin piesele lui Camil, V.I. Popa, Mihail Sorbul, Al. Kiriţescu, T. Arghezi.
4) Treizecism şi modernism crepuscular (1931-1940). Ajunge să confirme pe plan estetic, după generaţia anterioară a războiului, şi generaţia lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Emil Botta. Treizecismul era denumit de către M. Eliade, într-un interviu al său din anii ’30 şi „experienţalism”. Scriu eseuri şi primele cărţi de eseuri M. Eliade (debutul editorial cu „Itinerar spiritual”, la douăzeci de ani), Eugen Ionescu, Haig Acterian (teoretician al teatrului), Mihail Sebastian. G. Călinescu vrea să recupereze o etapă inexistentă în proza noastră, realismul de esenţă balzaciană, stendhaliană şi flaubertiană ("Cartea nunţii", "Enigma Otiliei" - 1933, 1938), scriind şi “Opera lui Mihai Eminescu” (1934-1936), “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” ca pe nişte romane eseistice, cu pasaje atât satirice, dar şi marcate de obiectivitate pur epică. Max Blecher, Constantin Nisipeanu, Emil Botta, Octav Suluţiu, Ion Marin Sadoveanu, Cella Serghi, Anişoara Odeanu, Tudor Teodorescu-Branişte, Pericle Martinescu sunt prozatori ce anticipează deja o altă dimensiune epică, existenţialismul de esenţă defetistă. Literatura noastră, care asimilase deja modele epice mai vechi (Jarry, Proust, Gide, Joyce, Mann, Papini, Pirandello) preia şi câte ceva de la Meyrink, Musil, Malraux, Motherlant – cei patru “M” care anunţă obsesia reluării războiului mondial ori convulsiile revoluţionare.
Poezia modernistă intră în ultima sa fază, lăsând loc, odată cu declanşarea conflagraţiei din 1 septembrie 1940, unei alte discursivităţi. Dintre poeţii noi, cei mai importanţi sunt Geo Bogza (cu platforma sa program experimentalist-antimodernist din 1933), Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Alexandru Philippide, Ilarie Voronca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Dimitrie Stelaru, Aron Cotruş, Maria Banuş, Miron Radu Paraschivescu.
5) Patruzecismul sau postavangardismul. Albatrosismul, Cercul Literar din Sibiu şi grupul suprarealist român (1941-1947). Perioada tensionată a războiului sovietico-german începe cu semnalul de-o mare gravitate pentru literatură, dat de către monarhul Carol al II-lea, Ion Antonescu şi cei de-a dreapta lor. Acest semnal a însemnat punerea la zid nu doar a democraţiei tradiţionale, ci şi aproximativa stingherire a scriitorilor români să mai publice, atât în presa culturală restrânsă foarte mult prin cenzurarea sistematic, cât mai ales prin lipsirea vitrinelor librăriilor de atracţiile cu care era obişnuit publicul cititor.
Cei care aduc un suflu nou literaturii de la jumătatea secolului al XX-lea vor fi cei mai tineri scriitori, uniţi în jurul “Albatrosului” şi “Timpului” bucureştean. Arghezi este cel care i-a încurajat sistematic. Şi G. Călinescu a avut un oarecare interes pentru avangardişti şi tinerii suprarealişti români (precum Gherasim Luca, D. Trost, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun), semnalând în articole şi recenzii felul cum scriau cei strânşi în jurul lui Geo Dumitrescu şi Ion Caraion. La începutul verii anului 1941, puţin înainte de-a se declanşa planul Barbarossa de atacare justificată a lui Stalin, albatrosiştii bucureşteni, devenind publicişti destul de cunoscuţi, fuseseră primii care scoateau din anonimatul total apariţia monumentalei “Istorii a literaturii române de la origini până în prezent”, sub excepţionala îngrijire grafică a lui Al. Rosetti. Cenzura antonesciană a oprit apariţia ultimului număr din revista “Albatros”. Pe lângă unii prozatori postmoderni (Marin Preda, Dinu Pillat, Pavel Chihaia) şi alţi eseişti mai neînsemnaţi, la “Albatros” a prevalat poezia. Membrii acestei noi generaţii “Albatros” (numită şi generaţia “pierdută”, “a războiului”, “amânată”, deşi cel mai nimerit termen rămâne “patruzecistă”) au fost, într-o ordine mai mult aleatorie, nu strict valorică, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu, Ion Caraion, Alexandru Lungu, Mircea Popovici, Mihail Crama, Marcel Gafton, Emil Manu, Virgil Torinopol, C.T. Lituon, dar şi cel născut cu vreo şapte ani înaintea lor (Dimitrie Stelaru, care debutase şi editorial cu şapte ani înainte de primii albatrosişti premiaţi, Geo Dumitrescu şi Ben Corlaciu).
Din 1943 începe să activeze, sub patronajul lui Lucian Blaga, Liviu Rusu şi sub mantia ocrotitoare a lui Eugen Lovinescu, Cercul Literar de la Universitatea din Sibiu (un cerc artistic-filozofic format iniţial la Cluj, dar transferat după dictatul de la Viena din 1940 spre sudul Ardealului). Ion Negoiţescu e teoreticianul baladismului şi a primatului esteticului în literatură. Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Todoran, I.D. Sârbu, Cornel Regman şi alţii au avut un cuvânt greu de spus, până înspre sfârşitul secolului al XX-lea, în eseistică, teorie şi critică literară, poezie, proză, memorialistică.
Momentul 1945 este, după cum remarca André Breton, momentul de glorie al celor cinci poeţi ai grupului suprarealist român, care au lansat atunci celebrele manifeste, semnate în comun. Metoda onirică şi camuflarea pamfletului printr-un imaginar fantastic contorsionat devin o constatntă în poezia şi proza lui Gellu Naum, Virgil Teodorescu, D. Trost, Gherasim Luca şi Paul Păun. Tot suprarealist este şi poetul Paul Celan, care debutează cu poeme în limba germană în revista “Agora”, scosă în 1947 de către Ion Caraion şi Virgil Ierunca. Laolaltă cu albatrosiştii bucureşteni şi cerchiştii, ei s-au opus tendinţei promovării unui tip de literatură angajată, fie că fusese vorba de poezia tradiţionalistă şi a refugiului ardelean (reprezentată de Nechifor Crainic, Mihai Beniuc, Aron Cotruş, Radu Gyr), fie că era una prefigurată de maiakovskianismul epigonic al viitoarei literaturi promovate de comunişti. Marele publicist Ion Caraion avea să fie condamnat la moarte pentru că scrie două articole ce lanseză polemica despre "crizismul" indus artificial de Stalin şi Uniunea Sovietică în culturile europene centrale şi estice ("Criza culturii româneşti", "Criza omului", din "Jurnalul de dimineaţă" al lui Tudor Teodorescu-Branişte).
În proza patruzecistă debutează ca nuvelist şi Marin Preda. Eugen Barbu e încă militant comunist, după cum îşi însemnează în toate însemnările sale fantezist antedatate intitulate cu trufie şi reclcitrant “Jurnal” (1966). Se formează grupul celor din Şcoala de la Târgovişte – Radu Petrescu, Radu Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi Costache Olăreanu.
6) Hiatul cenzurii cincizeciste (1948-1960). Apar şi se cronicizează tendinţele rusificării poeziei şi prozei româneşti. Apoi se amplifică un alt fel de ambigen proletcultist, mai bombastic, cel al poeziei patriotice şi al realismului epic socialist. Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Veronica Porumbacu, A.E. Baconski, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş vor cunoaşte, tardiv, şi momentele dezicerii, ba chiar şi ale dizidenţei, măcar de ordin estetic dacă nu şi social-politic. O oază de speranţă în climatul şters, regresiv, al acestei perioade o reprezintă activitatea susţinută, de ordin strict estetic, a “Echinoxului” din Cluj, o mişcare poetică remarcabilă. Aceşti echinoxişti au meritul de-a rezista în jurul redacţiei acestei reviste culturale, nerenunţând la idealul estetic şi democratic.
7) Şaizecismul-şaptezecist neomodernist şi postblagian (1961-1980). Generaţia lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Gheorghe Pituţ, Petre Stoica, Ion Gheorghe, a Anei Blandiana, a lui Marin Sorescu, Marius Robescu, Florin Mugur, Marin Mincu, Cezar şi Mircea Ivănescu, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Marius Tupan. Nu-i cităm pe toţi scriitorii. Leonid Dimov inaugurează poezia de factură onirică. Dumitru Ţepeneag în proză propune acelaşi onirism. Se lansează marii prozatori postbelici, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Alexandru Ivasiuc, Sorin Titel, Constantin Ţoiu, Radu Tudoran. Revin pe plan artistic, din urmă, albatrosiştii, cerchiştii sibieni şi fruntaşii grupului suprarealist român, Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Cei doi formează acum un duet liric la fel de cunoscut ca şi cel al lui Ion Caraion şi Geo Dumitrescu, pentru că-şi redactează chiar împreună, ori prin consultare directă poemele, eseurile şi articolele. În proză merită amintiţi iarăşi cei din Şcoala de la Târgovişte (de fapt eternii debutanţi din deceniile anterioare, pentru că făcuseră împreună pariu să debuteze numai când înceta “obsedantul deceniu” al cenzurii kominterniste şi moda stahanoviştilor ce spărgeau norma de scris maculatură).
8) Optzecismul sau textualismul românesc (1980-1989) – denumit foarte nefiresc, eronat şi “postmodernism românesc” de către nulitatea absolută a criticii şi istoriei literare, Mircea Cărtărescu. Acesta, sub girul lui Eugen Negrici, a denaturat prin lucrarea sa de doctorat deosebit de stufoasă, orice criterii de periodizare a literaturii, mai ales de la Eminescu şi epigonii săi încoace, descoperind postmodernişti avant-la-lettre începând cu Radu Ionescu şi C.A.Rosetti, numai pentru a induce publicul postdecembrist în eroare. G. Călinescu, prin satiră şi parodii chiar de ordin critic ar fi după Cărtărescu postmodernist. Leonid Dimov, şeful unei literaturi neoficiale, ar fi maestrul postmodernismului cărterescian. De el să fi râs în primul rând Alex. Ştefănescu şi Eugen Negrici (ciracii din umbră ai baciului “României literare”, Nicolae Manolescu). Dar şi Mircea Cărtărescu a intrat în anturajul manolescian suspus.
Prozatori, poeţi, dramaturgi optzecişti de-un calibru mereu valabil rămân Mircea Nedelciu, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Mureşan, Matei Vişniec, Gheorghe Crăciun, George Vulturescu, şi Gheorghe Iova. Grafomanii Alexandru Muşina cu antropocentrismul său şi Mircea Cărtărescu având şi-o blazare poetico-memorialistică nu fac deloc cinste optzecismului românesc.
De ce se impusese până la nivel universitar şi academic termenul fals de postmodernism românesc, după o deformare cărturesciană a celor unsprezece teze postmoderniste ale lui Ihab Hassan, prin oblăduirea grupului hard optzecist al lui Mircea Cărtărescu, din tacita înţelegere a lui Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu?
Pentru a fi evitat termenul consacrat încă din anii ’80, denumirea corectă a curentului fiind dată atunci de către poetul şi criticul literar Marin Mincu: textualism. Noi am putea să adăugăm şi specificarea de textualism românesc, pentru a-l difernţia de textualismul francez al Juliei Kristeva, Roland Barthes şi Philip Sollers.
9) Nouăzecismul apocaliptic (1990-2000). Încă nu s-a definit terminologic foarte exact acest nou curent, imediat următor nouăzecismului. Tot Marin Mincu, Ştefania Mincu, dar alături de ei şi Octavian Soviany, sunt de părere ca termenul “apocaliptic” să fie folosit pentru a denumi o perioadă de răsucire spre metafizic şi antimetafizic a mentalităţii artistice de la sfârşitul mileniului al doilea. Cristian Popescu şi Gheorghe Pruncuţ, poeţi dispăruţi prea devreme, uitaţi nepermis de mult, reprezintă două repere ce nu trebuie neglijate în definirea acestei promoţii literare, prea puţin influenţată de optzecism. Octavian Soviany, Dumitru Crudu, George Vulturescu, Ştefan Caraman, Paul Daian, Mihail Gălăţanu, Mircea Ţuglea şi mulţi alţii se axează îndeosebi pe confesiv şi problematizează cotidianul, instaurând decupaje foarte personale ale faptelor obişnuite, cărora li se conferă o altă valenţă în imaginarul poetic, dramaturgic şi epic.
10) Douămiismul poetic, epic şi dramaturgic nu poate fi încă omologat. Pentru că nu s-a terminat.
A început însă din 2009-2010 un curent mai mult internaut, s-a închegat Noul Decenism.
Ceea ce este înainte de Noul Decenism, nucleul literar secolului al XX-lea, atât din viaţa culturală românească sau din Republica Moldova şi Voivodina, cât şi din cea universală, merită reinvestigat, continuat, depăşit.
Fără a jigni scriitorii consacraţi, din generaţii şi promoţii mai vechi, având cărţi publicate sau nu, ştacheta literaturii mileniului al treilea o preia din acest an compeţiţia sănătoasă de pe site-urile literare Agonia (Poezie.ro) şi RoLiteratura – ca să le cităm denumirea într-o ordine alfabetică. Din acest salt calitativ superior de receptare artistică a unui număr sporit de noi scrieri şi prin contribuţia fecundă a unor scriitori-călăuze mai vechi se naşte ultima promoţie literară, Noul Decenism.
Platforma-program a Noului Decenism a început cu publicarea revistei “Algoritm literar” la Hunedoara. De ce nu “Decenism”, dacă de-acolo se conturează o publicaţie onorabilă, care îi reuneşte pe toţi internauţii agonali şi rolitişti, oferind şi tinerilor o rampă de lansare. Poezie, proză, eseu, pe viitor şi dramaturgie sunt rubrici în care urmează a activa la modul strict estetic noii decenei. Spiritus rector al acestei noi orientări şi promoţii literare este poetul Ioan Barb, el fiind secondat de Teodor Dume, George Paşa, Alexandru Gheţie, Leonard Ancuţa şi mulţi alţii. Un Deceneu şi mai mulţi slujitori cu spada ai literaturii. Împotriva exceselor dăunătoare ale douămiismului şi optzecismului – a radicalismelor grafomaniacale şi antimetafizice de orice fel – iată că se conturează un curent ce are destul de multe în comun cu poetica nouăzecistă, sufocată de optzecismul triumfalist şi de un douămiism deseori infantil.
Investiţi cu tot talentul vostru ce nu se poate pierde: în decenismul literar, Noul Decenism!
Va urma
Distribuie pe facebook
