Japonia fără samurai în “Rashōmon” de Ryunosuke Akutagawadin literatura străină tradusă de Ion Caraion (I) - Dragoş Vişan Adăugat în 08 februarie 2010, la 13:13 | 140 afișări / 135 vizitatori |
Două nuvele ale lui Ryunosuke Akutagawa au inspirat filmul lui Akira Kurosawa, "Ultimul împărat".
Volumul “Rashōmon” de scriitorul nipon Ryunosuke Akutagawa a fost tradus în româneşte, sau numai stilizat, de către Ion Caraion. E publicat la Editura pentru Literatură Universală, în 1968. O nuvelă exemplară, “Kappa”, din această carte, este un adevărat rechizitoriu la adresa oricărui totalitarism, din capitalism ori comunism (pentru că tot “canibalism” şi genocid uman înseamnă acest Ianus bifrons).
Reapariţia târzie a acestei traduceri, abia în anul 1994, la o obscură editură din Bucureşti, Marathon, nu poate decât să arate valoarea acestor nuvele. Poetul Ion Caraion a fugit cu soţia şi fiica sa în Elveţia, încă din 1981. Este foarte posibil ca traducerile sale, multe la număr, să fi fost trecute pe lista neagră de către cenzura lui Nicolae Ceauşescu.
A se retipări o carte ca “Rashōmon” în climatul şi-aşa foarte încordat din România de la începutul anilor ’80 reprezenta un act de teribilism, de nesupunere. Chiar dacă n-a ştiut vreodată japoneza, faptul că scriitorul Ion Caraion a acceptat să aşeze în forma limbii literare această traducere, făcută “la negru” de către altcineva, reprezintă o palmă usturătoare primită de dictator. E foarte posibil ca Ion Caraion să fie autorul traducerii, dar după o altă traducere din japoneză în franceză. Oricum, Ion Caraion îi administrează o palmă dureroasă lui Nicolae Ceauşescu, chiar prin publicarea la noi a acestui volum de nuvele protestatare, din avangarda niponă Şi Arie fusese pălmuit de către Sfântul Nicolae în anul 325 ; şi astfel s-au născut, pentru drept credincioşii creştini, primele zece articole ale Simbolului de Credinţă.
Proza lui Ryunosuke Akutagawa este o împletire originală dintre realismul romanelor istorice şi fantasticul pamfletar de tip J. Swift şi G. Orwell. Nuvelele volumului “Rashōmon” sunt în marea lor majoritate – patru cincimi – simili-realiste. Însă ultima nuvelă, “Kappa” – de proporţii triple faţă de aproape toate celelalte – constituie sâmburul dur, alegoric al volumului, având numeroase trimiteri la societatea contemporană niponă. Această nuvelă alegorică şi concomitent fantastică a fost intitulată “Kappa” după denumirea unui neam subpământean de gnomi. Pentru o vreme, la ei ajunge să locuiască eroul principal, un om, “pacientul cu nr. 23”. Îl vom numi Răpitul, pentru că vrând să escaladeze un munte, fiind o ceaţă densă, el s-a abătut spre valea râului Azusa şi a întâlnit un spirit chtonian, un gnom (la japonezi un “Kappa”). L-a hăituit ca să-l ucidă pe Bagg – aşa va afla mai tâziu că-l cheamă pe gnom. Bagg îl spionase, cu “labele de palmiped” strânse de-un copac. În plus, avea o viteză a deplasării senzaţională. Şi un mimetism al pieii precum cameleonul. “Cenuşiu” la început, precum stânca, brusc se făcuse de-un “verde aprins” – după culoarea vegetaţiei. Dacă se pitea şi după fagi, se putea face roz-lila. Neavând decât un metru şi zece centimetri ca înălţime, lui Bagg i-a fost uşor să-l deruteze pe om, iar acesta, văzând un iac sau un bivol uriaş de munte, a căzut într-o râpă mascată de crengi, rostogolindu-se împreună cu Bagg până în tărâmul celălalt, din muntele vrăjit.
Răpitul, relatează detaliat orice experienţă trăită printre cei din “Neamul Kappa”, adică din ţara acelor gnomi, începând cu descrierea prăbuşirii sale în tunelul ce-l ducea spre atemporalitate şi-n spaţiul intraterestru. Prozatorul Ryunosuke Akutagawa ştie să dozeze foarte exact, de parcă ar pune fiole de esenţă vinicolă în butelci, câte o cantitate mai mică sau mai mare de grotesc, de la trufia unor Kappa intelectuali până la ridicolul “muncitorilor”, disponibilizaţilor (de tipul fostului factor poştal Grukk, care va fura stiloul Răpitului). De altfel eroul îşi însemnează pe-un carnet tot ce i se întâmplă – de parcă ar fi fost trimis special în Purgatoriul ţării Kappa, vecină cu ţara fostului neam duşman al Otterilor cu blană. Războiul cu aceştia izbucnise cu totul şi cu totul întâmplător. Un mare om politic Otter, deghizându-se ca să nu se creadă că-i în vizită oficială, a venit odată în ţara Neamului Kappa. Apucase să fie găzduit de-un mare şef (poate samurai) Kappa. Duşmănit de soţie, acest Kappa norocos a scăpat de otrava pe care ea i-o pregătise, pentru că o înşela. Din greşeală, a băut-o oaspetele. Aflându-se imediat, războiul a lăsat în urmă peste trei sute de mii de jertfe în rândurile Kappa, însă din pieile tuturor Ottetilor se făcuseră covoare, tapiţerii.
Autorul descrie viaţa acestor gnomi Kappa, de la preocupările lor ştiinţifice, artistice până la bizarul comportament sexual, masculii considerându-se permanent “victime ale obsesiei că sunt fugăriţi de femele”. Sunt citate cărţi de jurisprudenţă, de filosofie, artă (“O scurtă istorie a Fluviului Tigru”). Chiar şi o simplă monografie de etnografie cu titlu mai mult de pamflet reformist, “Antologia folclorului din munţi şi insule”.
De când ajunsese pe tărâmul Kappa, Răpitul fusese tratat de către un vraci, “medicul cu ochelari Chukk”, cel care avea să-i ofere şi găzduire gratuită – pentru că aşa cerea datina pământului lor : ca oamenii ajunşi la Kappa să nu muncească niciodată acolo, să se bucure de-un trai îndestulat şi de imunitate, de parcă ar fi fost extrapământeni (şi chiar asta erau ei pentru gnomii Kappa). Un om se însurase cu o Kappa şi trăise toată viaţa sub pământ, la ei. Şi alţi oameni fuseseră în ţara Kappa, însă uitaseră de ea.
Deşi stă puţin mai mult de-o lună în fantasticul lor tărâm, Răpitul îi cunoaşte pe mai mulţi Kappa : pescarul Bagg (cel care îl momise), Gael (directorul unei sticlării), filozoful Magg, poetul Tokk, tânărul compozitor Craback, muzicianul rival Rokk, judecătorul Pepp şi alţii. Omul are onoarea de-a intra în anturajul a două cluburi ori cenacluri. Mai întâi, în “Clubul supra-oamenilor”. Aici, la lumina “lămpii cu şapte culori” în cercul artistic al poetului Tokk, ce proclamă amorul liber, el vede o scriitoare Kappa cum se suie pe masă, goleşte mai multe zeci de litri de băutură şi apoi intră în extaz, murind. Amfitrionul celuilalt cenaclu, mult mai subversiv, filosoful Magg, este autorul unui “volum recent”, intitulat “Cuvintele unui idiot” – care, am spune noi, românii, seamănă foarte mult prin scepticismul, pesimismul şi valoarea estetico-literară cu recent apărutele “Caiete” ale lui Emil Cioran. Sunt tot aforisme, de-o duritate metafizică şi de-un sarcasm potrivite vremurilor politice parcurse de Neamul Kappa, însă şi pentru orice regim despotic din lume. Specificul luptei neîncetate dintre masculii şi femelele Kappa – ca la omul în carne şi oase Emil Cioran – nu poate dispărea niciodată, doar puţini rămânând neînsuraţi precum hidosul filosof Magg, pe care nu-l mai ţintea în scopul ei, de-a furatul mirelui, nicio femelă Kappa. Întrebând dacă nu se dă o lege de stat, care să înlăture această discrepanţă – competiţia acerbă a neamului femeiesc Kappa în “vânarea” masculilor, cu care urmau să facă apoi casă – Răpitul e mirat să afle că nu se putea da nicio ordonanţă, pentru că femelele Kappa, unele foarte dornice de cuceriri, se strecuraseră până foarte sus, la pârghiile politicii. De altfel, în sinea lor – chiar filosoful Magg va mărturisi – şi cei mai hidoşi ca înfăţişare dintre masculii Kappa nu încetau să aspire spre “goana ademitor prelungită” de către o femelă.
Paradoxal, Ryunosuke Akutagawa arată că actul sexual dintre un mascul şi o femelă Kappa nu le provoca, efectiv, decât un dezgust imens, imediat. Li se citea pe faţă nemulţumirea masculilor, pentru că femelele nici nu difereau fizic una de alta, fiind ori foarte subţiri ori prea voinice, cu pielea întunecată. Toţi Kappa au aceeaşi statură liliputană, însă când aleargă, pot să se lungească incredibil de mult, să se înconvoie într-o convexitate de multe ori tâlhărească, animalică. De altfel ei sunt portretizaţi fizic având limbă foarte lungă de cameleoni, “labe de palmiped” (de gâscă, raţe – ca în serialul american “Omul din Atlantis”) şi un “disc” osos ca o elipsă care le creşte încă din adolescenţă, când devin nubili, în creştetul capului.
Studentul Rapp, un foarte bun prieten al Răpitului, lansează şi la cenaclu o teorie originală a sa, “corectarea Eredităţii”. El crede că masculii au dreptul natural de a-şi alege consoarta. Dar nu ca oamenii, alegând-o pe cea mai frumoasă, bogată, respectuoasă, gospodină. Ci viceversa. Orice Kappa râde, bineînţeles, de obiceiurile şi mentalitatea oamenilor, fiind faţă de ei negativişti (ori un fel de proiecţie pe dos a acestora, în oglindă). Corectarea Eredităţii, stipulată în “Clubul supra-oamenilor”, prevedea ca pe viitor să-nceapă un experiment socio-politic: nicidecum să se programeze sporul natalităţii, ca-n Japonia sau China (Kappa râd în hohote de-asemenea gogomănie devenită politică ardentă de stat pe timpul scriitorului cărţii, Ryunosuke Akutagawa), ci pentru ca orice mascul Kappa să se orienteze liber spre o cât mai degenerată femelă Kappa, că oricum perechile se urau de moarte, însă rămâneau inseparabile, poligamia neexistând. Astfel s-ar fi pus capăt hăituirii de hiloţi, a masculilor de către femelele nubile Kappa. Când îi era lumea mai dragă, şi studentul Rapp este agăţat de-o potenţială soţie, cerând îngrozit adăpost la pescarul Bagg, unde locuia şi Răpitul, eroul principal. De supărare şi de plâns, lui Rapp i se topeşte nasul, fiind gata să moară. Însă acea femelă nubilă Kappa îi vine repede de hac, găsindu-l şi punând capăt burlăciei sale de student, cât şi ideii anarhice (un fel de amor liber revoluţionar “socialist”) – corectarea Eredităţii fiind abrogată din faşă, din faza ei de proiect legislativ.
Se înfăţişează viaţa tumultuoasă a artiştilor. Compozitorul Craback ţine un concert – de fapt o scurtă reprezentaţie cu muzică de cameră: după executarea la un instrument cu coarde a unei scurte arii muzicale, urmează la pian şi mai mult vocal un “lied” – pentru că partiturile sunt scrise “în germană”. Ne putem aminti despre vernisajele picturale naziste, despre arta cu tendinţă şi expoxiţia din 1937 intitulată “Artă degenerată” de la München, când a fost batjocorită pictura unor artişti moderni extraordinari (Mondrian, Picasso şi foarte mulţi nemţi), artă pentru artă în care nu se cultiva deloc spiritul arian, cosmopolitismul fiind socotit un rezultat al degenerării minţii umane. Numai că în sala unde concerta Craback, “poliţistul” care urlă să fie oprită reprezentaţia “liedului” şi provoacă o întreagă rumoare nu are de fapt nicio motivaţie sancţionară să facă aceasta. “Arta pentru artă” practicată de Craback, ca de altfel şi de fostul său maestru, muzicianul Rokk, ce compunea în stil mai clasic, nu avea nimic subversiv. Continuă să cânte pe scenă, iar spectatorii, foarte încântaţi de ce aud, se bat între ei, ca la discotecile oamenilor. Lovit şi el până la urmă de obiectele pe care le-aruncau între ei spectatorii Kappa din sală, Craback se strecoară cu greu afară, ca şi Răpitul, mărturisindu-i şi cauza eşecului. Acel poliţist fusese înduioşat până la lacrimi de tragismul liedului auzit şi reacţionse pe dos, deoarece în ţara Kappa nu se pomenise până atunci ca cineva să aplaude, să fie impresionat la spectacole. Altă cale nu găsise comisarul spectator decât să strige tare “Umflaţi-l!” precum Ghiţă Pristanda în capodopera lui Caragiale, jucată cu mare succes la public şi-n Japonia, ca şi la Paris de trupa lui Radu Beligan. Nefiind în exerciţiul funcţiunii, poliţistul trăise – în premieră absolută pentru un Kappa – un fel de katharsis. Cu ochii în lacrimi, de fapt voise să-l ovaţioneze pe tânărul compozitor modernist, dar în virtutea inerţiei, îi întrerupsese spectacolul gustat până atunci de toţi, urlând să fie înşfăcat. La fel îşi sublimaseră trăirile de spectatori emoţionaţi şi ceilalţi.
Precum în romanele “Sub pecetea tainei” de Mateiu Caragiale şi “Martorii” de Mircea Ciobanu, chiar şi în ţara Kappa din volumul “Rashōmon” al lui Ryunosuke Akutagawa există tot un mare secret de stat, o atmosferă politică foarte încordată, pe lângă teroarea zilnică în urma căreia cad sute, mii de victime, dar nu şi din rândurile marilor gnomi de afaceri. Se dă la un moment dat un citat din Bismarck: “Cinstea e cea mai bună politică externă”. Aluzia la corupţia din ţară este foarte clară. Guvernanţii numai se prefac a fi justiţiari. Ei predică maselor neştiutoare egalitatea în drepturi şi sunt primii care o încalcă, provocând moartea muncitorilor când nu mai este cerut vreun produs pe piaţa economică. Din carnea de muncitori Kappa sunt făcute sandvişurile din platouri. Se descrie faptul că noile procese de fabricaţie a produselor cunoşteau o mecanizare rapidă; tuşul tipografic sau cerneala erau făcute acum pulberea din “creier de măgar”, prelucrată fără să mai fie nevoie de miile de muncitori care, bineînţeles, rămaşi fără dreptul de-a munci, au fost transformaţi în sandvişuri, cu familiile lor. Cu stupoare, Răpitul află că din clipa aflării faptului că era concediat, un muncitor Kappa moare singur de durere, otrăvindu-se psihitronic, printr-o substanţă secretată de-o glandă (poate un fel de fiere). Numai hoţul Grukk, cel care-i furase Răpitului la înghesuială stiloul, pentru a i-l da ca jucărie singurului său băieţel, ce-i murise însă după o săptămână, avusese un noroc fenomenal: beneficiase de prevederile unui articol din codul penal, care spune la Neamul Kappa că acel cetăţean care-şi schimbă statutul din părinte în om fără urmaşi nu poate fi învinuit pentru nicio culpă săvârşită când avusese copii.
Interesant e faptul că tâlharul Grukk, pe care un agent de ordine îl iartă şi nu-l execută pe loc pentru că Răpitul îl acuza de hoţie, declarase că este “fost factor poştal”. Adică era în clipa interogării sale pensionar – deduc cititorii – pentru că la Kappa nu se putea schimba serviciul. Disponibilizarea dintr-un loc de muncă e sinonimă cu moartea. Grukk simbolizează nevinovăţia, fiind un fel de Cetăţean Turmentat, un hoţ fără a fi hoţ la urma urmei, pentru că el nu săvârşise vreo infracţiune, ci “găsise” bizar stiloul, oricum inutil în ţara Kappa, luându-l ca dar pentru fiul său muribund. Dacă şi cutuma “furatul mirelui” era dreaptă, strămoşească, înseamnă că nici dreptul la proprietate nu se legiferase vreodată la Kappa.
Matriarhatul acestei ţări se practică din moşi strămoşi în familiile Kappa, unde masculii sunt ţinuţi sub papuc de femelele lor toată viaţa, numai ele fiind în stare să păcătuiască, ei rămânând cu iluzia gândului că ar face-o! Regimul politic este apanajul exclusiv al masculilor Kappa; cel puţin aşa reiese din numărul predominant al politicienilor şi înalţilor magistraţi. Guvernul Quorax (în traducere înseamnă “Ah!”) este provenit din rândurile “partidului care se angajase să promoveze Bunăstarea în Kappa” – exact cum promisese şi obscurul Partid Naţional-Socialist al lui Adolf Hitler, când a ieşit învingător şi a format cabinetul datorită oligarhilor nemţi de la începutul deceniului al patrulea din secolul XX.
Acest partid, ca şi cabinetul ce se află la cârma ţării Kappa îl are-n frunte pe “vestitul om de stat şi politician Roppe”. La acest nivel, e putred mărul, dar tot stă agăţat. Cercul vicios despre care află Răpitul ar fi următorul: Roppe “depinde de ziarul Pu-Fu” (în traducere onomatopeică “Aaa!” – pentru că interjecţii n-au Kappa, fiind totuşi din regnul animal). Directorul acestui ziar de mare tiraj “Pu-fu” şi patronul unui întreg trust mediatic este Quiqui. Chiar prim-ministrul Roppe nu se sfieşte să-i spună Răpitului că Quiqui ar fi chiar “patronul”, şeful său din umbră, care-i comandă tot ce să facă în legătură cu mersul întregii economii, pretinsă capitalistă. Paradoxul constă în faptul că nici Quiqui nu decide singur, fiind la cheremul lui Gael, şeful care “susţine cauza muncitorilor” (care poate fi un proiect revoluţionar, de dărâmare a capitalismului, dar şi viceversa, o acţiune contrarevoluţionară continuă, ca în China “liberalizată” prin renaşterea economiei de piaţă spre sfârşitul mileniului al doilea).
Tot schepsisul constă în faptul că pe ascuns nevasta fiecărui mascul din această troică politică Roppe-Quiqui-Gael, se află la originea cârmuirii ţării Kappa. Roppe, conducătorul oficial al Republicii Kappa se trădează cinic, pentru că nu poate minţi pe-un om ca Răpitul: şi el ascultă, de fapt numai de soţia sa, care poate avea tot ce-i pofteşte inima. Astfel, degringolada e asigurată în ţara sa Kappa. Plutocraţia femelelor Kappa stă la originea răului social, fie el cu gir capitalist, fie cu gir comunist. Ele răpesc masculii, ele îi comandă, ele pot să-i otrăvească la o adică, dacă nu le mai mulţumesc, ori dacă vor crede eronat că le vor înşela vreodată.
Poetul Tokk, artisul genial din Kappa îşi trage un glonte în cap. El se purta ca un Don Juan, însă de fapt era o victimă a femelelor în imaginaţia sa (ca Don Quijote). Avea şi puteri premonitorii, fiind inspirat de “lampa cu şapte culori”. N-a fost vorba de nicio premeditare a actului suicidar.
Eroul principal, Răpitul, îşi dă seama, vorba lui Leibnitz, că “Nihil est sine ratione”. S-ar părea că lumea Kappa ar fi cea mai perfectă dintre lumile posibile. Doar este un negativ perfect imprimat, al lumii de pe suprafaţa Terrei. Experienţa trăită îl va duce pe Răpit în starea de legumă, nu şi de amnezic. El înnebuneşte. Le povesteşte tuturor vizitatorilor săi că pescarul Bagg voise de la început să-i soarbă luciditatea, vitalitatea.
Răpitul este naratorul-martor şi naratorul-“pacient cu nr. 23”, sătul de oamenii care vin să-l vadă, scufundat mereu în schizoidica sa reimaginare şi repovestire a ţării Kappa – prototipul exact al lumii postindustriale în care vieţuim şi noi în mileniul al treilea. Răpitul, după ce-şi spune povestea cu Kappa, fără spadă discursivă ori strigăt de revoltă, izbunea la sfârşit, jignindu-i şi înjurându-i pe ascultătorii poveştii – oameni nedemni pentru el. De fapt, toată nuvela “Kappa” a lui Ryunosuke Akutagawa nu-i altceva decât o şedinţă la psihanalist: utopia Kappa a schizofrenicului irecuperabil ajunge să-l înconjoare prin realul ei simili-pământesc – deoarece are impresia că şi democraţia actuală este tot o mască abilă a totalitarismului, în formă regresivă, o copie platoniciană după o altă copie a copiei vârstei de aur – lumea ideilor. Autorul nuvelei “Kappa” stă de-o parte, în spatele “pacientului cu nr. 23”, adică realizează fişa clinică a psihoterapeutului – “medic şef dr. S.” dintr-o suburbie a Tokyolui.
O nuvelă cu un lung incipit de proză comportamentistă este intitulată “Fecioria lui Otomi”. Drama a doi refugiaţi, un bărbat şi-o tânără nubilă din timpul războiului civil (care a dus la suprimarea clanurilor samurailor), se consumă într-o locuinţă ce urmează să fie devastată în orice clipă.
Cel numit “cerşetorul”, Shinko, îşi face apariţia-n casă precipitat. Aparenţele sociale pot înşela. Orice om din acele timpuri tulburi putea deveni o unealtă a istoriei moderne a Japoniei, dar şi cel mai trufaş nobil putea rămâne pe drumuri ori pieri ca un câine. Revoluţia burgheză a nimicea societatea tradiţională a aristocraţiei nipone. Naratorul omniscient îl prezintă pe Shinko mai întâi în tehnica filmării cu încetinitorul, cum se târăşte ca-n tranşee chiar şi-n spaţiul unde află provizoriu un acoperiş deasupra capului. Se aud bubuiuri de tun, focuri de arme în fundal. Shinko vrea să acţioneze în ziua următoare, însă se bucură că poate sta în casa unor oameni care îl miluiseră de-atâtea ori. Vestimentaţia sa e deplorabilă: are pe el un foarte modest yukuta, adică un “chimono necăptuşit” (explică traducătorul, în nota de subsol). Bărbat între două vârste, Shinko, are părul vâlvoi, gata să-i albească. Murdar din cap până-n picioare – ca într-un camuflaj perpetuu – nici nu vrea să se spele cu apa de prin vase. Pentru că o va lua de la capăt în zori. Zăreşte o pisică vărgată pe masă. O dezmiardă. Îşi face tot felul de socoteli, proiecte.
Deodată, apare pe uşă celălalt personaj, fecioara Otomi, slujnica stăpânilor casei, care refugiaseră prin împrejurimile acestui oraş în care locuiseră până atunci, Ueno. Ea are un chip destul de comun, cu o faţă rotundă, având şi acnee. Poartă, de asemenea, un yukuta, mai bine îngrijit, însă e murdară pe picioare de nămol.
Pe Shinko îl dor rănile, întreg trupul. Trebuie să se refacă în această casă. Otomi nu vrea să-l tolereze acolo, deşi ea se afla într-o mare grabă, trebuind să recupereze pisica stăpânilor săi. Ţipă de la început ca Shinko să iasă imediat afară. Shinko tocmai îşi curăţase revolverul, iar când a văzut-o pe Otomi intrând, l-a ascuns imediat în haina sa. Foarte abil, el ştie să abată discuţia şi mânia slujnicei spre interesul pentru care venise. Pisica dispăruse între timp, la ţipetele lui Otomi, care voia neapărat să-l vadă alungat afară pe Shinko. După ce-i spune că nu avea nicio intenţie să fure vreun lucru – ceea ce-au observat mai înainte şi cititorii – Shinko se oferă să-i facă lui Otomi serviciul de a-i prinde pisica. O vede pe-un dulap, pitită între două recipiente. O cheamă. Cu multă blândeţe, i-o pune în braţe.
De bucurie, fiindcă ţinea mult la ea, Otomi uită momentan să-l mai dea afară; se-apucă să se spele pe picioare, luând o poziţie destul de provocatoare pentru străinul “cerşetor”. Cu sinceritate, după ce-o contemplase până ce se spălase de noroi, el o întreabă dacă nu îi e frică, aşa, fără apărare, singură, doar cu un străin lângă ea. Otomi se crede deja agresată. Sare cu pumnii, bătându-l cu un obiect din bambus pe Shinko. Întărâtat, deşi nu voise să-i facă nimic, ci avusese numai o simplă pornire de faun, Shinko se luptă disperat cu voinica fecioară. La un moment dat vrea s-o necinstească. Scoate revolverul şi ameninţă că-i omoară pisica dacă ea nu se duce în dormitor, să se dezbrace. Luând brusc o altă atitudine şi faţă, resemnată, Otomi îl ascultă. Se dezbracă liniştit şi se întinde pe rogojina din camera învecinată, stând totuşi cu braţul peste ochi. Intrând, Shinko se gândeşte brusc la ceva important. Îi spune c-a glumit şi să vină înapoi ca să mai discute cu el.
Fiind întrebată de ce-a cedat aşa uşor, Otomi îi spune că ţinea într-adevăr la pisică. Şi aceasta, pe lângă faptul că familia stăpânilor o însărcinase să le-o aducă vie cu orice preţ, riscându-şi propria viaţă.
Nuvela “Fecioria lui Otomi” se încheie printr-o lovitură de teatru. Scena ultimă (deznodământul) se petrece în parcul cireşilor înfloriţi din Kyoto. Au trecut de la acel incident din vremea războiului civil douăzeci de ani. Otomi este acum o femeie respectabilă cu doi copii mici, mergând pe jos, la braţul soţului ei, ceasornicarul Seibei. Dintr-o caleaşcă, foarte luxuoasă, pare că recunoaşte pe cineva. Acel bogătaş, un celebru om politic burghez, care se luptase ca puterea samurailor să dispară, n-o fi oare “cerşetorul” Shinko de odinioară, în capul căruia presimţise că nu erau numai pofte carnale, ci alte planuri mai mari? El este, pentru că şi înaltul “personaj” monden o salută din caleaşcă, foarte ceremonios, continuându-şi drumul. În ochii soţului, dar şi a copiilor ei se citeşte stupefacţia, mulţumirea oamenilor comuni băgat în seamă de-un om renumit.
În “Rashōmon” – nuvela care dă titlul întregului volum al lui Ryunosuke Akutagawa – predomină nu numai în fundal, atmosfera sumbră şi terifiantă a unui război fratricid, între clanurile de samurai ale arhipeleagului nipon. Foametea, infracţiunile de drept comun, imoralitatea ajunge a se manifesta în toate păturile sociale.
Ion Caraion, care semnează traducerea cărţii, explică faptul că Rashōmon, locul unde vor fi prezente în nuvelă numai două personaje, nu-i decât ruina unei porţi renumite a oraşului Kyoto, devenită cuib de bandiţi, loc unde se aruncau morţii şi se refugiau de intemperii toţi oploşiţii rămaşi fără surse de trai. Personajul principal, un fost servitor de samurai, a rămas fără slujbă. Stăpânul său nu-l mai putea plăti, din cauza crizei ţării. El se adăposteşte momentan sub poarta Rashōmon, despre care se spune c-ar fi bântuită şi de spirite malefice. Peisajul descris de Ryunosuke Akutagawa este cu adevărat apocaliptic. Plouă fără încetare. Servitorul tremură, flămânzeşte. Îl bate gândul să se facă tâlhar la drumul mare. Respinge această idee. Vrea să plece ca să-şi găsească vreo ocupaţie, deşi nu prea mai are speranţe. Auzind zgomote, urcă spre turn. Observând o lumină slabă, păşeşte cu atenţie pe scară. Vede sus, în întunecime, o siluetă. Nu-i o zeitate ori îngerul morţii. Treptat, îşi dă seama că doar o bătrână se apleca pe lângă nişte cadavre goale, sau foarte sumar acoperite de haine. Prozatorul recurge la unele tehnici cinematografice. Perspectiva iniţială a zăririi trupurilor nu poate fi, pentru fostul servitor, decât una supraetalată, oferită la nivelul feţei şi ochilor săi. El pândeşte de pe scară. Capul îi este strecurat printr-o deschizătură, la nivelul duşumelei turnului. Cadavrul unei tinere femei îi apare, sub lumina opaiţului, foarte puţin luminat – la picoare, burtă şi piept – tabloul macabru semănând mult cu “Lecţia de anatomie” a lui Rembrandt. Asistând la ceea ce face bătrâna, rămâne de-a dreptul oripilat, dându-şi seama că aceasta smulgea fire lungi de păr. O crede vrăjitoare. Iese la iveală. Perspectiva se dublează, pentru că intuim spaima bâtrânei când îi vede sabia. Însă ea se luptă, ca să scape cu viaţă. Încleştaţi, se tăvălesc atingând cadavrele. Până ce fostul servitor o imobilizează punând şi tăişul sabiei pe gâtul femeii. O obligă să spună, înainte s-o pedepsească exemplar, de ce săvârşea lucruri aşa de murdare, profanând trupurile morţilor. Ea îi explică faptul că făcea peruci pentru doamnele mai înstărite. Apoi i-o arată chiar pe tânăra moartă şi-i relatează pe scurt viaţa. Fusese o femeie de moravuri uşoare. Iar părul lung îi aducea acum ei pâine, ca să nu moară de foame.
Fostul servitor fusese gata de-a renunţa să se facă tâlhar, chiar înainte s-o găsească pe bătrână în turn. Socoteala sa era dramatică: ori fură şi are ce mânca, ori preferă onoarea pierind în acele vremuri de restrişte. Nu se abţine în final s-o “vămuiască” de toate hainele de pe ea pe sărmana bătrână confecţioneră de peruci. Instinctul de supravieţuire al său e prioritar onoarei.
Capodopera întregului volum de proză scurtă este însă povestirea-interogatoriu “Într-un crâng de cedri”. Peisajul de podiş, cu cedri, cu pâlcuri păduri de bambus, brazi, fagi este deosebit de romantic. În schimb, subiectul epic se constituie din actele testimoniale pe care le consemnează comisarul Curţii de Poliţie unor martori şi pe baza declaraţiilor celor doi suspecţi pentru uciderea lui Kanazawa no Takehiko, un bărbat de douăzeci şi şase de ani. Acesta purta un chimono albastru şi avusese “o pălărie ca la Kyoto”. Se crede iniţial că motivul crimei fusese jefuirea. Însă toate probele de la locul faptei arată că soţia sa Masago, de nouăsprezece ani, reprezentase mobilul, cauza crimei. Noile informaţii care ies la iveală din testimonii schimbă radical perspectiva şi circumstanţele săvârşirii acelei crime.
Sunt chemaţi în faţa comisarului, care de altfel nu scoate nicio vorbă: un tăietor de lemne, un preot budist, un poliţist, soacra victimei, tâlharul Tajomaru, văduva Masago şi la urmă, cel care va clarifica totul, mediumul prin care grăieşte de fapt însuşi Takehiko. Pluralitatea perspectivei naratoriale ne face să aşteptăm cu nerăbdare contradicţiile dintre mărturiile depuse.
Crima se petrece pe drumul dintre localităţile Yamashina şi Sekiyama. Primul personaj secundar, tăietorul de lemne nici măcar nu ştie direcţia exactă de mers călare a soţilor Takehiko şi Masago, el crezând că se îndreptau către Yamashina. Lui îi atrăsese atenţia acel “cal murg, cu o coamă mare”, “de toată frumuseţea”.
Poliţiştii dăduseră de-o frânghie atârnată de-un copac şi de-un pieptăne. Despre Takehiko aflăm, abia din mărturia soacrei sale şi aceea a unui preot budist, că fusese un “samurai din Kokufu”, foarte bun la suflet, gospodar.
Când este prins principalul suspect, un foarte cunoscut tâlhar din zonă, Tajomaru, se găseşte asupra sa şi calul murg al victimei. Locul investigat era stropit de sânge, iarba călcată în picioare, bătătorită. Semnele unei împotriviri sunt clare. La “rădăcina cedrului” descoperirea celor două probe esenţiale, o frânghie deşirată şi un pieptăne, îi intrigă chiar pe cititori, de la început.
Mărturia aparent nepăsătoare a tâlharului Tajomaru pare foarte credibilă, însă se va dovedi incompletă. El relatează faptele cam flegmatic, ştiind că oricum o să fie spânzurat. Mergea pe drumul spre Sekiyama, ca şi perechea din faţa sa. Când să-i depăşească, a fost uluit de frumuseţea chipului femeii Masago: “arăta ca o Bodhisattva”. Explicaţia din subsolul paginii vine imediat: Bodhisattva este, în tradiţia budistă, ultimul ipostas pe care îl poate lua un suflet înainte de-a ascede la nemurire, o frumuseţe comparabilă cu cea a unei fascinante fecioare. Tâlharul spune că s-a luptat cu samuraiul, l-a învins, l-a legat, a siluit-o pe femeie. Când să încalece amândoi pe murg, ea l-a rugat insistent să-l ucidă pe soţul ei. Cu mare codeală, el chiar a făcut-o. Însă ea între timp dispăruse.
Masago, iniţial simplă martoră la condamnarea lui Tajomaru, relatează fragmentar, o altă variantă, cum făcuse mai înainte şi maică-sa. Pe scurt, ea spune că nu s-a urcat pe cal să fugă cu Tajomaru, dar că bărbatul i-ar fi spus să-i curme zilele soţului, pentru că nu trebuie să rămână pe lume doi bărbaţi care să ştie că ea fusese necinsită, violată. Apoi mai aduce şi alte informaţii: că fugise la un râu unde încercase să se sinucidă şi apoi ajunsese la templul Shimizu, ca să se căiască.
Consultarea mediumului lui Takehiko face în sfârşit lumină: însuşi mortul, prin vocea mediumului său, dovedeşte că soţia sa se lăsase fără împotrivire posedată de tâlharul Tajomaru, în timp ce soţul ei fusese legat, apoi tot ea îi înfipsese pumnalul în piept, crezând că tâlharul o va lua cu el. Acesta se descotorosise de ea. Tajomaru se rănise intenţionat cu pieptănul şi apoi fugise la templu ca să pară o văduvă pioasă. Glasul victimei cere răzbunare pe propria soţie, nu pe tâlharul care era dus la spânzurătoare.
Ryunosuke Akutagawa îşi încheie brusc povestirea “Într-un crâng de cedri”, alcătuită din cele şase monologuri testimoniale, fără să se ştie verdictul comisarului, care este totuşi uşor de bănuit. În creştinism o mărturie a vreunui medium nu valorează nimic în faţa legii, pe când în Extremul Orient ea resuscită nu doar toate faptele întâmplate, ci şi conştiinţele celor de la tribunal.
Prozatorul Ryunosuke Akutagawa foloseşte un discurs epic de-o precizie şi fineţe remarcabile, recurgând la reconstituirea atmosferei istorice, dar şi la fantazarea, cu o remarcabilă forţă pamfletară.
Nota bene
"Akutagawa Ryūnosuke (n. 1 martie 1892 - 24 iulie 1927) a fost un scriitor japonez, considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Japoniei moderne. A dobândit faimă odată cu publicarea primului volum de nuvele şi a fost unul dintre colaboratorii prestigioşi ai revistei de avangardă "Shin Shicho" (Gândirea nouă). Printr-o intensă activitate literară s-a situat în fruntea generaţiei sale şi a devenit purtătorul ei de stindard.
Creaţia literară
Autor a peste 140 de nuvele, el a compus de asemenea poeme, eseuri, haiku-uri (poezie japoneză tradiţională în formă fixă, cu o mare putere de sugestie).
Asimilând în mod profund tradiţiile literare nipone, Akutagawa n-a ramas străin de cautările noi şi de experimentările literare ale vremii sale. Tocmai prin îmbinarea temelor tradiţionale cu formele de expresie moderne izbuteşte să marcheze un moment de mare strălucire în istoria contemporană a literaturii japoneze.
Tradus de timpuriu în numeroase limbi străine, Akutagawa a contribuit la stabilirea prestigiului literaturii japoneze într-o expresie dintre cele mai autentice, care foloseşte din plin nu numai bogăţia filoanelor tradiţionale, ci şi valenţele multiple ale unei simbolistici de profundă originalitate." (din "Wikipedia")
Distribuie pe facebook
