Jocuri nevinovate. - Paul Mihalache Adăugat în 17 februarie 2010, la 22:32 | 138 afișări / 131 vizitatori |
Jocuri nevinovate
Când zic Ilva Mică, mă gândesc la râul repede, cu apa rece ca gheaţa, în care nu pot, închizând ochii, să nu o văd pe Adriana, cu spatele la mine, prefăcându-se că nu-mi simte privirea.
— Ce n-ar face, oare, copila asta, Doamne, Dumnezeule?!
Mi-a părut imediat rău că-i spusesem, chiar şi atât, bunică-mii, dar era prima mea zi acolo, nu aveam prieteni, şi nu cunoşteam pe nimeni. De atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar în perioada studenţiei, şi încă un timp după, am bătut munţii în lung şi-n lat prin toată România, ba, o dată, la iniţiativa lui Sorin, am ajuns şi în Caucazienii Ucrainei, dar asta n-are-a face. Muntele e munte, iar Ilva Mică e Adriana, scăldându-se goală în lacul repede, cu apă rece ca gheaţa, în care abia îndrăzneam să-mi moi vârfurile degetelor de la mâini ori de la picioare.
Nu pot să pricep cum unii îşi închipuie că, a te urca în autobuzul 41, pentru a merge de la facultate spre casă, e tot una cu a te urca în autobuzul 41, pentru a merge de la facultate spre casă, sau că, a asculta concertele brandenburice de Bach, într-o seară răcoroasă de toamnă, e tot una cu a asculta concertele brandenburice de Bach, într-o seară răcoroasă de toamnă. Când zic Ilva Mică, mă gândesc la Adriana, odihnindu-se pe iarbă, la soare, cu capul pe braţe, şi pielea încă udă, prefăcându-se că nu-mi simte privirea din spatele pâlcului de copaci înfloriţi; şi, închizând ochii, povestea ar continua de fiecare dată altfel. Asta dacă totul s-ar fi oprit atunci, şi nu s-ar fi întâmplat tot ceea ce s-a întâmplat.
Eram în clasa a şasea, iar ea cu un an mai mare, şi mult mai înaltă. Ultimele case ale satului abia se zăreau, undeva, în depărtare, nu mai mari decât un con de brad. S-a ridicat şi s-a îmbrăcat alene, întinzând câte o mână, privind-o cum strălucea, udă, în lumina soarelui, aplecându-se lent, apoi dându-şi părul pe spate, admirându-şi pielea arămie, comparând bronzul de pe braţe cu cel de pe un picior, de pe celălalt, parcă nehotărâtă dacă să-şi îmbrace hainele, ori să pornească goală în vreo direcţie ştiută numai de ea. După ce şi-a pus pantalonii trei sferturi, pescăreşti, tricoul alb, fără imprimeu, şi teneşii, s-a mai uitat de câteva ori împrejur, ca pentru a-şi lua rămas bun de la râu, de la poieniţă şi de la flori, apoi s-a îndreptat spre munte, pe poteca ce ducea chiar în partea opusă satului. Era a treia oară când o spionam. Am hotărât să-i tai calea câteva sute de metri mai încolo, ca din întâmplare, pentru a nu-i da de bănuit (deşi eram sigur că stia) că, de fapt, o urmărisem încă de acasă, şi o privisem în timp ce se scălda, goală, în râu. Seara se lăsa, odată cu roiurile de ţânţari, şi de tot felul de alte insecte, cuprinzând muntele ca un sentiment amestecat, de putere, linişte şi teamă. După câteva minute de mers de unul singur printre copaci, paralel cu poteca bătătorită, eram tot mai sigur că mă depărtam, că mă rătăcisem, şi că Adriana se întorsese spre casă. Dacă aş fi strigat, probabil m-ar fi auzit, dar oricât de neliniştit aş fi fost la gândul de a mă prinde noaptea în pădure, nu puteam să mă umilesc într-un asemenea hal.
— Vrei să-ţi arăt locul meu? mi-a spus, apărându-mi, pe neaşteptate, din spate, şi atingându-mi cu mâna un umăr.
Am crezut că-mi stă inima în loc, dar am încercat să-mi recapăt suflul cât mai repede, şi chiar să-i zâmbesc. Nu înţelesesem întrebarea, sau, dacă o înţelesesem, nu mă puteam concentra să-i răspund. Zâmbeam ca un idiot, privind-o nemişcat, parcă aşteptând ca, dintr-o clipă în alta, să rămână iar aşa cum o văzusem, fără haine, şi cu pielea udă, arsă de soare.
— Urmează-mă, a zis, prinzându-mă de mână, şi trăgându-mă, fără şovăială, după ea. Se face frig, a continuat. Pe aici, noaptea, se lasă un frig mai ceva ca iarna, dar nu-ţi fă griji. Am să-ţi dau eu ceva să te înveleşti.
Să mă învelesc? am gândit, iar în secunda următoare nu-mi venea să cred auzindu-mă spunând că trebuie să ajung acasă înainte să se îngrijoreze bunica, de parcă aş fi fost un ţânc. Drept răspuns a chicotit, grăbind uşor pasul, şi strângându-mă ceva mai tare de mână. Trebuie să mă port ca un bărbat, îmi ziceam, dar situaţia scăpa de sub control, şi-mi auzeam inima bătând, gata, gata să-mi sară din piept. O clipă chiar am privit spre tricoul rosu cu dungi verzi în care eram îmbrăcat, aşteptându-mă să-l văd cum pulsează spre umărul stâng. O pasăre nevăzută ne acompania paşii cu triluri scurte, nefiresc de ascuţite şi reci. Când m-a întrebat dacă mi-e frică, am scuturat energic din cap, dar n-am putut scoate un cuvânt. Păi nici n-are de ce, a continuat, zâmbind, şi privindu-mă ţintă în ochi. O sa-ţi arât locul meu. E secret. O sa-ţi placă. Nimeni nu ştie de el. Pe aici nici nu prea ai cu cine sta de vorbă. Toţi sunt nişte superstiţioşi plini de idei preconcepute şi prosteşti. Îl auzisem pe tata vorbind aşa, în diverse ocazii, despre oameni pe care nu-i putea suporta, dar niciodată un copil, iar Adriana nu avea decât paişpe ani. Ne mai întâlnisem o singură dată, la spital, în Iaşi, cu mult timp în urmă, când ne îmbolnăvisem amândoi de rujeolă, dar atunci eram slăbit, dormeam mai tot timpul, şi nu schimbaserăm între noi decât câteva cuvinte, cât să ne punem de acord că avem bunici în acelaşi sat, şi nimic altceva în comun, iar a doua zi, pe ea au mutat-o în alt salon, şi n-o mai revăzusem niciodată până acum două zile, când o urmărisem, prima oară, până la râu.
Într-adevăr se lăsa rece, şi încă mult mai curând decât îmi imaginam, dar Adriana mă asigură că nu mai avem mult de mers, iar acolo aprindem focul, avem pături suficiente, şi o să fie o noapte de care să-ţi aminteşti. Cuvintele nu aveau câtuşi de puţin darul de a mă linişti, dar ceva din vocea ei îmi spunea că ştie ce face, şi că, atât timp cât eram împreună, nu aveam de ce să-mi fac griji. Nu era încă noapte dar, între copaci, lumina devenea tot mai slabă, încât, uneori, abia mai puteam distinge forme sau culori. Căsuţa (mai mult o cocioabă) era într-un luminiş; copacii fuseseră tăiaţi, şi, de jur împrejur, le vedeam cioturile uscate. Am intrat, iar Adriana a aprins patru lumânări groase, una în fiecare colţ. Părea să ştie negreşit unde găseşte orice obiect de care avea nevoie, ca şi cum ar fi locuit acolo de foarte mult timp. Pe jos era doar pământ, iar în mijloc, urme de foc. După câteva mişcări sigure, scoţând lemne, pături, şi o sticlă cu un lichid gălbui, de consistenţa uleiului, s-a oprit tăcută în dreptul unicului geam.
— Aici a fost cineva de curând.
— De unde ştii?
— Taci. Îţi zic că a fost cineva pe aici, a spus, şi a ieşit cu o lumânare în mână, fără să închidă uşa. O fi fost vreun rătăcit, a zis, când a revenit înăuntru, dar cuvintele erau mai mult pentru mine, se vedea că ea nu le credea. Ajută-mă să aprind focul. Aşează lemnele în formă de piramidă, eu o să atârn o legătură de usturoi la uşă, să ne apere de ce-i mai rău.
— Ce vrei să spui prin ce-i mai rău? am întrebat.
— Nimic, dar e bine să fii prevăzător. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla.
Vorbea ca un om matur, dar tare aş fi vrut să fiu în Iaşi, în faţa televizorului, cu o cană de lapte firbinte în mână, şi mama alături, pe fotoliu, cu o revistă sub nas, sau măcar la bunica acasă, în sat, care trebuie că se dădea de ceasul morţii, neştiind de ce nu m-am întors până la ora aceea, dar nu era acum momentul să mă gândesc la aşa ceva. Dacă aveam să mai ajung vreodată înapoi, ce mai conta o chelfăneală, fie ea şi de la tata, când va fi să afle. Am aşezat lemnele mai mult grămadă, am tras o pătură peste mine, şi am aşteptat. Mai dormisem o dată în pădure, cu unchiu’ Marian, la cort, dar el avea cuţit de vânătoare, sac de dormit, şi-mi spusese că nu am de ce să mă tem. Dacă urma să fie frig, mă gândeam, poate că aveam să dormim îmbrăţişaţi, ghemuindu-ne unul într-altul, dar acum nu mi-o mai puteam imagina pe Adriana goală, cu pielea strălucind de stropi şi de raze, ci voiam doar mă simt protejat, să stiu că nu-s singur acolo, în mijlocul unei păduri care se trezea la viaţa ei nevăzută, dar pe care puteam deja s-o aud prin pereţii subrezi, de lemn.
Adriana s-a întors zâmbind, încântată de isprava cu legătura de usturoi ce avea să ne apere de spiritele pădurii.
— De fapt, pădurea nu e rea – mi-a spus – dar niciodată nu se ştie cum o să se poarte cu noii veniţi.
A reaşezat lemnele, transformând grămăjoara făcută de mine într-o formă conică, aproape perfectă, pe care le-a aprins numai decât, cu ajutorul unor cârpe şi bucăţi de hârtie murdară, vârâte cu grijă, în mijloc.
— Să nu-ţi faci griji de fum. Avem şi horn, şi a ridicat un deget spre acoperiş. Buuun. Acum bea. Dacă nu-ţi place, te ţii de nas. O sa-ţi facă bine.
Lichidul gălbui avea gust leşios, ca de urină stătută, şi ardea gâtul rău de tot, dar mi-am ţinut respiraţia, prefăcându-mă că aş putea oricând să dau gata toată sticla, fără s-o iau de la gură, apoi i-am întins-o, şi a băut şi ea, stâmbându-se la sfârşit, şi ştergându-se cu mâneca, cum văzusem de vreo două ori că fac bărbaţii la cârciumă.
— E făcută de mine, din rădăcini de pin, şi miere de albine. Mai am câteva sticle. Nea Gurmâz, pădurarul, care a stat aici până anul trecut, m-a învăţat cum se face.
— Şi de ce nu mai stă aici? am întrebat, nu foarte sigur că vreau să aflu răspunsul.
— A murit. Într-o zi l-am găsit mort, şi l-am îngropat în spatele casei, cum mă rugase când a ştiut că-i vine sorocul. Să nu spui la nimeni. Te rog. Nimeni altcineva nu mai ştie. Aşa a vrut el.
— Dar de unde a ştiut că-i vine sorocul?
Aş fi dat orice să vorbim despre începerea şcolii, despre colegi, sau filmele preferate de la televizor, dar cuvintele îmi ieşiseră pe gură parcă fără voia mea; nu le putusem opri.
— Ştia multe. Asculta pădurea, şi pădurea îi vorbea.
— Te-a învăţat şi pe tine, aşa-i?
— Acum bea. După, o să jucăm un joc. Mă pui să fac ceva, ce vrei tu, iar apoi, vine rândul meu.
— Bunicii tăi nu-ţi zic nimic că lipseşti toată noaptea? Îmi dădeam seama că era o copilărie să întreb aşa ceva, dar ideea cu jocul nu prea-mi suna bine, şi încercam să mai câştig timp.
— Nici măcar nu ştiu când lipsesc. Îmediat ce se întoarce de la cârciumă, bunicu mă caută să-mi croiască nişte curele pe spate, găseşte el vreun motiv. Iar dacă nu-s în cameră, se duce la bunica, şi-şi descarcă nervii pe ea. De la un timp, are grijă să bea şi ea înainte, să nu mai simtă nimic.
— Atunci de ce mai vii aici? De ce nu stai cu ai tăi, în Iaşi.
— Ai mei au murit. N-am unde să stau.
A pronunţat cuvintele pe un ton egal, fără urmă de ezitare sau regret. Până când, mai acum un ceas sau două, o vedeam ca pe o vrăjitoare, sau ca pe una din fetişcanele alea de prin filme, nesăbuite şi aventuriere, care aveau să sfârşească negreşit, ori la închisoare ori la bordel, acum începeam să înţeleg de ce numea ea cocioaba asta locul meu, ba chiar, simţeam pentru ea un fel de milă amestecată cu tandreţe şi, mai mult, nevoia s-o protejez. Când s-a pornit vântul, pereţii păreau să se clatine din toate bârnele, dar nu-mi mai era frig, şi nici frică. Am mai luat o îngiţitură zdravănă, şi am pus sticla alături, lângă foc.
— Ce vrei să fac? a întrebat.
Nu puteam să-i spun ce aş fi vrut să facă, aşa că a trebuit să găsesc repede altceva.
— Poţi să mă-nveţi să vorbesc cu pădurea? am spus.
A început să râdă.
— Ce prost eşti. Nu asta vrei să fac, de ce nu îmi spui ce vrei cu adevărat?
M-am înecat şi am început să tuşesc, alungând fumul cu mâna, dar şuviţa subţire, gri, se ridica dreaptă, spre horn, iar Adriana râdea şi mai tare.
— Mai gândeşte-te o dată, oricum nu te pot învăţa să vorbeşti cu pădurea, până ce nu te cunoaşte, mai întâi. Şi, pe urmă, să nu crezi că eu o să te pun să faci tumba, ori să miauni ca pisica şi să sari într-un picior.
Am înşfăcat sticla, şi n-am luat-o de la gură până când n-am simţit că-mi vine să vărs. Băusem aproape jumătate din ce mai rămăsese în ea.
— Bine. Vreau să te dezbraci, am zis.
— Să mă vezi de aproape, a râs.
— Ştiai că te privesc.
— Ştiam. Cine te-a găsit orbecăind printre copaci, când credeai că tu mă urmăreşti?
S-a dezbrăcat, dar nu cu mişcări lente, aşa cum o făcuse cu câteva ceasuri în urmă, când îmi simţisem prohabul umflat, şi mi se făcuse frică să nu rămână aşa toată ziua, şi să mă certe bunica, acasă, ci repede şi serioasă, ca şi cum ar fi curăţat un cartof de coajă.
— Acum e rândul tău, a zis.
Am căutat în minte vreo regulă a jocului care să mă salveze (eu am spus primul, n-ai voie să ceri acelaşi lucru) dar era jocul ei, nu eu făceam regulile, şi, pe urmă, poate că asta îmi şi doream, de fapt.
— Aşteaptă, am spus. N-am terminat. Vreau să te dezbraci, şi pe urmă să îmi scoţi şi mie hainele.
Nu ştiu de unde îmi venise, dintr-o dată, un asemenea curaj. Părea încântată, dar continua să fie la fel de serioasă. În timp ce îmi trăgea în sus tricoul în dungi, şi-mi desfăcea catarama de la curea, îi simţit degetele tremurând.
— Ce slab eşti! Nu râde, e un joc cât se poate de serios.
În câteva secunde stâteam amândoi, faţa în faţă, goi puşcă, privindu-ne din cap până-n picioare. Mi-a făcut semn să mă aşez, apoi a venit lângă mine, cu genunchii strânşi, atingându-i pe ai mei cu mâinile.
— E rândul tău acum.
— Ce să îţi cer? am gândit cu voce tare. Nu ştiu cum ar trebui să sune...
— Depinde ce vrei să fac. Ai mai multe variante.
Dumnezeule, mai multe variante?!
— Pot să vreau să faci ce vrei tu?
A zâmbit, şi m-a privit preţ de câteva secunde în ochi. Am întors capul. Nu mai avea sens să mă prefac. Pentru ce să-mi fie ruşine că-mi era ruşine? Când stai dezbrăcat în faţa cuiva, e mult mai greu să nu fii sincer. Şi-a dus mâna între picioare mele, şi a început o mişcare prelungă şi moale, de parcă ar fi mângâiat un animal mic şi speriat, cât să-i câştige încrederea. Mă uitam pe geam. Mi s-a părut că văd o formă albă, mare, ce semăna cu o pasăre, şi care trecea prin dreptul lui, dar nu puteam să dau importanţă unui astfel de lucru tocmai acum.
— Întinde-te, a spus.
S-a aşezat desupra. Înăuntrul ei era umed şi cald.
— Ai mai făcut asta? am întrebat.
— Da. De multe ori.
La început am dat de ceva tare, şi m-a durut. A scos şi ea un geamăt uşor, apoi câteva picături de sânge mi s-au prelins pe picioare. Dar continua aceeaşi mişcare prelungă, moale, şi mult mai plăcută, iar eu ştiam că în curând va ţâşni lichidul acela albicios, ca şamponul, care ţâşnea de vreo câteva luni încoace, când mă încuiam seara, în baie, şi mă gândeam la un film pe care îl văzusem în noaptea în care mami şi tati se întorseseră târziu de la ziua lui Marius. Când a ţâşnit, Adriana a zâmbit, şi s-a lăsat să cadă, uşor, peste mine.
— Ţi-a plăcut? a întrebat. Pentru tine a fost prima dată.
Am vrut să zic că nu era prima, dar ea ştia de la început tot ce gândesc, aşa că nu avea sens să mă prefac iar. Îmi plăcuse, fireşte, dar mă cuprinsese aşa o toropeală, că abia am reuşit să îngân un murmur aprobator. A tras o pătură peste noi, şi am adormit aşa cum visasem, îmbrăţişaţi, fără să ne mai îmbrăcăm. Când m-am trezit din cauza zgomotelor, ea nu mai era lângă mine. M-am uitat împrejur, şi nu era nicăieri. Mă simţeam trădat, abandonat, stând acolo, în mijloc, gol, singur, cu focul aproape stins, şi tremurând de frig. Mi-am căutat pantalonii (ea sigur trebuie să se fi îmbrăcat între timp; nu era drept să intre şi să mă găsească aşa), dar zgomotele conteneau. Deci nu erau doar în vis. După ce mi-am pus şi tricoul, am vrut să mai pun lemne pe foc, dar nu ştiam dacă e bine să fac prea multă lumină. Poate ieşise să dea o raită, dar de ce nu se întorcea. Să ies şi s-o caut, ori să încep să o strig, nu încăpea în discuţie. Când a intrat, mi-a spus că se dusese să facă un pipi.
— Pe vântul şi furtuna asta?
— Iar eşti mort de frică. E o noapte aşa de frumoasă. Nici măcar nu e prea frig.
M-a luat de mână şi m-a tras după ea. Într-adevăr, frunzele foşneau uşor. În rest, nici un zgomot. Doar stelele, umbrele copacilor, şi fumul care ieşea, subţire, prin horn. Câteodată, suierul surd al câte unei păsări.
— Bine, dar...
— Nu pune acum nici o întrebare. Hai să intrăm.
— Ţi-e frică şi ţie, am spus, după ce am închis uşa.
— Nu, nu mi-e frică, dar nu vreau să faci vreo prostie.
— Ce fel de prostie?
— Hai să ne băgăm sub pătură. Nu-ţi fie frică.
— E gelos? La urma urmei, are tot dreptul, e casa lui. Sau, mă rog, cel puţin a fost; nu ştiu dacă asta schimbă cu ceva lucrurile.
— Ce vrei să spui?
— Nu trebuia să venim aici, dar acum nu mai avem ce face. E prea târziu. Tremuram din toate încheieturile.
Afară se auzeau paşi, dar nu paşi de om, ci de animale. Multe picioare, horcăit, şi foşnet neîntrerupt. Am întrebat-o dacă aude, şi mi-a spus că da, dar să stau liniştit, şi să mă prefac că n-aud.
— Nea Gurmâz e mort şi putrezeşte sub pământ, doar nu crezi în stafii, sau în spiritele pădurii. Şi, pe urmă, dacă n-ai fi fost aşa de prost, ţi-ai fi dar seama că te-am minţit când am zis că pentru mine n-a fost prima oară, aşa că, oricum n-ar avea nici un motiv să fie gelos. Avea aproape nouăzeci de ani când a murit.
Dintr-odată spaima mi-a mai trecut. Nu din cauză că nu aveam să fiu schingiuit şi omorât de vreo fantomă răzbunătoare, ci pentru că aflasem că, şi pentru Adriana fusese tot prima oară. Asta mă punea într-o cu totul altă postură. Nu mai eram învăţăcelul pe care ea îl iniţiase, ci primul ei iubit. Auzisem cuvântul amant, şi mi se părea că s-ar potrivi mai bine, dar oricum nu aveam să-i vorbesc despre asta. Acum eram un bărbat, iar un bărbat nu pălăvrăgeşte prea mult. M-am ridicat în picioare, şi am căutat un lemn lung, să-l aprind la un capăt, şi să ies cu el afară, să fac un pic de ordine în hărmălaia aia, care nu-mi lăsa femeia să doarmă în linişte. S-a ridicat şi ea. Era cu o jumătate de cap mai înaltă ca mine. M-a sărutat, şi s-a întâmplat iar ce se întâmplase ceva mai devreme, dar de data asta am stat eu deasupra, şi a durat mult mai mult, ceea ce, pare-se i-a fost pe plac, aşa că m-am bucurat şi m-am simţit cumva mândru de mine, deşi îmi făcusem vânătăi la coate şi la genunchi.
— Prostuţule, pe aici sunt mistreţi, şi tu voiai să-i alungi cu un băţ!
A doua zi, am suportat palmele şi ocările de la binica fără să scot un cuvânt, şi fără să fac greşeala să-i vorbesc iar despre Adriana, ca-n prima zi. Nimeni nu o înţelegea, aşa cum nu înţelegea, nici că un bărbat nu trebuie să dea socoteală pe unde umblă şi ce face. Seara am sărit pe geam şi m-am dus la locul stabilit, unde Adriana mă aştepta aşezată pe o piatră mare, plină de muşchi verde şi umed. N-a vrut să-mi spună ce fuseseră toate zgomotele de noaptea trecută, animale sălbatice, ce altceva? şi nici eu nu am insistat, căci acum eram aproape de sat, dar, în primul rând, eram cu ea, aveam planuri, şi nici un motiv să-mi fie frică. Mi-a spus că o cam doare, şi că acum nu mai putea, dar ne-am mângâiat şi ne-am sărutat peste tot, până se lăsase iar întunericul, şi ne-am întors fiecare acasă. Când am ajuns, mă dureau boaşele îngrozitor, şi simţeam nevoia să fac ceea ce făceam când mă închideam seara în baie, dar acum nu mai eram un copil, aşa că am strâns din dinţi şi am răbdat. Am adormit greu, gândindu-mă la Adriana, iar dimineaţă m-a trezit tata, care venise cu maşina de la Iaşi, să mă ia cu el, că mai erau câteva zile şi începea iar şcoala.
N-am plâns, şi nu m-am împotrivit, însă după două săptămâni, am furat o sută cincizeci de lei din buzunarul lui de la haină, m-am urcat în tren, şi m-am întors la Ilva Mică, dar Adriana nu mai era acolo. Zilele se scurtaseră, iar sera se făcea frig. Am urcat şi pe munte, printre copaci, fără să greşesc drumul. Nu, nu era la locul ei, pe care, acum, mă simţeam îndreptăţit să-l numesc al nostru. I-am lăsat un bilet, iar înăuntrul foii îndoite la mijloc, un mic dar: o floare de plastic mov – agrafă de prins părul:
Te voi aştepta în fiecare zi, la ora 6 dpă-amiaza, la intrarea în Parcul Copou. Ne vom întoarce aici, sau vom fugi împreună, nu-mi pasă dacă fug de acasă, şi dacă va trebui să muncesc în loc să mă duc la şcoală, dar pormit să te iau de soţie, şi să am mereu grijă de tine.
(Pentru formula de încheiere, am stricat patru foi. În final, am scris simplu: )
Cu dragoste, al tău, R.
La un an după ce ne-am căsătorit, plecând de la o petrecere reuşită, ne întorceam spre casă, pe Ştefan cel Mare, iar strada era împodobită cu becuri, ghirlande, şi o droaie de brăduţi cu globuri pe crengi. Se apropia Crăciunul, şi trotuarele erau acoperite cu un strat gros de zăpadă. Mai mare plăcera să te plimbi, dar ceasul Mitropoliei bătea ora două noaptea, aşa că, până spre Trei Ierarhi n-am întâlnit pe nimeni. Din când în când, ne opream şi ne sărutam, apoi o porneam mai departe, ţinăndu-ne de mână. Când am cotit pe strada Palat, pe lângă noi tocmai trecea un cuplu tânăr, lipsit de entuziasm. El purta costum negru, iar ea haină groasă, de blană. Era înaltă, şi în păr purta o agrafă mov, în formă de floare. Oana m-a întrebat dacă o cunoşteam, şi i-am răspuns că nu. Probabil semăna cu cineva, de aceea ne privisem mai lung. Am sărutat-o iar, dar soţia mea stătea rigidă, fără să se mai prindă cu mâinile de gâtul meu. Am crezut că se supărase, poate doar aşa, mai mult pentru a fi împăcată, dar când m-am desprins din sărut să-i văd faţa, ea rămăsese nemişcată, într-o expresie perplexă, cu ochii într-un punct fix. Am zguduit-o.
— Oana, ce s-a întâmplat?
— Nimic, cred că mi s-a părut... Mi s-a părut că vad o formă albă, mare, ce semăna cu o pasăre, şi care ne privea, chair acolo, pe crengi.
M-am întors, dar nu am văzut nimic. Poate zăpada, i-am spus, căci începuse să ningă, şi vântul viscolea îngrozitor.
Distribuie pe facebook
