Jumătăţile mele- Irina Sandu Adăugat în 14 martie 2010, la 21:18 | 372 afișări / 298 vizitatori |
1 |
Obrazul meu stâng şi obrazul meu drept. Până recent, nu m-am gândit prea serios la deosebirile care ar putea exista între ei, nu am căutat cu tot dinadinsul diferenţe sau comparaţii. Era vorba de chipul meu, întreg, rotund, unitar, cu pielea netedă, curată, roz, bătând spre portocaliu, alb sau galben, în funcţie de lumină, toane, dispoziţii şi împrejurări.
Când eram îmbufnată şi refuzam dialogul, tata se amuza, spunându-mi: Stai aşa. Nu te uita la mine. Profilul ăsta te avantajează. Atunci izbucneam în râs fără să vreau şi supărarea se topea pe jumătate. Uneori îmi plăcea să îl cred şi să îmi imaginez că, într-adevăr, aş avea un profil frumos, dar nu mi-am pus niciodată problema că obrazul stâng ar fi mai aspectuos decât celălalt sau dimpotrivă.
Deşi citisem că partea dreaptă şi cea stângă a corpului nu sunt perfect simetrice. Dacă îmi studiez picioarele în oglindă, am senzaţia că una dintre gambe e puţin mai curbată spre exterior. Poate că e doar din cauza luminii. Însă, în ultimă instanţă, mi se pare o chestie rezonabilă ca fiecare dintre picioare să aibă anumite particularităţi, ceva care să le trădeze personalitatea, individualitatea, unicitatea.
Am început să cred că obrazul meu stâng e diferit de cel drept abia când, într-o zi, m-am ales cu o mică cicatrice la vreo trei-patru centimetri de ochi. Căutam ceva prin pivniţă, iar în momentul în care, nerăbdătoare, am tras o scândură dintr-un maldăr de vechituri, am reuşit să zgândăr un colac de sârmă veche, puţin ruginită, care se cuibărise în ungherul acela de beci. Arcul, agăţat de scândură, a ţâşnit imprevizibil, muşcând din pielea obrazului stâng. M-am bucurat că nu mi-a scos ochiul, dar în acelaşi timp, plângeam de ciudă, temându-mă că voi rămâne cu vreo cicatrice. Rana s-a vindecat în cele din urmă, lăsându-mi însă ca amintire o zgârietură destul de fină, care se accentuează supărător, ori de câte ori am de-a face cu o lumină mai puternică. Linia e descendentă, iar din cauza asta dă o notă de tristeţe. Pare un rid, adâncit înainte de vreme, într-un loc nepotrivit.
Apoi, porii au început să mi se dilate pe obrazul stâng, chestie care mă irita la culme, dar pe care nu prea ştiam s-o împiedic. În plus, nu înţelegeam de ce fenomenul e mult mai pregnant doar pe o parte a feţei. Eram supărată pe obrazul meu stâng, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să mă trădeze, să mă supere. Uneori mă gândeam că poate l-am dezamăgit şi eu într-un fel anume şi atunci îmi aduceam aminte că pe partea stângă a corpului e inima. Cine ştie ce semne îmi trimiteau corpul meu, subconştientul meu… iar eu nu eram în stare să le descifrez.
Am o prietenă, Marina, care are o venă mai pronunţată sub ochiul stâng. Se distinge atât de clar sub pielea fină, aproape transparentă. Uneori am impresia că e o lacrimă albastră, care se prelinge neabătută, dintr-un izvor de off-uri. Şi ori de câte ori văd vena aia, îmi aduc aminte de toate necazurile prin care a trecut Marina. Alteori, îmi imaginez că o va şterge cu o batistă, de parcă nici nu ar fi fost. Apoi simt însă că nu ar fi bine. De parcă Marina nu ar mai fi ea însăşi fără vena aceea. Uneori linia albastră, puţin sinuoasă, care i se conturează sub pleoapă, devine frumuseţea ei.
Însă obrazul meu stâng mă supără. Am senzaţia că vrea să îmi facă în ciudă, să se urâţească singur sau să îmbătrânească mai repede decât celălalt.
Am ieşit într-o seară cu prietenii în club. M-am aşezat la o masă, pentru că nu aveam chef să dansez, şi tot muşcam dintr-un pai roz, ca să lungesc cât mai mult cocktailul, deja ameţit. Un tip s-a aşezat lângă mine, lucru care m-a încântat, pentru că nu speram să intru în vorbă cu cineva, dar m-a şi dezamăgit, deoarece mi-am dat seama că e mult mai tânăr decât mine. Adevărul e că îmi plac tipii mai tineri, dar mi se par o sursă certă de suferinţă. Sunt în stare să debiteze cele mai frumoase declaraţii de dragoste, şi poate că, pe moment, ei cred sincer în tot ceea ce spun, însă apoi te abandonează cu la fel de multă seninătate. Şi nici măcar nu poţi să te superi pe ei pentru că, în sufletul tău, ştiai parcă de la început cum se vor petrece lucrurile.
- Dă-mi numărul tău de telefon, te rog…
- Fii serios, sunt cu zece ani mai mare. Caută-ţi o fată de vârsta ta.
- Nu vreau o fată de vârsta mea. Toate sunt atât de superficiale.
- Mă faci să râd.
- Râzi de mine? De ce râzi de mine?
- Nu râd de tine. Dar situaţia în sine e caraghioasă. Nu ştiu ce ţi-a căşunat pe mine.
- Ai un aer special.
- Lumina reflectoarelor…
- Şi ochii frumoşi…
- Toată lumea are ochi frumoşi.
- Dar nu ştiu, simt eu că ai tu ceva mai deosebit. Îmi inspiri o anumită linişte. Şi nu ştiu de ce îmi tot spui ce vârstă ai. Pari mult mai tânără. Cred că mă minţi. Dă-mi să-ţi văd buletinul.
Se apropia tot mai insistent de mine, iar la un moment dat, mi-am dat seama că nu mai am unde să mă retrag pe banchetă. Riscam să fiu înghesuită într-un colţ. M-am ridicat şi i-am spus că am foarte mult de lucru şi că trebuie să mă trezesc a doua zi devreme. M-a privit cu reproş, am simţit că mi se frânge puţin inima, aşa că i-am întins mâna, i-am spus să nu se supere şi i-am garantat că peste două zile avea să mă uite.
În momentul în care îmi luam haina de la garderobă, l-am văzut abordând cu la fel de mult aplomb o altă tipă din club. Am zâmbit, iar sentimentul de vinovăţie s-a evaporat. În continuare mă simţeam măgulită, gândindu-mă amuzată la complimentele pe care mi le făcuse. Apoi, mi-am adus aminte că în tot timpul în care am vorbit, el a stat în partea mea dreaptă, ceea ce însemna că mi-a văzut obrazul mai frumos. Poate că asta era explicaţia, mi-am spus dezamăgită. Dacă mi-ar fi văzut faţa întreagă, nu ar mai fi fost la fel de insistent.
Am cumpărat odată o cremă de faţă, de la un magazin de produse naturiste. Avea un prospect de vreo patru pagini, în care se vorbea pe larg despre beneficii. Era o cremă minune. Vindeca răni, cicatrici, atenua riduri, întinerea pielea. Conţinea extrase din vreo cincisprezece plante, dintre care zece îmi erau necunoscute. Îmi puneam mari speranţe în ea.
Însă a doua zi dimineaţa, după ce aplicasem crema, urmând toate recomandările din prospect, m-am trezit că partea dreapta a feţei era într-adevăr mai frumoasă şi mai netedă, în schimb obrazul stâng era cuprins de un fel de iritaţie. Am aşteptat vreo patru zile să treacă roşeaţa, spunându-mi că, probabil, îmi căzuse ceva greu la stomac şi m-am ales cu un fel de alergie. Peste vreo săptămână am încercat din nou crema, însă m-am pomenit cu aceeaşi roşeaţă ciudată, care se întindea cu furie până sub ochiul stâng. De data asta a trecut mai greu, dar tot nu vroiam să cred că un produs cosmetic poate provoca reacţii adverse doar pe unul dintre obraji. Aşa că am făcut o nouă încercare peste încă o săptămână. Rezultatul a fost acelaşi.
Obrazul meu stâng e un încăpăţânat. Are toanele lui, particularităţile lui. Nu am ce să-i fac, trebuie să mă obişnuiesc cu asta.
Acu’ două luni am cunoscut un tip. M-a invitat la restaurant şi am acceptat, pentru că îmi plăcea de el. Îmi plăcea destul de mult. Din cauza asta eram agitată, emoţionată şi aveam tendinţa să îmi acopăr obrazul stâng, să îmi sprijin capul în palmă, deşi chestia asta era cam nepotrivită, mai ales într-un restaurant.
După ce am terminat de mâncat, m-a condus acasă. Era vreme frumoasă, apartamentul meu nu era prea departe, aşa că am făcut o plimbare. La un moment dat ne-am oprit în faţa unei vitrine şi am comentat ceva. Mi-am dat seama că neonul care lumina exponatele era foarte puternic şi, probabil, necruţător cu obrazul meu. Aşa că, instinctiv, mi-am dus mâna la faţă. El s-a uitat la mine şi parcă puţin agasat, dar blând, mi-a prins încheietura şi m-a tras de mână.
- De ce îţi tot acoperi faţa?
- Nu, nu, faţa, doar obrazul stâng, am bălmăjit eu, luată prin surprindere.
- Ce obraz? Să nu îţi mai acoperi faţa, ai înţeles? a spus, calm, dar foarte convingător.
Am înghiţit în sec, pentru că nu aveam replică. Simţeam, instinctiv, nevoia de a duce mâna la obraz. Poate că îmi formasem un tic, sau cine ştie. Dar el mă ţinea de încheietură şi nu îmi dădea drumul.
S-a aplecat puţin şi am vrut să mă retrag, dar era prea târziu. M-a sărutat pe obrazul stâng. Atunci am simţit că s-a topit ceva în mine.
În perioada care a urmat m-am simţit minunat. Ori de câte ori priveam în oglindă, încercam să îmi văd chipul ca un întreg. Remarcam strălucirea ochilor, zâmbetul încăpăţânat, luminozitatea tenului. Eram fericită şi lumea întreagă mi se părea frumoasă.
Peste câteva săptămâni însă, am început să îmi studiez din nou, tot mai atent obrazul stâng, constatând nemulţumită că a apărut un nou rid, o nouă iritaţie sau că, pur şi simplu, e mai ofilit decât celălalt.
Am recurs din nou la cosmetică şi am cumpărat o mască, pe care mi-o recomandase, cu indiferenţă, o vânzătoare dintr-un supermarket.
- Are şi zinc, a spus ea, buchisind compoziţia măştii, de pe ambalaj. Observase probabil că ezit, dar nu ştiu în ce măsură zincul ar fi trebuit să mă convingă.
- O cumpăr, m-am decis în cele din urmă. Am aruncat cutia în poşetă şi m-am grăbit spre casă, dornică să văd efectele produsului.
Dimineaţa nu am remarcat nimic deosebit, dar nu m-am dat bătută. Am folosit-o şi în seara acelei zile, şi în următoarea, şi tot aşa. Eram sigură că rezultatele aveau să apară. Vroiam să am doi obraji perfecţi, aşa cum îi avusem în adolescenţă. Ştiam că nu e bine ce fac, că exagerez, dar îmi făceam aceeaşi mască în fiecare seară, iar dimineaţa mă studiam atent în oglindă. Într-o zi însă, efectele s-au văzut. Fisuri mici se distingeau pe obrazul drept, abia insinuate. M-am speriat puţin, dar mi-am spus că lumina dimineţii îmi joacă probabil feste şi că trebuie să continuu cu tratamentul meu, cam agresiv. A doua zi, ceea ce în urmă cu o zi păruseră nişte firişoare subţiri, ca nişte umbre, deveniseră contururi mai evidente, îngroşate.
Iată că reuşisem să îmi rezolv şi obrazul drept. Îl urâţisem. Acum, amândoi erau la fel. O furie veche, nestăvilită, pândea în coşul pieptului. Am lovit cu pumnul în marginea chiuvetei. Degetele au început să mă doară şi cred că se şi învineţeau, dar furia era, tot acolo, nepotolită. Trebuia să îi dau în judecată, să îi fac să plătească, să le cer despăgubiri, să îmi dea înapoi obrazul meu drept, aşa cum a fost. Simţeam însă că totul era inutil şi atât de caraghios, de penibil. M-am aşezat pe marginea vanei, obosită din cauza acelei mânii neexprimate. Lacrimi calde au început să îmi alunece pe obraji, spălându-mi creierul, spălându-mi ruşinea şi neputinţa. Mă simţeam obosită, învinsă, vinovată.
Apoi mi-am cuprins faţa cu mâinile, mi-am lipit palmele de obrajii uzi şi le-am cerut, pentru prima dată, iertare.
Distribuie pe facebook
