La revedere, tabără dragă!Participanţilor la tabăra de sculptură, Caransebeş, 2009 - Ioan Jorz Adăugat în 16 sepembrie 2009, la 14:44 | 306 afișări / 285 vizitatori |
Trâmbiţele au sunat şi chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbuşit, oarece trepidaţii tot au produs în micuţa urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom şi demn.
A sunat goarna şi a adunat ceata de artişti, vii şi contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioşi, cu „drujbele” şi ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun şi vodcă, la grădina de vară din parcul de distracţii şi promenadă al oraşului - teatrul lor de operaţiuni artistice, destinaţia finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit şi snob, ca orice provincial…
Cu bărbile lor, impozante şi stufoase(în care firimiturile chiflelor şi mititeilor îşi vor găsi vremelnic cuib, timp de o lună şi ½) cu mânecile cămăşilor de camuflaj, suflecate, cu bătăturile palmelor netezite cu piatră ponce, fremătând de nerăbdarea de a se apuca imediat de treabă, păreau o adunătură de eroi civilizatori, veniţi să facă lemnul să cânte… Şi pădurea se cutremura de teama lor, dar se şi înfiora de plăcere, la gândul că, după ce aceşti vajnici luptători pe altarul artei abstracte, vor îndepărta cu „drujba” tot ce e de prisos din trunchiurile lor, redându-le frumuseţea absconsă, vor deveni artă pentru artă, talaş estetic pur, rumeguş post-modern şi, chiar dacă lemnul lor va putrezi sub ploi, conceptul non-figurativ şi post-modern va dăinui, peste veacuri, în memoria provincialilor, cutremuraţi şi buimăciţi de atâta frumuseţe neaşteptată, ce-a dat peste ei.
Ce mai! Le-a pus Dumnezeu mâna în cap! Şi-a întors privirea spre ei, blagoslovindu-i cu o tabără de sculptură…
Ştiţi cum trece o lună şi ½ ? Păi, zilele trec ca orele şi orele trec ca minutele… În ograda locantei din parcul cu minuni ale artei fără frontiere, ceata gălăgioasă şi numai aparent dezorientată, învăluită în vălătuci de fum de ţigară, pipă şi mititei prăjiţi pe grătar, între o stacană de votcă şi-un sughiţ artistic, concepea de zor, cu creionul de tâmplărie, direct pe lemnul unsuros al tăbliei meselor, grandioasele proiecte ale grandioaselor sculpturi, ce printr-un spasm estetic, prelungit, urmau a se naşte… Şi „drujbele” lor ruginite păreau că mai aşteaptă doar motorina de la Primărie şi “cubicul” de lemn de foc, alocat fiecăruia.
Rămăseseră doar trei zile până la vernisaj şi, în sfârşit, ce fusese mai greu trecuse. Proiectele începeau să se întrezărească prin ceaţa ontologică a creaţiei, oarecum vagi, cu contururile părând că se destramă, că se topesc în arpacaşul nefiert al conceptualizărilor de tot felul, dar se întrezăreau… Asta era tot ce conta! La treabă!
Şi-au început să zboare aşchiile şi rumeguşul, sub dinţii teribili ai ferestraielor mecanice şi-n tăişul necruţător al dălţilor, şi resturile de lemn au luat locul firimiturilor de chiflă şi mititei, în bărbile ce le purtau pe obraz, ca semn distinct al apartenenţei lor la o breaslă. Tot ce era de prisos, în trunchiurile copacilor, era îndepărtat cu îndârjire şi determinare, într-un scrâşnet mecanic asurzitor.
S-a muncit în draci, două ore din două, trei zile din trei, şi ziua vernisajului a venit.
A venit, dimineaţa devreme, începând cu felurite tratamente pentru mahmureala pricinuită de sărbătorirea(apăsată şi prelungită) finalizării lucrărilor - efective, cu barda şi „drujba”. Ieşiţi din transa creaţiei(limpeziţi cu zeamă de acrituri sau frecaţi cu oţet) păreau să se dumirească şi să se minuneze şi ei de rezultatul propriilor zbateri existenţiale, actul zămislirii fiind, în general, unul inconştient.
Abia atunci a început nebunia. Au început interviurile şi fotografierea operelor de artă. Bliţurile aparatelor foto şi ale telefoanelor mobile au început să scapere, învăluind totul într-o baie de lumină… Cu mâinile cruciş peste piept, cu privirea aceea, semeaţă, scrutând zările, pe care numai sculptorii cioplitori în lemn (cu „drujbele” lor miraculoase) o au, fiecare în dreptul lucrării sale de artă(abstractă şi contemporană) omul şi statuia, omul şi lucrarea, aşteptând, aşteptând cu un dispreţ extra-mundan întipărit pe faţă şi pe barba pieptănată de firimiturile de chiflă şi mititei, să-i vie rândul la dat explicaţii, despre cum şi-a intitulat el lucrarea şi ce vrea ea să reprezinte, altminteri, profanii ca mine ar sta crăcănaţi şi cu degetu-n nas un milion de ani şi tot n-ar pricepe ceva… Şi în acea încremenire (maiestuoasă şi uşor dispreţuitoare), păreau una cu pământul şi una cu lemnul, păreau, (ba chiar erau), nemuritori…
Expozeul criticului de artă abstractă, adus de la judeţ, deşi lung şi încărcat, ca un brad de crăciun, nu a întrunit acordul nici unuia dintre artişti(după clătinarea laterală şi permanentă a capetelor lor) soarta lor de a rămâne veşnic neînţeleşi era din ce în ce mai evidentă, în implacabilitatea ei nemiloasă… Aplauzele furtunoase ale auditoriului(edificat - în sfârşit) subţire, dar de calitate, şi solemnitatea momentului, subliniată, de altfel, şi în alocuţiunea primarului, abia de le-a smuls o schiţă de zâmbet îngăduitor şi nările lor fremătau deja la mirosul altor destinaţii, unde să nemurească ei lemnul, cu „drujba” şi barda, redându-i frumuseţea absconsă…
La revedere, dragi artişti! La revedere, tabără dragă!…
Distribuie pe facebook
