Legat de Cunoaştere şi de Fizica microparticulelor- April Geo Savulescu Adăugat în 29 martie 2009, la 11:36 | 515 afișări / 503 vizitatori |
Dialogul domnului Gorun Manolescu având ca temă Fizica microparticulelor si Logica contemporană (logicile praconsistente) din punct de vedere al criticii Postmodernismului m-a stimulat să reacţionez, de altfel nu numai pe mine, şi să mă ocup, deocamdată, doar de o jumătate de temă lăsând logica să aştepte puţin.
Totul este legat, se învârte, în jurul unei pretinse degringolade a cunoaşterii umane care ne dă voie, chiar ne împinge, să nu mai avem încredere în nimic, în nimeni, în afara teoreticienilor postmodernisului, să uităm trecutul, să alergăm pe poteci care nu duc nicăieri - din moment ce tot nu există un drum regal, pentru republicani o şosea universală, şi să ne lăsăm pradă unei disperări existenţiale. De aceea voi încerca să deschid paginile cu ce este mai important, pentru mine.
Acum peste două secole Immanuel Kant a spus, scris, după ce douăzeci de ani doar a gândit şi nu a mai scris, că lumea din jurul nostru nu poate fi cunoscută aşa cum este ea, că lucrul în sine, lumea în sine ne scapă înţelegerii. Că putem cunoaşte doar ceea ce văzul, auzul, mirosul, şi celelalte simţuri ne oferă spre a fi perceput, doar lumea fenomenelor o putem sesiza cu mintea noastră – că avem nişte structuri ale minţii noastre, ale înţelegerii noastre, numite din antichitate categorii, structuri care ne dau voie să avem aceste percepţii (ajutaţi de Spaţiu şi de Timp care sunt nişte noţiuni apriori, pe care le avem – de unde le avem? – mai înainte de a avem orice fel de cunoaştere). Ceea ce nu putem percepe nu există pentru noi, mai bine zis există, poate chiar – cu al şaselea simţ – putem sesiza ceva dar nu putem avea cunoştinţe, nu putem ştii, nu putem înţelege nimic din lumea în sine, din lucrul în sine. Cum spuneam, numai lumea fenomenelor ne este accesibilă, lumea pe care categoriile noastre ale înţelegerii ne-o poate oferi.
Pentru toate acestea Kant a fost considerat un filosof agnostic, care ne spune că nu putem cunoaşte realitatea. Nu este aşa. Kant ne spune că putem cunoaşte, foarte bine, lumea fenomenelor, adică cea oferită de percepţiile noastre prin categoriile înţelegerii. El ne mai spune că ceea ce categoriile noastre nu ne pot oferi nu putem cunoaşte, aceasta este lumea în sine. Este ca şi când un fizician specialist în optică ne spune că noi putem vedea numai în spectrul undelor luminoase nu şi în ultraviolet sau infraroşu, fără aparate ajutătoare.
In India prebudistă, ca şi în cea budistă, se ştia asta, se ştia că realitatea este maya, este părelnică, este de nesesizat, trebuind să ne mulţumim cu această curgere a percepţiilor în continuă schimbare. Şi Heraclit, înaintea lui Socrate şi a lui Platon ne spunea că totul este o curgere, că nu ne putem îmbăia de două ori picioaele în aceeaşi apă a unui râu. Este adevărat, Kant face o construcţie filosofică solidă care stă la baza întregii gândiri contemporane.
Lucian Blaga, mai aproape de lumea noastră, reia gândul lui Kant, adaugă categorii ale inconştientului, toate aceste categorii, unele împreună cu altele, formează a Matrice Stilistică, adică o matrice cu care creierul nostru înţelege lumea dar noi nu ne dăm seama că o avem, ea este inconştientă, nu suntem conştienţi că o purtăm. Începe să fie complicat şi am să mai complic puţin.
Această matrice stilistică pe care noi, oamenii, o purtăm se completează, prin învăţare, şi în timpul vieţii noastre, din frageda copilărie până ajungem adulţi. Numai că cea mai mare parte a ei, structura ei principală, este moştenită de la părinţi la copii, de la străbuni la noi, de la oamenii de acum 2000, 4000 de ani până acum. Nu moştenim, ceea ce oricine ştie, numai aspectul nostru fizic de la moşii noştri, de la părinţii noştri, moştenim şi comportamentul, poate chiar felul nostru de a gândi, sentimentele, iubirea de pământul în care ei am crescut, au crescut, moştenim multe şi nu avem cum să ştim tot ce moştenim pentru că totul este păstrat în inconştient (C.G. Jung gândea şi el nişe Arhetipuri cam în acelaşi fel). Cu toate acestea fiecare din noi simte, la un moment dat, ceva, ca o chemare fără cuvinte, aşa cum un animal sălbatec este chemat de pădurea în care a crescut, el şi ceilalţi ai lui, fie ea pădurea virgină ecuatorială sau pădurile din Canada sau din Siberia (vezi Chemarea străbunilor a lui Jack London). Dacă un aimal poate avea astfel de „sentimente”, dece nu şi un om?
Blaga a numit această încărcătură veche, misterioasă, a matricei noastre inconştiente, transcendent, şi filosofia sa este transcendentă, pentru că cea ce am moştenit ne depăşeşte, ne transcende. Cu toate că putem s-o simţim nelămurit că e a noastră nu avem cunoştinţe despre ea. A făcut aceasta, a folosit transcendentul în loc de transcendental, ca să se despartă, să se diferenţieze, ca filosofia lui să nu fie confundată cu cea a lui Kant, carevorbeste de transcendental. Pentru Kant transcendentalul fiind chiar lumea noastră, de lângă noi, lumea fenomenelor. Filosofia lui Lucian blaga este o filosofie a transcedentului, de altfel şi inconştientul este transcendent. Inconştientul care este cel ce deţine matricea stilistică, pe care o putem numi şi matrice inconştientă, matrice purtătoare a trecutului nostru, nu poate fi decât transcendent, ne depăşeşte.
Cineva cerea să prezentăm filosofia mai pe înţeles, mai aproape de mintea fiecărui om. Asta fac marii scriitori de mii de ani. Aşa e scris Vechiul şi Noul testament, aşa sunt scrise Vedele, aşa a fost scris Elogiul nebuniei, aşa sunt scrise cărţile lui Dostoievski, lui Tolstoi, lui Thomas Mann, lui Balzac, lui Faulkner, lui Musil, şi mulţi aţi autori ca şi multe alte cărţi; citiţile! Cineva îi cerea domnului Gorun Manolescu să scrie texte filosofice împănate cu glume şi poante, un fel de filosofie veselă. Se poate face aşa ceva dar mă îndoiesc că veţi recunoaşte că este vorba de un text filosofic şi dacă veţi putea înţelege ceva.
Ca o concluzie a acestei mici etape aş putea spune că nu există om care trăieşte singur pe lumea asta, fiecare din noi trăim împreună cu toţi cei ce au fost înaintea noastră chiar dacă nu ne dăm seama de asta, dacă nu suntem conştienţi că avem în noi toată omenirea. Acesta este motivul, cum am spus, pentru care Blaga şi-a numit folosofia sa transcendentă. El a considerat inconştientul nostru, partea lui frumoasă şi bună (pentru că partea întunecată o putem lăsa, fără nicio grije, în seama psihanaliştilor), un transcendent pe care-l avem în noi, pe care fiecare îl posedă prin matricea sa inconştientă. Transcendent inconştient, transcendent moştenit, ambele fac un singur transcendent care este adevărata noastră bogăţie.
Mai este ceva, ceva important pentru teoria cunoaşterii, pentru a înţelege, pentru a putea măcar să ne apropiem cu înţelegerea de ceea ce se întâmplă astăzi în fizica microparticulelor, de ceea ce aflăm experimental în această fizică. Aici să mă opresc puţin la Empirismul Pozitivist de unde pleacă domnul Gorun Manolescu. Pentru un experimentator în domeniul unei ştiinţe, a ştiinţelor, nu poate fi greşit să se sprijine pe datele oferite de simţuri cu prelungirile lor ajutătoare. Este tot ce putem avea sigur, date observabile pe care le înregistrăm, le păstrăm în protocoale şi la nevoie le repetăm. Fără aşa ceva n-am avea nimic din revoluţia ştiinţifică şi tehnică, fără predictibilitate, fără repetabilitate nici-o industrie n-ar exista. Este cu totul altceva când fizicianul ne spune, când domnul Gorun Manolescu ne spune, ne povesteşte, că această lume, subatomică, pare stranie celui care a învăţat în şcoală să gândească corect. Deaceea îmi permit şi eu să spun că experimentul predictibil şi sesizat de simţurile noastre este cel mai important moment al unei cunoaşteri. Toate par normale în fizica macroscopică, în lumea pe care o sesizăm cu ochii fără microscop sau lunetă pentru că aici nu apar distorsionările logice, nu apar evident.
Când începem să coborâm în lumea electronilor, a fotonilor, în sistemele nivelului cuantic, când ne lovim de efectul de superpoziţie care ne arată că un elecron, un foton, poate ocupa două sau mai multe locuri în acelaşi timp, această lume devine din ce în ce mai stranie, straneitatea devenind lege. Este, cum spune Blaga un mister, misterul lumii, mister pe care, oricât de adânc vom pătrunde în el prin cunoaştere tot mister va rămâne. Chiar şi predictibilitatea cuantică începe să nu mai funcţioneze când observatorul, experimentatorul, stabileşte condiţiile de măsurare, condiţii, care la rândul lor vor influenţa caracteristicile obiectului de studiat care depinde, în cerc, de condiţiile obsevatorului. Nu mai trebuie să ne mire, legat de această lume stranie, nesiguranţa omului de ştiinţă. Interesantă este antiparticula lui Dirac, vidul ultraplin, în care un loc gol în spatele elecronului se va umple. Interesante sunt şi temele legate de spaţiu şi de timp. Un spaţiu „fără spaţiu” pentru că aşa reiese din formulările matematice care ne ajută să pătrundem acolo unde ochiul ajutat de aparate nu poate ajunge, unde găsim uneori, alături de spaţiu, doar un rudiment de timp.
Aflăm din traducerile şi comentariile făcute de Sergiu Al -George (Limbă şi gândireîn cultura indiană)că „lopa”, substitutul, zero gramatical, era pentru Panini (contemporan cu Platon) locul gol, un anumit loc gol nu oricare ar fi acel loc gol, substituind lipsa unui obiect, repet – un anumit obiect, o noţiune foarte importantă pentru gramatica indiană. Matematica indiană a preluat, mai târziu 0 de la gramatică, iar noi prin asirieni şi arabi.
Categoriile care formează matricea noastră inconştientă, cu ele înţelegem lumea, cu ele cunoaştem, cunoaştere banală, obişnuită, sau cunoaştere ştiinţifică. Important este că putem cunoaşte numai ceea ce aceste categorii ne pot oferi ca înţelegere. Ele sunt cunoascătoare şi, în acelaşi timp, sunt şi o limită a cunoaşterii noastre, cum spune Blaga, sunt o frână trancendentă. Noi nu putem cunoaşte totul, de aceea lumea rămâne un mister oricât am pătrunde-o cu înţelegerea noastră. Lumea a fost un mister la începutul umanităţii şi este şi azi un mister, poate un mister mai profund. La acel început omul se minuna că stelele, luna şi soarele aleargă pe cer, era dominat de intemperii sau de cataclisme. Azi omul, cunoscând foarte mult, multe despre cum e format pământul şi universul, despre lumea stranie (ce termen bine găsit) a microparticulelor se află în faţa unui mister care-l ameţeşte, care-l sperie şi care-i zdruncină încrederea pentru că are impresia că nimic nu mai are cap şi coadă (în afară de peştii din lac). Vă spun că această nesiguranţă este numai orgoliu.
Ar fi bine să ne obişnuim cu ideea că nu putem cunoaşte totul, cu toate că îmi dau seama că este foarte dificil, am învăţat, în scoală, că putem cunoaşte, că nu ne mai stă nimic împotrivă, am învăţat ceva greşit, şi acum ne simţim fără apărare. Nu suntem noi de vină că profesorii noştri ne-au învăţat ceva fals sau că ne-au ascuns că avem o cunoaştere limitată. Dar asta e situaţia. Asta trăim. Ca să nu sucombăm este bine să ştim. Ştiinţa, azi, ar trebui să fie cea care să ne arate, să ne spună, să ne demosntreze, ce este sigur într-o lume care pare din ce în ce mai nesigură. Ce importanţă mai are această degringoladă - are importanţă pentru o anumită categorie de cercetători- dar n-are importanţă pentru noi care folosim timpul şi spaţiul în fiecare zi, şi-l folosim bine. Pentru noi este important doar să ştim că asta nu mai este valabil până la sfârşit, că nu putem cunoaşte totul, că de fiecare dată când facem un pas rămâne un mister mai profund. Să folosim ceea ce ne este la îndemână şi să îndepărtăm de la noi un orgoliu nemăsurat.
Voi lăsa pentru altă dată implicarea logicii. Gorun Manolescu are perfectă dreptate. În secolul XX se poate observa o strânsă interdependenţă între fizica particulelor subatomice şi logică. Mai întâi apare logica trivalentă, Lukasievici, dar foarte repede se ajunge la logicile cu o infinetate de valori, cum este cea a lui Brower, sau mai aproape de noi logica fuzzy. Logicile devin paraconsistente şi fieare vrea să acopere o fărâmă nou descoperită de realitate. Fiecare cu „felia lui”. După ce s-a trecut de predictibilitatea probabilistă şi s-a ajuns la impredictibilitate au aparut: Teoria catastrofelor; Sistelele Disipative; Teoria Haosului, a Fractalilor. Toate caută, cu disperare, o soluţie matematică a „singularităţilor” ce apar peste tot în materia aceasta stranie.
Singularităţi! Şi acesta este un termen frumos. Nu mai avem o ştiinţă a generalului cum ne cerea Aristotel, începem să avem o ştiinţă a individualului – cum cerea Victor Sahleanu. Discutam prin anii 70 – 80 la întâlnirile noastre de la Academia Română dacă este posibilă o ştiinţă a individului, a individualului, o ştiinţă – azi aş spune – care să se ocupe de singularitatea individului. Noi, în cea mai mare parte medici, dar nu numai, simţeam atunci nevoia unei astfel de ştiinţe pentru că noi ne ocupam, de fiecare dată, de un singur om, un individ, o singularitate. Să mai aşteptăm puţin.
Singularitaţi nu sunt numai în lumea stranie a microparticulelor, ele sunt peste tot. Va dau numai un singur exemplu. Ce sunt aşa zisele OZN –uri? Prefer să le numesc fenomene fizice neobişnuite (FFN), sau poate chiar fenomene macrofizice neobişnuite, fenomene stranii. Scriitori de succes au preferat să vorbească de mici marţieni. Scriitorii au libertatea lor de a concepe lumi proprii. Noi ar fi bine să fim cu picioarele pe pământ. Fenomene stranii, singulare - chiar dacă sunt repetabile de fiecare dată ele sunt singulare – sunt la fiecare pas dar le trecem cu vederea, nu le dăm prea mare atenţie. Atunci când ajung să ne tulbure şi nu mai ştim ce să facem; ne ducem la psiholog, la psihiatru sau la vrăjitor, la oameni dotaţi pentru a explica fenomenele paranormale.
Să lăsăm pentru mai târziu.
Distribuie pe facebook
