Liber Genesis (Hebraice Beresith). ExordiumCreatio caeli et terae (1) - Dragoş Vişan Adăugat în 18 august 2010, la 15:23 | 158 afișări / 151 vizitatori |
Principium
In pricipio creavit Deus caelum, et terram.
Terra autem erat inanis et vacua, et tenebrae erant super faciem abyssi : et Spiritus Dei ferebatur super aquas.
Dies primus
Dixitque Deus : Fiat lux. Et facta est lux. Et vidit Deus lucem quod esset bona : et divisit lucem a tenebris. Appellavitque lucem Diem, et tenebras Noctem : factumque est vespere et mane, dies unus.
Ceruri – cuvânt inacceptabil pentru cercetătorii spaţiului. Cerule sfinte !
Pământul înaintea altor aştri, a tuturor celor peste 88 de constelaţii, a umpluturii cosmosului… Dar, la o adică, de ce nu? Din facerea cosmosului nu contează, datorită înzestrării cu viaţă, decât Terra. Ea e mai veche decât Soarele. Pentru că după acest pământ se naşte, prin elemente chimice puse în alte proporţii, tot spaţiul cosmic – după cum afirmă Carl Sagan, în Creierul lui Broca. Atmosferele altor planete au într-un alt procentaj gaze. Oxigenul, apa şi azotul – proporţia lor ideală pe Terra – dau dreptate până la capătul infinitului gândirii marelui filosof baroc Leibniz. Trăim în cea mai bună lume posibilă, pentru că trăim în singura casă (oicumena) cu viaţă a cosmosului. Este tautologic spusă concluzia creaţionistă. Dar mulţi îi dau cu piciorul.
Tenebrele domneau peste faţa abisului. Oare acest verset să ascundă ceva mai subtil? Un alchimist, sau un filosof din Renaştere, ori din Evul Mediu târziu ar fi sărit imediat să demonstreze că Geneza aduce destul de mult cu procesele obţinerii pietrei filosofale. Numai că etapei înnegririi vasului Pământ nu-i urmează înroşirea. Ci, direct, albirea: cu lumina divină. Energiile necreate ale Sfintei Treimi – după concepţia revelată sfântului Grigorie Palama, reluată în Teologia dogmatică a părintelui Dumitru Stăniloae – produc inseminarea cunoaşterii, biruind întunericul. Orice particulă de materie primeşte această încărcătură şi pleacă la plimbare. La fel ca Spiritul (Duhul) Sfânt, preumbându-Se peste un alt fel de ape.
Deasupra nu circulă orice, nici oricine! Deasupra apelor trece Duhul lui Dumnezeu. Până la Fiat lux n-a fost creată nicio lume, niciun cosmos. Însă Persoana sfinţitoare a Duhului brăzdează acest cadru iniţial, pe care Bisericile dreptmăritoare Catolică şi Ortodoxă îl denumesc Principium, ori începutul creaţiei.
Dacă ar fi să punem alături conceptul lui Platon, lumea ideilor, superioară derivării în materie a vieţuirii şi timpului, diferenţele nu sunt prea mari. Creştinismul afirmă că Dumnezeu, Cel întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au săvârşit, după o consultare iubitoare, un prim act de bunătate, vrând să se bucure şi alte entităţi spirituale de viaţa Fericirii absolute. Această împreună gândire, proiectare şi materializare a Iubirii fiinţei supreme se cheamă actul Genezei. Spiritul sacru în care se derulează creaţia întregului cosmos este singurul temei de la care trebuie să plece atât ontologia, cât şi gnoseologia – ramuri principale ale filosofiei moderne. Întrebările de tipul din ce vreme, de ce ne-am născut, sau cine ar fi la originea venirii noastre pe lume pot avea susţinere numai dacă ne raportăm la marea lumină nesolară, ce se propagă şi astăzi încă de la începerea timpului specific Raiului.
Despărţire a luminii de întuneric (-uri). Mai bine zis, de întunecimea necreatului. Ziua rămâne prin definiţie timp al zidirii, al acţiunii Dumnezeului, Care trezeşte la viaţă, mişcare, iubire tot ce există. Şi o piatră de pe Ghetsimani se va turti de la încărcătura harică a punerii capetelor apostolilor şi Învăţătorului peste ea. Noaptea e prin definiţie timpul somnului, dar poate fi transformat şi în timp al veghii minţii creatoare asupra rosturilor neîntocmite bine ale firii. Reîntocmirea vieţii nu se face prin ceea ce scolasticii, îndeosebi Toma d’Aquino, considerau a fi seminţele divine, ce permiteau lui Deus otiosus să se retragă şi să le lase pe ele într-o acţiune de împrospătare a viului până la sfârşitul veacurilor. Gestul despărţirii Luminii de Întunericul prealabil (nimicul, goliciunea pământului), sau gestul despicării răstimpului de douăzeci şi patru de ore în zi şi noapte are menirea să anunţe atât bucuria de-a trăi, cât şi sensul întoarcerii în ţărână, desfiinţarea materiei corporale, eliberarea sufletului credinciosului. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, ziua dintâi. Această afirmaţie ne face să pătrundem în taina rugăciunii liturgice. Seara se vor petrece recapitulări ale umanului. Dimineţile vor fi pline de avânt, de energii sporite haric.
Dies secundus
Dixit quoque Deus: Fiat firmamentum in medio aquarum: et dividat aquas ab aquis. Et fecit Deus firmamentum, divisitque aquas, quae erant sub firmamento, ab his, quae erant super firmamentum. Et factum est ita. Vocavit Deus firmamentum, Caelum : et factum est vespere et mane, dies secundus.
Adonai, Jehova, Elohim. El, chiar El întreit a hotărât şi instantaneu a rostit dând viaţă cu Lumină atotputernică pentru tot ce va exista sub Cerurile Sale. E clipa în care Timpul iese din amorţire, clepsidra începe să curgă, sângele bleu al firmamentului începe să circule prin braţele a tot ce a fost amorf, expugnabil doar de către Duhul cel Sfânt, a treia Persoană treimică. S-a făcut aceasta şi spre poemenirea de către om, în mod obligatoriu înainte de masă, a tavanului cer al bucătăriei numite pământ. Dacă n-ar fi oxigenul, insuflarea vieţii, precum şi apa nicio hrană n-ar putea fi asimilată. Dumnezeu desparte cerul de ape, împinge de pe Glob (Terra) cu degetul fiinţa umană, întocmai ca pe Capela Sixină pictată de Michelangelo Buonaroti. Fiinţa treimică a Iubirii veghează încriptat la derularea în libertate a vieţii noastre: apele de sus, de deasupra firmamentului preînchipuie jertfa divină pentru mântuirea oamenilor credincioşi, iar apele nestatornice ori statornice sunt destinele care se luptă să dobândească marele Har mântuitor, Graţia catolică a vederii fără judecată a adevăratei vieţi eterne. Abia acesta este certificatul de naştere ori de apariţie al cerului, al bolţii înstelate ori însorite. Abia de-acum apar constelaţii, planete, comete, meteoriţi, supernove, găuri negre. Înainte erau doar Cerurile şi pământul netocmit, gol. S-ar putea traduce şi pământurile – în sensul medieval de posesiunile încă nefolosite de către Stăpânul lor. Abia acum putem vorbi şi de planeta Pământ, din care derivă material şi aştrii, planetele, sateliţii, pulberea inelelor unor Saturni, sorii şi vidul, incandescenţa şi frigul din cosmos.
Dies tertius
Dixit vero Deus: Congregentur aquae, quae sub caelo sunt, in locum unum: et appareat arida. Et factum est ita. Et vocavit Deus aridam, Terram, congregationesque aquarum appellavit Maria. Et vidit Deus quod esset bonum. Et ait : Germinet terra herbam virentem, et facientem semen, et lignum pomiferum faciens fructum iuxta genus suum, cuius semen in semetipso sit super terram. Et factum est ita. Et protulit terra herbam virentem, et facientem semen iuxta genus suum, lignumque faciens fructum, et habens unumquodque sementem secundum speciem suam. Et vidit Deus quod esset bonum. Et factum est vespere et mane, dies tertius.
Denumirea “Maria” cred că este grafiată cu majusculă pentru ca Biserica catolică să amintescă prin facerea “Mărilor” lumii acea dogmă dată la Conciliul Vatican I, despre imaculata concepţie a Maicii pururea Fecioare, Maria. Nu era deloc necesar ca omonimia din latineşte să ceară o majusculare a lui M. Cu toate acestea, şi un cititor ortodox, protestant, musulman, hindus, mozaic al acestui enunţ, “congregationesque aquarum appellavit Maria” se miră de poezia implicită, găsită inconştient de mânuitorii antici ai latinei. Întinderile apelor se separă sub cer, de apare uscatul. Maica Domnului e prezentată aici aproape ca la Muntele Athos, venind în chip miraculos de icoană pe apă. Ea răzbate din lemnul pomilor fructiferi, plângând şi intermediind ca lumea şi viaţa fiecăruia să fie bine tocmită, echilibrată, susţinută de aripile îngerilor. Cum să nu zică Dumnezeu că văzul nu-L poate înşela şi că toate sunt bune, dacă un suflet ales de fecioară avea să-L aducă pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu trăitor pe faţa pământului, jertfă adevărată pentru oprirea consecinţelor degradării mortale a oamenilor. Pe veci Maica Domnului, noua Evă, avea să pună început bun recreaţiei lumii prin Fiul ce-l năştea ca pe-o stavilă în calea morţii dominante derivată din păcatul primordial.
Dumnezeu a făcut pomi, plante după soiul fiecăruia. Iar omul le-a tot amestecat, le-a hibridizat în mod artificial – o intervenţie dementă a Antihristului în constituţia fizică a omului contemporan, a noastră, a celor din ultimele câteva decenii. Nici nu ne mai putem imagina cât de bune, de consistente erau alimentele acum o sută, două de ani când nu apăruse nicio boală a plantelor, nici industria nu-şi întinsese balaurii locomotivelor cu aburi spre “glorificarea” minţii zăpăcitului om modern. Iarna incendiar de caldă 2006-2007 şi anii 2009 şi 2010 sunt contraexemple ale vremii începuturilor. Proliferarea dăunătorilor şi căpătarea unor forme mutante arată dezechilibrul deja îngrijorător din natură. Fiecare pom să facă roade după sămânţa originară! Nu, omului de astăzi îi trebuie păduri de ţepe, nu de livezi, ca să-l doară toată carnea, ca să se aleagă cu noi boli după ce mănâncă nesănătos.
Bine măcar – am zice – că cererea de pe piaţă a alimentelor nu poate fi dusă de nas cu uşurinţă de către lacomii producători şi comercianţi, care după ce măresc preţurile cum le convine, nici nu prea arată gloatei ceea ce conţine fiecare produs îngrăşat şi schimbat ca structură la modul artificial.
Dies quartus
Dixit autem Deus: Fiant luminaria in firmamento caeli, et dividant diem ac noctem, et sint in signa et tempora, et dies et annos: ut luceant in firmamento caeli, et iluminent terram. Et factum est ira. Fecitque Deus duo luminaria magna: luminare maius, ut praesset diei: et luminare minus, ut praesset nocti: et stellas. Et posuit eas in firmamento caeli, ut lucerent super terram, et praeesset diei ac nocti, et dividerent lucem ac tenebras. Et vidit Deus quod esset bonum. Et factum est vespere et mane, dies quartus.
Apariţia semnelor, a măsurătorilor. Ce-o fi soarele decât lumânarea, făclia cea mare, de un leu paraleu sau doi lei, cât o costa acum pe la biserică. Iar luna, lumânarea cea micuţă, de treizeci de bani. De fapt, orice om le-aprinde pe rând, dimineaţa pe prima, pentru că întregul său organism funcţionează c-un randament sporit în timpul diurn, iar seara pe-a doua, de care are nevoie mult mai puţine ore, dacă nu rămâne să vegheze. Ceea ce-i în plus – numai fum şi scrum!
Se pune întrebarea. Cum să fie Soarele posterior Terrei? Ce făcea Pământul până să apară luminătorul cel mare, Soarele, şi cel satelit, naturala sa Lună? Foarte simplu. Sfidând raţiunea mărginită a oamenilor de ştiinţă, autorul Pentateuhului, Moise, arată că această lume a Terrei e menţinută în cosmos nu doar de mişcarea de rotaţie a ei în jurul propriei axe, ori îndeosebi de cea de revoluţie, pe orbită, în asociere cu celelalte planete, în jurul Soarelui. Ci se menţine la locul său prin cosmos prin ţinerea sa în braţe de către Creatorul infinitului, Dumnezeu Căruia I se cuvine întreită mărire şi mulţumită. Terra, ţărâna aceasta amărâtă prin care facem umbră pământului, e mai veche decât Soarele! Decât luna şi stelele! Nu trebuie să dovedim niciun fel de autohtonism, de primordialitate, să ne credem buricul universului. Blaise Pascal s-a uitat iscoditor la infinit. Pe om l-a văzut gravitând ca un centru al acestuia. La fel, pământul e centrul infinitului. Nu există alte centre pentru infinit. Aici Viaţa deplină a fiinţei supreme, prin Persoana Mesiei, a lui Iisus Hristos, s-a făcut trup, a pătimit, s-a răstignit şi-a murit, fiind om adevărat, cu identitate istorică. Dacă Dumnezeu ocupă un spaţiu finit, acolo musai e Centrul infinitului. Ce heliocentrism? Geocentrismul este, din punct de vedere spiritual, şi prin neputinţa raţiunii ştiinţifice de-a explica unde survin limitele cosmosului, raţiunea suficientă a Genezei şi a existenţei lumii. În sensul că crearea unui pământ şi a unui cer nou trebuie să înceapă chiar în această ordine, la plinirea vremii: metamorfoza finală, apocalipsa (noua vedere, theoria) va începe cu pământul, cu noi, nu cu alţii… Ierusalimul ceresc are temeliile înfipte deja pe Terra. Contraforţii săi sunt toţi sfinţii. Maica Domnului îşi va călăuzi grupul de cinci fecioare veghetoare, aşteptând să înceapă nunta. Iar celălalt grup, de alte cinci fecioare, va dormi, se va tângui să împrumute ulei, pentru că li s-au stins lămpile. Iată o splendidă parabolă ce demonstrează că în toate secolele şi la toate popoarele s-a pus piatră de căpătâi pentru zidirea unei Civitas Dei, în aşteptarea înfiorată a unei dies Domini. Sacra familia devine comunitatea credincioşilor. Ziua este de la început un timp consacrat lucrării sufletului şi trupului spre mântuire. Noaptea înseamnă nu doar regenerare, ci mai semnifică prin visele ei adevărate ori netreze, înşelătoare, un sfetnic bun ori vătămător. Cosmosul, la rândul său, dacă-l vedem neoplatonic, însufleţit (Plotin vorbea despre “sufletul universului”) nu are odihnă decât în revenirea sa din urmă la o stare apropiată de cea a Sfintei Treimi. Cosmosul este un domeniu care, după ce a fost cucerit, umanizat, va trebui să fie bolta Ierusalimului pământesc. Deja ştim tot ceea ce are înăuntru. Sau aproape totul – cât vrea Dumnezeu să ştim, pentru că nu ne-o arăta mereu ceea ce ţine exclusiv de lumea nevăzutului, a cuasarilor şi energiilor necreate divine, din concepţia palamită.
În timp ce pentru o jumătate de Glob apocalipsa va veni seara, pentru cealaltă, din punct de vedere fizic, ar veni dimineaţa, ori la alte ore de peste zi. Nici nu ar trebui să ne intereseze aspectul minor când e Parusia, Venirea a doua a Mântuitorului, Judecător al nedrepţilor şi Frate divin al drepţilor. Important e să urmăm indiciile devenirii întru fiinţă – cum spunea filosoful Constantin Noica. Devenirea, ca primă etapă de creaţie treimică. Asemănarea, copierea stazei şi extazei fiinţiale – vezi Imitatio Christi a lui Thomas de Kempis. Şi legarea definitivă de viaţa lui Dumnezeu (“întru” – cu nuanţele heideggeriene şi eminesciene pe care le-a găsit Noica în rostirea filosofică şi culturală românească).
Distribuie pe facebook
