Literator versus Receptor

... mulţam şi ţie, pentru aceeaşi înţelegere... :)

Victor Potra

apropo de scepticism, cine crezi ca ar scrie texte din astea, cu exprimare de copil, un om mare?
& daca e un om mare, tot apreciez pt ca e o treaba foarte anevoiasa sa te intorci & sa reiei nivelul, gandirea, stilul unui copil.

daca vreodata s-a crezut ca e usor sa debitezi ca un copil,singurul raspuns ar fi unul negativ.

daca e sa fim sceptici...


eu zic sa il pui pe nepotel sa scrie.
pt sapte ani e foarte bine. de abia stim sa scriem la sapte ani, de unde vrei sa stie de metafora & co?

el scrie ce simte & cum poate sa se exprime mai bine.
iar daca ai citit & textul celalat, vei vedea ca are & niste expresii frumoase.

cat despre ce s-a scris & ce nu ( deosebirea e cum scrii, nu despre ce scrii ), poezii in gen avea & zaharia stancu & uite ca a fost celebru & apreciat.

la 30 de ani ar fi trebuit sa ma duc dracului. medicii ridicau din umeri. crizele erau terifiante. este momentul acela domnule Leo cand iti trece viata prin fata ochilor si realizezi ca ai trait degeaba, ca tot ceea ce iti ramane este un imens regret. ca greselile nu se mai pot indrepta, indiferent ce ai face. ca oamenilor nu le pasa catusi de putin, ca esti singur, ca suferinta si moartea nu sunt decat ale tale.

si totusi domnule Leo, credinta in dzeu si credinta in poezie m-au salvat. am cerut o sansa si am crezut in minunea propriei existente. cea mai mare dorinta a mea a fost sa ajung poet.

sacrificiile sunt imense. exilul autoimpus, singuratatea si cuvantul ca si cale spirituala, sacrificiul de sine si ajutorul acordat celorlalti.

atunci cand trebuia sa investesc in sanatate, am investit in poezie... cei care ma cunosc, stiu despre ce vorbesc

cat despre carcotasi, doamne dumnezeule, cat de multi exista. nu e de mirare ca lumea este asa cum este. l-au crucificat pe iisus christos si o sa ma ierte pe mine? unul nascut pe google? haha

insa, atata timp cat voi exista, le voi da carcotasilor toate calculele peste cap.

sunt constient de valoarea mea, am fost mereu. si am pornit de jos de tot, fara nici cel mai mic sprijin. am pornit de pe aceste ateliere literare, am fost descoperit si invitat sa public, am fost publicat in reviste, mi s-au facut recenzii...

bineinteles, fiind un scriitor din diaspora, am fost ignorat sau denigrat, dar nici acest lucru nu m-a facut sa renunt

Nu am avut nici sansa sa ma aflu in apropierea Bucurestiului ca si altii, sub aripa protectoare a editurilor Vinea, Cartea Romaneasca sau Humanitas, sa fiu trimis la studii, sa mi se dea nu stiu ce premii.

Si in ciuda tuturor acestor handicapuri, in ciuda tuturor carcotasilor, am reusit. Si voi merge mai departe.

Am acum responsabilitatea si mai mare de a reprezenta Romania in tara in care locuiesc, am responsabilitatea promovarii culturii si limbii romane, am responsabilitatea promovarii membrilor asociatiei pe care o conduc.

Iar in aceasta asociatie au aderat ambasadoarea Romaniei si scriitori de mare valoare ai Romaniei.

Cat timp mi-a luat sa ma ocup de spatiul web si de toate activitatile? Cate investitii? Numai eu stiu. Ce beneficii materiale am avut? Zero. Ce beneficii sufletesti? Imense.

Asadar domnule Leonard Ancuta, daca tot vorbeai de valoare si sacrificii, fara sa cunosti oamenii, ti-am spus ce si cum, intrucat nu am secrete.

Sunt cineva si sunt mandru de ce am realizat. Nu ma voi retrage in anonimat de frica carcotasilor si ma voi bate cu oricine intrucat eu cred in steaua mea.

Fie ca sunt nebun, fie ca sunt geniu. Si sa stii un lucru. Orice atac, orice remarca la adresa mea imi confirma un lucru: exist.

valoarea e cu totul altceva. valoarea este acel ceva care se conserva in timp. care prin sine este valoare si nu prin raportarile la exterior. tu esti o falsa valoare creata de anturajul tau. si in plus nici nu ai constiinta propriei valori sau invalori. te imbeti cu apa rece si mai mult crezi ca ai dreptate.
nici macar diamantul nu e ceva de valoare. si multe altele. crezi ca valoarea ta raportata la dimensiunile unui titan, sa zicem goethe sau apollinaire sau oricine de la nivelul asta in sus mai reprezinta ceva?
ba mai mult, crezi ca peste 100 de ani creatia ta va mai insemna ceva. nu numai a ta, a tuturor de aici... iti mai spun un secret. valoarea nu o au cei care se bat cu pumnii in piept. sunt ca sclipiciul unui ciob dupa care se arunca ciorile.
o viata traita in suferinta, o viata traita cu aspiratie si neimplinita este o valoare in sine. o viata in care cari greul fara sa te plangi, o viata in care te sacrifici si daruiesti pentru altii inseamna iarasi valoare. dar lucrurile acestea sunt usor straine de tine, domnule poet agreat in spatii culturale vaste si prezent in toate antologiile. eu cred ca cele mai multe valori raman nedescoperite. iar cele cateva care se remarca in timpul vietii sunt scurtcircuitele dintre nebunie si geniu. dar probabil te plictisesc fiindca la tine nu e cazul...

ok, il postez, la "Articol". veniti acolo si luati-va la tranta cu Urmanov, eu raman in greva :)

da, pune l.

... DDM, de ce nu îl postezi în secţiunea articole?

Sigur ar fi interesant...

Victor Potra

...am văzut oferta legată de interviul cu urmanov. pe mine, da, mă interesează.

interviu cu Urmanov oarecum pe tema discutiei asteia, dar e mai vechi (de pe vremea cand aparea -teoretizat- utilitarismul), ar interesa pe cineva?

... o defecţiune tehnică!
nu se mai pot accesa validările.
sau numai eu nu mai pot face asta?!

...dar eu vin din epoca în care politeţea era un mod natural de a fi.
La facultate, studenţii îşi vorbeau cu dv.
Puştismelor teribiliste de azi, dacă nu le-o întorci cu aceeaşi vigoare, te înghit cu fulgi, cu tot.
Dar noi nu ne putem permite a crede că nu am rămas aceiaşi, dle profesor!

Prin urmare, Ioane, ce dracu’ ne tot domnim atȃta cȃnd am auzit unul de altul de ceva vreme. Şi, ȋn plus, suntem, fiecare dintre noi (ȋn felul lui) bolnavi de aceiaşi boală: Poezia. Eu s-o simt, tu s-o o scoţi la lumină (asta nu mă ȋmpiedică să nu fiu invidios pe tine şi pe alţii ca tine). Şi, ȋn plus, mai ai şi dreptate. Poezia, tot Poezie rămȃne. Indiferent că e de ieri, de azi sau de mȃine. Aşa că revoltă-te, comentează, discută, dar, ȋn primul rȃnd, scrie poezie. Dar dă-mi şi mie voie s-o ascult, s-o gust, să-i simt parfumul ȋn felul meu. Şi atunci cȃnd un text al tău (poetic) nu-mi place, să ţi-o spun cinstit, fără ocolişuri, chiar dacă crezi că greşesc sau chiar greşesc.

Să zic „cu admiraţie”? – Sună aiurea. Dar „cu preţuire”, da.

Gorun

P.S. Şi dacă mă mai iei cu „Dom’ Profesor”, chiar ȋmi sare ţandăra. Zi-mi „Gorune”. Că, trebuie să recunoşti, e un nume frumos.

a se citi: "(citarea mea în comul domniei-voastre mi-a creat o anume stare de stânjeneală, dar promit să treacă) precum şi pentru aprecieri), asigurîndu-vă de respectele mele!"

Se pare că softul în baza căruia funcţionează acest sait este oleacă diferit de cele de prin alte părţi. Fac deseori greşeala anterioară.

Reiau, deci...

Dle profesor Gorun Manolescu,
Mai întâi vă mulţumesc pentru încrederea acordată (citarea mea în comul domniei-voastre mi-a creat o anume de stânjeneală, dar promit să treacă şi pentru aprecieri) şi vă asigur de respectele mele!

Motiv pentru care am să încerc a comenta pe marginea acestei întâmplări cu maximum de eleganţă posibil, având grijă să nu par un fals modest, dar nici un snob mărunt (!!), rătăcit, prin nu ştiu ce ciocniri cuantice ale materiei, în spaţii relativ uşor de abordat, ca acesta, ca altele şi altele...

Mai întâi aş dori să-mi cer scuze faţă de toţi cei care sunt cu mult mai competenţi şi, deci, cu mult mai îndreptăţiţi decât mine să vorbească în numele acestui fenomen cultural, numit literatură. În particular, - poezie. Dar, cu dreptul democratic al cititorului care - asta-i situaţia! - în calitate de client al prăvăliilor lirice, este stăpânul negustorilor de poeme, îmi dau şi eu cu părerea, cam aşa, cum dă în noi fabricanţii de text...ile (că toate poemele au avansat, între timp, la demnitatea de text; atunci când nu sunt doar nişte nevinovate pretexte!)
Este evident, fără a face cine ştie ce analize exhaustive, că el, fenomenul în cauză, îşi are aleşii lui: indivizi născuţi pentru asta şi formaţi pentru asta. În mare, se ştie cine sunt. Chiar dacă lucrurile par, uneori, mult prea aglutinate şi tulburi, consecinţă a unei emulaţii care, uneori, depăşeşte cu mult regulile elementare ale prezumatei decenţe care ar trebui să însoţească o astfel de competiţie.
Dar, colateral, un munte de egoism, o escaladă de atitudini sălbăticite, - uneori frizând golănia borduristă! - o prestaţie arogantă de genialităţi efemere, copleşesc fenomenul în cauză.
Încât ajungi să te-ntrebi, stupefiat: pentru ce scriu oamenii aceştia!
Şi, mai ales, pentru cine scriu?!!
Pentru ei înşişi?
Pentru un grup de aleşi, înregimentaţi în ţarcul gustului exclusivist?
Şi ce fel de gust? Gustul sictiritului de elită? Gustul jemanfişiştilor liberschimbişti? Al golăniei… şlefuite de inserţii argotic-conceptuale?

Ai concede că EI, Aleşii, ar forma o şcoală, un curent literar, o cine ştie ce găselniţă estetică epocală, gata să lase lumea artei cu gura căscată pentru un mileniu. Dar nu. Mai întâi, se halesc reciproc, cu o ferocitate şacalieră, demnă de instinctele hominide ale haitei. Mai apoi, iată, după doar câţiva ani de agitaţie demonstrativă, se dezumflă încet-încet, parcând în golful părăsit al unui clasicism sui-generis: „clasicismul” juvenil, cu ameţitoarea vârstă de un deceniu şi ceva, fragmentat în mici monarhii statale:
Ics este un fracturist diluat;
Igrec - un două mii şi cincist eşuat;
Zet - un neîncadrabil debusolat;
Şi, toţi - un pluton de infanterie, plecat la atac fără arme şi vestoane. Şi, vai! chiar în... izmene!

Nu spun asta doar pentru a face o glumiţă măruntă. Nu. Ci doar încercam să scot în evidenţă lipsa lot totală de sistemă, de hartă sinoptică, de plan de luptă. Să ne amintim atât de fulminantul fenomen avangardist.
Ce a rămas după urma corifeilor acelei epoci? Câţiva poeţi buni, dar care nu mai aveau, nici în mânecă, nici în clin, cu teribilistele declaraţii ale momentului.
Vezi, ca idee, "Manifestul activist către tinerime" care începea aşa:
/Jos Arta!
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decît un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă... etc/ şi urma, ca drept exemplu de poezie "deparazitată", un delirium tremens, numit "Aviogramă" (manifest), care începea aşa:

HERMETIC SOMNUL LOCOMOTIVEI PESTE BALCOANE
ECUATOR
PULSEAZĂ ANUNŢ VAST trebuie DINAMIC SERVICIU
MARITIM...
ARTISTUL NU IMITĂ ARTISTUL CREEAZĂ
LINIA CUVÎNTUL CULOAREA PE CARE N-O GĂSEŞTI ÎN DICŢIONAR
VIBREAZĂ DIAPAZON SECOLUL
HIPISM ASCENSOR DACTILO-CINEMATOGRAF
INVENTEAZĂ INVENTEAZĂ

Şi trage-i cu arcuşul, nenicule, pe acelaşi solfegiu, vreme de două pagini întregi!
Vede cineva mai mult decât o glossolalie epileptică în asta?
Decât o degringoladă tematică şi un vid inspiraţional?
Să mai amintim că, în imediata vecinătate, scotea flăcări pe nas dadaismul?
Adică arta de a spune nimic prin folosirea cuvintelor-jetoane?

Dar să trecem la prezent.
Veţi spune că dacă încerc să fac o paralelă între agitaţia literară de atunci şi cea de azi, forţez lucrurile, confund planurile. Nu cred. În linii mari, dar pe alte coordonate, fenomenul prezintă cam aceleaşi caracteristici. Atunci, o masă compactă de revoluţionari, tunşi… breton şi abţiguiţi… verlainean, au pătruns în templul poeziei, scandînd lozinci… tzariste şi aruncînd cocteiluri… molotovurmuziene. Azi sau schimbat doar actorii. Dar scenariul este acelaşi. Şi atunci, ca şi azi, o mână de paricizi înjunghiau cezarii literaturii. (Cineva le acordă circumstanţe atenuante, spunînd că, de fapt, au încercat să-i asimileze pe Bacovia, Barbu, Arghezi, Blaga. Ei aş!)
Şi azi, ca şi atunci, revendicările lor au rămas simple afişe stradale, mototolite de vînt şi fleşcăite de ploi. Ce va rămâne după urma lor? Acelaşi lucru ca şi după zgomotoşii avangardişti: pulberea unor concepte sterile. E adevărat că azi nu mai este nici un cezar în viaţă care să fie asasinat. Drept care s-au transformat în profanatori de morminte, în nişte banali satanişti care sucesc gâtul găinilor pe mormintele marilor dispăruţi.

Cred însă că am divagat, dragă dle profesor, şi am uitat esenţialul: bine că nu sunt, nici Cezar, nici Brutus!
Că sunt doar un participant mărunt la viaţa Agorei şi, cu mica mea putere financiar-plebee, achiziţionez, din cînd în cînd, cîte un papirus în care Ghilgameş continuă să creadă în nemurire.
Nemurirea cuminte a sinelui.

Daţi-mi voi să particip. Nu ȋn calitate de poet (sunt suficient de lucid pentru a-mi cunoaşte limitele; şi dacă mai postez şi eu, din cȃnd ȋn cȃnd, un text ȋncadrat la „poezie”, am scuza că (de!) romȃnul e născt «poet»). Ci de receptor de poezie. Cum ȋmi place să cred că sunt.

1. Nichita spunea undeva că poezia nu este alcătuită nici din cuvinte şi, mai ales, nici din idei. Ci din sentimente - eu mi-aş permite să adaug «trăiri» (incandescente). Şi cred că Nichita avea dreptate. Căci ceea ce dă «viaţă» unei poezii, este, ȋntr-advăr, sentimentul «trăirii». Indiferent că o astfel de «viaţă» este dată de «om» sau, prin intermediul său, de «ceva» din afara lui. Din acest punct de vedere prefer, printre altele, textele unui Baudrillard. Care «trăiesc», pȃnă la exasperare, «Condiţia postmodernistă» „ (considerȃndu-le, implicit, «texte poetice») . Indiferent că accept (sau nu) o astfel de «Condiţie», aici fiind vorba de opţiune personală. Iar argumentul meu este că nu se poate pune semnul de identitate ȋntre perioada «postmodernă» ȋn care am intrat şi «postmodernism». Şi aceasta deoarece, ȋn cadrul «posmodernităiţi», zic eu, pot fi identificate mai multe «moduri de a fi»: „postmodernist”, „newage”, „sacral” şi altele, precum şi mixruri ale acestora. Cum tot aşa, de exemplu, ȋn perioada modernă, «romantismul» (de exemplu), nu poate fi confundat cu «modernismul», ambele fiind «condiţii de existenţă» trăite ȋn aceiaşi perioadă de timp. Iar cei care le-au reprezentat cu succes (poetic) şi le-au asumat, fiecare ȋn parte, şi le-au «trăit» din plin.
2. Tehnica nu face nimic altceva decȃt să «ȋmbrace» cȃt mai perfect o poezie. Deci este o condiţie de ordin secund dar de care nu se poate face abstracţie Şi o astfel de potrivire apare atunci cȃnd o trăire puternică (indiferent de natura sa) vădeşte harul (poetic) al comunicării dincolo de cuvinte şi idei.
3. Unul dintre criteriile pe care le folosesc ( nu singurul şi nici prioritar) ca să mă lămuresc dacă un text ar putea fi poetic, este să văd dacă nu cumva poate fi decriptat ȋn mod discursiv, univoc. Aici e loc de mai multe discuţii. Depinde de cititor, de bagajul său cultural şi ȋncă de multe altele. Pentru că unuia i se pare că textul respectiv e polisemantic; ȋn timp ce altuia nu. Tot ȋn acord cu acest criteriu mie ȋmi place să spun că poezia-poezie nu se poate «rezuma». Ci trebuie simţită prin rezonanţă cu autorul, ȋn măsura ȋn care ai şansa să faci acest lucru (depinde şi aici de multe, printre altele şi de starea de receptivitate ȋn care se află cititorul la un moment dat). Avȃnd ȋn vedere cele de mai sus, am să-mi permit să dau un exemplu, referindu-mă la nişte texte postate aici. Este vorba de texte ale lui Ioan Peia. Pe care ȋl preţuiesc ȋn mod deosebit (şi el ştie foarte bine acest lucru). Dar ceea ce a postat pȃnă acum (precum şi unele comu-uri favorabile ale sale la alte producţii ȋncadrate la „poezie”) ȋmi fac impresia că a intrat ȋntr-o fază dacă nu «prozaică» (ȋn sens peiorativ – pentru că şi proza de bună calitate trezeşte fiorul poetic) ci, mai curȃnd ȋntr-una eseistică tinzȃnd spre univocitate interpretativă (implicită). Şi, pentru că tot a venit vorba, de data asta nu pot să nu-i dau dreptate lui Ion. Care, ȋn diverse contexte (inclusiv cȃnd am fost „face to face” – de exemplu la Deko), nu a ȋncetat să afirme că nu se poate face critică obiectivă cȃnd e vorba de poezie, ci numai una impresionistă. Prin urmare, tot ce am spus ȋn cadrul acestui punct, rog să fie interpretat ȋn acest sens.
4. Un caz aparte ȋl constituie textele poetice care par a fi de natura unui delir (patologic) sistematizat. Şi care, psihanalitic (la un moment dat) pot fi astfel interpretate şi decriptate «obiectiv». Ȋnsă, după un anumit timp, cȃnd lucrurile se schimbă ȋn contextul cultural, şi odată cu ele şi condiţia existenţială a receptorilor, se dovedesc a fi cu totul surprinzător de „poetice”. Exemplele sunt nenumărate şi nu mai insist.
5. Un alt caz este cel al infantilismului poetic. Pe care, dincolo de orice teorie, un receptor de poezie ȋl recunoaşte imediat.
6. Revenind la textul de la care a pornit această dezbatere, repet ceea ce am spus ȋntr-un com anterior: poezia oferită de Noiemi Kronstadt nu se poate rezuma. Asta e.
7. Acum mai ȋmi trece o idee prin cap. (Mamă, Mamăăăă…ştii ce i-a trecut lui Ionel prin cap? Ce mamă? Un cui atȃȃȃt de mare!). Cred că un adevărat poet nu ar trebui să fie „editor”. Este prea imersat ȋn propriul univers. Mai curȃnd „editorii” de la „poezie” ar trebui selectaţi dintre receptorii unor asemenea texte care pot rezona (cameleonic) cu diverse universuri de această natură (să fie un defect sau o calitate?). Cum poate fi detectat un asemenea receptor? Eventual prin pertinenţa comu-urilor sale. Dar ce ȋnseamnă «pertinenţă» ȋn acest caz? Pas parol! Am ajuns să mă ciclez. Ȋn orice caz nu acelaşi lucru este valabil pentru editorii de la celelalte rubrici. Pentru că specificul rubricilor respective presupune deja un orecare cameleonism dublat de un bagaj cultural corespunzător. Ceea ce conferă, dacă nu obiectivitate, măcar o oarecare posibilitate a unei comunicări intersubiective.

antivirus nu participa din start si explicit la concurs, inainte de toate, din vointa mea.
aveti dreptate, roli.ro doreste sa protejeze excelenta, poetica si umana.

tot s-au mutat comentariile la textul nu/virus aici, ar trebui sa fie mutate si punctele. ca textul ala nu e de top de nicio culoare. daca e in top, e din cauza polemicilor si-atat. si daca castiga vreun premiu un astfel de text, site-ul se discrediteaza total. si nu cred ca e in interesul nici al membrilor si nici al editorilor. ca dupa cum este stipulat in statutul siteului "roliteratura este o lupta impotriva mediocritatii", deci roliteratura nu poate premia texte vizibil mediocre. ca s-ar contrazice singura.

chestiunile astea trebuie dezbătute, cu mai multă sau mai puţină metodă, dar au rostul lor.
altfel, părem o adunătură de ceteraşi care zdrăngăne fiecare, cînd îi vine rîndul, la ostromentaţia lui.
orice gen de preocupare, de orice natură ar fi ea, are propriile-i mecanisme de funcţionare şi ele trebuie cunoscute pînă în cele mai mici amănunte. şi în cazul poeziei aspiraţia către profesionalism este la fel de legitimă ca şi în alte cele. tu te-ai lăsa pe mîna unui chirurg care ştie depre medicină cît un amator în ale poeziei?

cat de bun teoretician oi fi. ca nu sunt si stiu asta. dar am experienta textului, simt textul, exact cum zici tu ca un degustator de vinuri. si niciodata nu ma insel cand spun ca un text e slab. si nu o fac pentru ca am eu impresii sau din rautate. ci o fac, oricum ar suna, ca sa ajut autorul respectiv. pentru ca si eu am scris intr-un fel asemanator, si credeam ca poemele alea alea sunt prea tari, si ma certam cu toata lumea pt ele. dar citind si dandu-mi seama cu multa greutate ca nu-i asa, m-am schimbat. trebuie sa-ti iei pumni in gura (vb la figurat) ca sa poti scrie bine

permiteti sa spun ca doar un motiv de a bate apa in piua. invitatia, daca fu pentru receptor, adica eu am inteles ca receptorul de la chestia aia numita telefon, cel putin facil redactata, sa nu zic...

apropo, unde se pot vizualiza off-toapicele pe site-ul asta? plus ca nu stiu cat de offtopic eram, atata vreme cat raspundeam unei "tastari pe www", oh, doamne, speram ca aici nu voi da de sfinti! discutii despre "lectura aplicata" si/sau urmanov, cat de profund, zau. iertata-mi fie blasfemia!

de zau zic, desigur!

uite, cazul lui urmanov este o dovadă vie că un teoretician - nu ştiu cît de bun, dar priceput - nu poate fi musai şi un poet convingător.

sgb e un poet bun si citit. e dur in comentarii, pentru ca vorbeste de la nivelul celui care a studiat asiduu poezia si are pretentii mari. ca filolog, il inteleg bine. insa nu stiu in ce masura pot ajunge la un consens pe aici poeti cu gusturi diferite in poezie, cu educatii diferite, cu background-uri diferite (experiente, trecut, etc). Amintiti-va de articolul lui Cartarescu din "Pururi tanar, infasurat in pixeli", in care spune ca i-a criticat dur pe Iaru si pe altii inainte sa-i cunoasca, dar apoi au devenit prieteni. Si mai spune in acelasi articol ca in poezie se nasc mari dispute pasionale si polemici acerbe, pe cand in muzica, de pilda, pot coexista pasnic curente si genuri diferite ca jazzul, death-ul, simfonica, ethno, punkul, popul, etc, fara ca se nege reciproc cu vehementa, fara sa-si dea in cap virulent: fiecare cu publicul sau si basta. Lucrul asta nu se petrece in poezie, unde fiecare are impresia ca detine grila estetica absoluta. Cred ca ar trebui sa mai lasam din orgolii si sa invatam unii de la altii. Daca se poate.

am doar un vers, dar măcar am făcut primul pas: am învăţat să scriu acum mult timp
:)

bogdan are dreptate!
ştiţi care e deosebirea dintre un degustător de vinuri şi un băutor de poşircă?
degustătorul evaluează, băutorul ingurgitează! înghite nutriţionalmente brut.
manelita cronică a manipulatorilor de poezie a ajuns la faza în care şi ţaţa safta, moaşa comunală, îşi scrie carneţelul ei de evidenţe obstetrice în versuri. nu mai poţi să te cîrmeşti de poeţi. şi toţi, musai geniali! de ce va fi trebuind ca să se ocupe de scris oricine a citit două cărţi - una de telefon şi cealaltă de bucate! - e greu de priceput. de ce trebuie ca bucătarul nae să-şi scrie reţetele de sosuri în stilul ultimei tehnici douămiiste, e la fel de greu de priceput.
la fel, de ce colecţionarul de numere de telefon îşi arnjează lista sub forma insurecţiei lirice postdouămiiste e şi mai greu de priceput.
de ce nu se limitează ei la perimetrul legitim al priceperii lor este de-a dreptul imposibil de priceput.
a, mai sunt şi hobbyşti, aflaţi în afara categoriilor enumerate mai sus, care pretind că ştiu ce e poezia? care îşi bandajează neliniştile metafizice cu pacheţele de vorbe goale? şi produc instantaneu lirism, ca nişte maşini de tocat în care vîri, pe-o parte, materie solidă şi scoţi, pe cealaltă, "tochitură"!
practic, o înşiruie sterilă de vorbe, obşinută după metoda dicteului automat care seamănă, şocant de mult, cu glossolalia epilepticului căzut în criză.
nici tu ştiinţă, nici tu talent.
ei bine, ca să poţi pricepe cîte ceva din poezie trebuie să citeşti vreo zece metri de autori importanţi, după care nu e musai să scrii, ci doar să devii un consumator avizat. un afurisit de consumator avizat. e puţin? nu. căci asta-i singura cale prin care te poţi legitima într-un astfel de spaţiu.

(sper să mai fi echilibrat balanţa!)

e dreptul tau, ioane.
cat despre tine laurentiu, te bagi in seama de la o vreme, mai ceva ca-n proverbul cu musca si cu vaca. ce vrei tu? sa arati cat esti de destept? arata-mi in texte literare. ca momentan ai doar un vers.

sunt patru, că el se contrazice "SINGUR"

...am postat, am observat că am dezechilibrat disputa.
deja sunt trei contra lui bogdan.
va trebui să mă postez de partea cealaltă.

plec şi te rog, "cură-ţă" tu pe aici, înainte să intrii în şoc anafilactic

pa bă :)))

...îmi spune că şi tu exprimi un punct de vedere la fel de personal, ce zici?!
crezi că ai de partea ta avantajul lecturii intense şi aplicate?
îi negi lui urmanov acelaşi lucru?
crezi că opiniile tale sunt mai informate şi mai demne de a fi luate în seamă?
nu întîmplător am dat acest exemplu. este unul din reprezentanţii generaţiei tale. nu vine dinapoi, cu lecturile "oprite la anii '80"!! face parte - chiar dacă ai omis să-l enumeri - din grupul celor consideraţi de către tine ca făcînd partea din categoria evidenţiaţilor şi publicaţi în edituri importante. ori şi la acest nivel se greşeşte? atunci de unde ştim că tu nu geşeşti, la rîndu-ţi? e o ipoteză care decurge dintr-o logică elementară, nu?
iată ce mai spune urmanov, într-un fel de manifest în care propunea o nouă modalitate de abordare a actului poetic: "efectul direct al caracterului unidirecţionat al comunicării este neimplicarea consumatorului de poezie, pierderea oricărei justificări a acestuia de a mai încerca stabilirea unui contact şi imunizarea gradată, în timp, la stimulii poetici. imunizarea sensibilităţii în faţa stimulilor se traduce prin incapacitatea ireversibilă de raportare la textul poetic, de decodare şi de receptare a mesajului pe care acesta îl conţine."

ce zici?
te-am provocat îndeajuns?

laurentiu, incepi sa ai o obsesie pentru mine? crezi ca daca ma tachinezi si eu te voi iubi? vazi-ti ba de treaba

prin afirmaţiile sale, domnului stoian jigneşte de fapt, o masă de oameni, cititori ai acestui gen de poezie.

"un text prost ii emotioneaza numai pe cititorii inculti. la fel cum o fac manelele cu cei care nu au o cultura muzicala cat de cat."

înţelege stoiane că tu ai o părere, tu eşti un cititor de un alt gen de poezie şi nu trebui să ne obligi să-ţi acceptăm părerea la fel cum nu suntem nevoiţi să te credem pe cuvânt.
eu n-am nevoie de niciun critic să vină să-mi spună uite textul ăsta e bun, căci poezia înseamnă mai mult de atât, ţine şi de modul fiecăruia de a percepe ceva, nu neapărat de nivelul intelectual
şi ştiu că ba mă vei ignora, ba vei veni iar cu afirmaţii gen cele din offtopic, dar măcar gândeşte-te la asta
şi btw, afirmi că cercul tău e select, păi omule, un om care citeşte mult, care merge la operă, la teatru are o viziune mult mai amplă asupra acestor lucruri.
eşti băiat inteligent şi ştiu că aici îmi dai dreptate, deci opreşte-te, că te faci de râs.

Girul lui SGB - un poet inegal, dar cu intuitii inteligente - e plasat la locul lui. Aici nu e, si bine face ca nu e, fiindca, da, poemul e, regret s-o spun, o elucubratie. Si va rog sa nu va mai suparati atata pentru niste lucruri, pana la urma, utile

urmanov isi exprima un punct personal de vedere, pe care as prefera sa nu-l comentez. un text prost ii emotioneaza numai pe cititorii inculti. la fel cum o fac manelele cu cei care nu au o cultura muzicala cat de cat. un text bine scris daca nu te emotioneaza macar te impresioneaza prin faptul ca are o frazare limpede, coerenta, expresii frumoase, etc. spre exemplu, pe mine nu ma emotioneaza poemul lui Cartarescu O seara la opera, dar cu siguranta ma impresioneaza

Bogdan,
O-ntrebare pentru a detensiona atmosfera...
Ce părere ai de următoarea afirmaţie a lui Urmanov: "Mi se pare cel mai groaznic lucru un text bine scris şi care nu funcţionează. Prefer unul prost, care mă emoţionează fie şi aşa, la niveul cel mai nostalgic şi penibil al meu".
Eu l-aş lua drept motto!

...mă amestec şi eu ca o insectă inoportună în cutare loc! nici că doresc să pledez de partea cuiva în această discuţie contradictorie. e posibil să enervez şi îmi cer anticipate scuze.
dar ca un ecou al unor puneri anterioare de problemă, aş vrea să spun că, tot trecînd prin librării, am văzut cărţi ale unor autori mult lăudaţi, de ultimă oră, zăcînd pe rafturi. mai m-am tot vînturat ceva vreme pe acolo şi respectivele cărţi par să fi căpătat un respectabil aer de muzeu!
drept care mă întreb: la ce foloseşte ştiinţa critică a celor pricepători, dacă vînzarea de noutate cam lîncezeşte în galantare?
sau nu se vizează în nici un fel succesul comercial, afişînd o superioară poză de preţiozitate, sau nu se reuşeşte implantul de gust în masa cititorimii.
aci e problema, nu disputele noastre personale care au, din păcate, un aer de subiectivism agresiv.
îmi cer scuze încă o dată, dar am vrut să pun doar problema în termeni reali.

nu mi-am dat seama că tu ai o revistă pana mea. pana mea e o expresie, nicidecum o aluzie. nu ştii tu ce visez eu, aşa că nu mai emite.
nu mă interesează pe cine cunoşti, la fel cum nu mă interesează nici lumea despre care vorbeşti.
ce faci tu? razi tot ce-mi place mie? alta e să bâjbâi pe lângă nişte texte cu critici de clasa a 2a, alta e să razi. da` bine domnule, asta nu te-au învăţat prietenii tăi critici?

eu n-am nevoie de feedback. dar tu esti prea copil ca sa-ti dai seama de asta. si dai comentarii ca cel de mai jos pt ca esti nervos ca nu esti apreciat pentru manelele tale. si mai esti nervos pentru ca eu rad tot ce-ti place tie si asta te face sa-ti pui semne de intrebare. eu nu bat campii decat cand chiar vreau sa bat campii. pur si simplu am dat cateva repere si cateva indicatii pe ici pe colo din simplu motiv ca eu stiu cum stau lucrurile in realitate. cunosc scriitori, critici, istorici literari si tot ce mai are legatura cu literatura. de aia ce mamanc eu cacat e realitate. eu traiesc acolo unde tu visezi, daca esti destept, sa ajungi. dar tu si altii vorbiti cum ar vorbi cei care n-au fost la paris despre ce se intampla in cartierele din paris. si daca tot ai facut aluzie la revista pana mea, afla ca acolo au semnat si-au publicat scriitorii cei mai importanti ai momentului, cei care au carti, premii si traduceri in limbi straine. asa ca renunta la ideile tale stupide si daca vrei sa fie ceva de capul tau, ia si citeste autorii pe care i-am mentionat eu in diferite ocazii.

în consecinţă


pentru a le fi admirate [...]
mă referisem la autorul textului de faţă

de obicei, nu mă amestec în astfel de discuţii şi sunt sigur că voi fi trecut la offtopic din motive strict editoriale, desigur, sau şi/exces de zel. dar acum mă vad oarecum nevoit să intervin făcând câteva precizări.
dl stoian bate câmpii, podişurile şi alte depresiuni intramontane rău de tot, căci oamenii pe care-i vedeţi aici, cei care postează pe acest site, sau pe oricare altul, nu o fac pentru a-i fi admirate creaţiile, lăudate şamd, ci pentru feedback. e stupid să faci asemenea afirmaţii, mai mult decât atât, majoritatea celor care au deschis acest subiect habar n-au de fapt cum stau lucrurile.
nu apăr pe nimeni aici, nu cunosc pe nimeni, nu mă cunoaşte nimeni.

victor, sunt tare curios să văd soluţia ta. n-aş vrea să te dezamăgesc, dar nu cred că vei putea atrage tinerii. soluţii sunt, doar că trebuie să le cauţi acolo unde vrei să le aplici.

ca sa intri in gastile alea trebuie sa fii bun. ca sa publici la vinea gratis, trebuie sa fii cat de cat bun. cat despre criticii care nu au cititori, trebuie sa-ti marturisesc ca au mai multi decat scriitorii. unii dintre ei tin emisiuni la tv si la radio. faceti un forum, ceva, pt discutiile astea.

exista reviste literare in Romania si-n redactiile lor sunt persoane care se pricep la literatura: critici, scriitori... de ce nu va trimiteti textele acolo sa vedeti daca vi le publica (tribuna, vatra, luceafarul, romania literara, verso, steaua). mai sunt si concursuri literare jurizate tot de critici si scriitori. trimiteti si-acolo sa vedeti daca veti castiga (versus, pavel dan, blaga). si mai sunt si edituri unde va puteti depune manuscrisele si unde daca sunteti buni vi se vor publica cartile (cartea romaneasca, paralela 45, brumar, vinea, cartier). faceti lucrurile astea si daca textele de genul celui de mai sus nu vor fi publicate sau nu vor castiga, ar trebui sa va dati seama, in sfarsit, ca e mai bine sa va schimbati felul de a scrie. si sa nu va ganditi cumva ca oamenii aia sunt prosti, cand se va intampla asta, sau ca sunteti voi atat de profunzi incat nu va inteleg. nu.
faceti asta

... aş avea o sugestie pentru admini:
Mulţime controverselor fac dintr-un text un, adeseori, nedrept ocupant al topului lunii. Fapt care nu are nimic de-a face cu eventuala calitate a textului.
Vezi topul actual din pagina "Home", via "poezia lunii" şi "anului".
Propun alt mod de punctare a textelor aspirante la podium.
Dacă sunt întrebat, fireşte!

...era secol, bre!
afară doar dacă nu vom fi nemuritori cu dispensă!

În partea I, paragraful cinşpe, se va citi:
"...abia în plan secund, pe lui sufleteşti la mediul în care fiinţează psiho/socio/biologic, mediu în care oficiază... textualmente necesar."
cer iertare cu umilinţă!
cît şi pt celelalte greşeli de dactilo.

Întrebarea care se pune, totuşi, în mod legitim este următoarea: ce se schimbă, de fapt, în istoria "ilustrată" a poeziei?
Temele?
Nu în mod substanţial.
Căci nu-s prea multe.
Doar că unii, mai vechi în ale artei scrisului (artă care, la drept vorbind, nu prea avea înţelesul acceptat de către noi azi), ei bine, acei unii erau cu ochii aţintiţi, mai degrabă, pe destinul jucăuş al omului, văzut aşa, la nivel de tragedie antică, decît pe nevoile lui acute de bilogie elementară.
Iar alţii, mai noi, focalizează obsesiv pe cotidianul gregar şi lipsit, oarecum, de prestanţa interogativă a acelor clasici mitizanţi.
Mai analitic spus, pe:
- mărunţişul disipativ al zilei;
- pulsiunile viscerale ale hominidului, redescoperit în buza mileniului XXI;
- necesităţile lui acut biologice şi,
abia în plan secund, pe reacţiile lui sufleteşti la mediul în care fiinţează psiho/socio/biologic, în care reacţionează… textualmente necesar.
Deşi, dacă le asculţi tiradele retorice, ei se revendică drept resurecţionişti ai nevoii vital-individualiste de a-şi striga păsurile în piaţa publică, însoţindu-le de manifestări de tip sindical şi pancartele militante de rigoare. Scrise în vers alb, eventual.

Am spune, deci, că nu temele sunt cele care diferenţiază curentele literare, - sintagma fiind, de fapt, un eufemism sobru care baypassează ideea, mult mai conformă cu adevărul, de „bisericuţă literară”!
Atunci ce?
Limbajul? Tehnica de întrebuinţare a acestuia? Resemnificarea mesajului şi racordarea lui la tipul corect de comunicare, - cum tot au vehiculat ultimii şi penultimii creatori ingenioşi de teoreme lingvistice?
Ideea convenţional-hermogenistică, potrivit căreia limbajul este doar o convenţie comunitară?
Ideea naturalist-cratilică ce afirmă că „fiecare sunet şi silabă reproduce fonic o structură ontică”!
Ideea socratică (via Platon) prin care aflăm că „Numele este o imagine a ideii model” – paradigma – şi, prin urmare, trebuie ignorată lumea simţurilor şi accesată cea a Ideii, a imuabilităţii?
Ideea Wittgensteiniană care face apel la logicitatea limbajului şi care, ne aduce la cunoştinţă că „structura faptelor este similară cu structura propoziţiilor”? Prin urmare, pentru a respecta adevărul va trebui să acceptăm consemnul „relaţiei picturale” dintre fapte şi propoziţii?
Ideea tarskiană a renunţării la autoreferenţialitate şi acceptarea structurării mesajului în „limbajul-obiect” şi „metalimbaj”?
Care, bre, care?
Întreb şi eu, ca un biet om rătăcit prin meandrele teoretice ale ştiutorilor cu notorietate!
Privind aşa, curat dubitativ, coane Fănică! lucrurile, parcă ne-ar fi imposibil a detecta un răspuns plauzibil la problema în cestiune.

Atunci să descindem în cadrul pur estetic al controversei „forma cu - sau fără – fond”, care a frământat o vreme populaţiunea creativă a slujitorilor artei scrisului? Nici aici, după câte ne amintim, nu a fost dat un răspuns definitiv, mulţumitor, rezonabil, aplicabil.
Am putea conchide, doar aşa, ca să nu fi consumat benzina dizertaţiei de pomană, că în discuţie rămâne doar acel ceva, inefabil şi indefinibil, greu de prins în concepte, care, la câteva decenii o dată, se cristalizează într-unul sau doi indivizi, aleşi de pronie. Şi cică aceia devin şefi de şcoală. …Si dă-i si luptă, neicusorule, între ei, care pe care, pentru a rămâne în istoria „ilustrată” a scriiturii?
Noroc că, azi, scriitoraşii, în general, şi poeţimea, un particular, au devenit o masă compactă de fabricanţi de găselniţe literare, şi nici că mai poţi face deosebirea dintre om şi persoană, dintre individ şi grupuscul, dintre stil şi pistil! E aşa, o pastă informă de bulion liric, că te ia subit durerea de vintre şi de minte, când asişti la acest spectacol glassologic de dispute contradictorii.

„Hooo, - veţi izbucni, exasperaţi de lipsa unei concluzii – ia pe loc repaus, nu încerca să redescoperi roata şi stai, rogu-te, strâmb, poate te limpezeşti”!
Stau, dar teamă mi-i că limpezirea asta se va produce la momentul entropiei absolute.
Ura!