Magda şi sensul vieţii - Irina Sandu Adăugat în 16 februarie 2010, la 16:33 | 228 afișări / 188 vizitatori

Fata intră, ezitând puţin, de parcă ar fi vrut să dea de înţeles că respectă boala femeii ştiind că într-un dormitor nu se dă năvală ca într-o gară. Doamna Teodorescu era întinsă pe pat, cu degetele împletite deasupra plăpumii, gest pe care Magda îl asocia de obicei c-un fel de pace interioară, dar în care vedea acum mai degrabă resemnare. Femeia păru puţin mirată s-o vadă, însă îi zâmbi încurajator, aşa că Magda mai înaintă cu vreo doi paşi.
- Doar vroiam să vă întreb cum vă simţiţi şi dacă aveţi nevoie de ceva? Poate doriţi să vă cumpăr nişte pâine sau lapte, poate vreţi să vă fac un ceai!...
- Nu, maică, mulţumesc. N-am nevoie de nimic. Dar tu ce mai faci? Nu mergi în oraş?
- Ba da, o să merg, spuse fata, dar nu se grăbi să plece, hotărând să mai stea vreo zece minute cu femeia şi să-i ţină de urât.
Doamna Teodorescu îşi ridică puţin capul, sprijinindu-se în cotul stâng, şi o privi cu bunăvoinţă. Un zâmbet îi încreţi ridurile din jurul ochilor.
- Eşti o fată bună. Cred că părinţii tăi sunt mândri de tine.
- Nu, nu sunt chiar aşa de bună! Câteodată pot fi destul de răutăcioasă. Şi să ştiţi că uneori mă mai cert şi cu ei destul de urât. E drept, în ultima vreme, din ce în ce mai puţin, pentru că ajung destul de rar pe acasă.
- Dar ţi-e dor de părinţi, nu?
- Îhî, făcu Magda, fără să ezite.
Apoi se gândi la casă, la părinţi şi simţi un dor nedefinit în coşul pieptului. Alungă senzaţia şi, căutând să-şi ocupe mintea cu altceva, privi în jur. Mai fusese pe acolo în treacăt şi totul părea neschimbat. Parcă şi praful ocolea camera aceea. Totul era vechi şi curat, iar chestia aceasta era într-un fel liniștitoare. Privi covorul, obosit de ani, cu franjurii pieptănaţi disciplinat, şi-i veni să zâmbească, imaginându-şi câţi papuci târşâiţi şi câte tălpi desculţe îndurase.
Locuia de vreo jumătate de an în gazdă la doamna Teodorescu şi se obişnuise încet-încet şi cu oraşul, şi cu noul loc de muncă, şi cu ideea că trebuie să stea cu o persoană străină în casă. De fapt nici nu era atât de rău, pentru că gazda n-o bătea la cap atunci când ajungea târziu acasă, n-o stresa prea mult cu problemele ei şi nici nu-i cotrobăia prin haine, aşa cum auzise că se mai întâmplă în alte cazuri. E drept că uneori îi mai făcea observaţii pentru c-a stat prea mult la duş sau c-a ţinut noaptea ore şi în şir lumina aprinsă. Toate astea costau, iar pensia era atât de mică... Fata asculta, îşi mai dădea puţin ochii peste cap, a plictiseală, în aşa fel încât femeia să nu observe, apoi spunea că da, da, va fi mai atentă data viitoare. De altfel, nici gazda nu avea motive majore de nemulţumire, pentru că Magda era destul de politicoasă, nu aducea băieţi în casă, spăla mereu vasele, nu fuma şi nu asculta muzică decât foarte rar şi suficient de încet.
- Vezi, fetiţo, băieţii mei nu prea mai vin pe aici. Cu Paul ne certăm de fiecare dată când ne vedem, pentru că este căpos, ca şi taică-su. Nu vrea să asculte nimic din ce-i spun. Iar Marcel e băiat bun, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Nu prea vorbeşte. Vine pe aici când îşi aduce aminte şi stă atât de puţin, îi scot cuvintele cu cleştele. Dar pe el îl înţeleg, a avut probleme cu nevastă-sa şi, oricum, niciodată n-a fost prea vorbăreţ. Dar Paul e încăpăţânat, nu vrea s-asculte nimic din ce-i spun.
- Nu putem să le cerem oamenilor să ne asculte, fiecare are libertatea sa, se trezi Magda vorbind.
Bătrâna fu puţin surprinsă de comentariul fetei şi pentru un moment păru că şi-a pierdut şirul ideilor. Magda observă ezitarea şi se gândi că poate ar fi mai bine să îşi ceară iertare sau să dreagă cumva intervenţia aceea cam grosolană. La urma urmei, era destul de nepotrivit ca ea, o tânără nemăritată, fără copii, să-i ţină lecţii de viaţă unei pensionare cu patru nepoţi. Apoi, se răzgândi. De ce şi-ar fi cerut iertare? Acesta era adevărul: nu poţi nădăjdui ca oamenii să se poarte cum ți-ai dori, trebuie să le acorzi libertate.
- Vezi tu, eu una nu le pretind copiilor mei nimic. Doar atât, să vină din când în când să mă vadă, să schimbăm şi noi câteva cuvinte, ca oamenii, civilizat. Acum, iată, te-ai mutat tu aici, aşa că mai e un suflet în casă, dar până acum, treceau zilele şi nimeni nu deschidea uşa asta. Iar când veneau ei, certuri şi iar certuri. Mi-e şi ruşine de vecini când vine Paul, mereu pleacă trântind uşa, spuse femeia cu o voce moale, în care se ghicea că lacrimile încearcă pe undeva să-şi croiască drum spre suprafaţă.
- Eu sunt de părere că nu putem să cerem nimic nimănui. Trebuie doar să ne purtăm frumos şi atunci, într-o zi, toate lucrurile bune pe care le-am făcut se vor întoarce la noi. Ştiţi, ca şi-n Biblie, ce semeni, aia culegi.
- Dar eu câte n-am făcut pentru ei?! Totul, că doar sunt copiii mei! Am lucrat de dimineaţa până seara, doar ca să mai fac un ban, să le cumpăr şi lor o hăinuţă mai frumoasă... I-am dat la o şcoală bună, le-am plătit profesori când au rămas în urmă cu materia, pentru că lui Paul îi cam plăcea să tragă chiulu’, iar când au crescut, eu le-am rezolvat un loc de muncă. Am făcut ce-am putut pentru ei, cum am ştiut eu mai bine.
Magda încercă să cântărească în minte povestea, dar parcă nu se lăsa convinsă. Doar o auzise şi ea pe femeie strigând. Şi apoi lucrurile erau clare, existau nişte reguli, cauză şi efect. Dacă rezultatul era prost, însemna că femeia greşise undeva. Şi ce mai aştepta de la băieţii ăia? Dacă nu voiau să vină, atunci să-i lase în plata Domnului! Să-şi vadă de propria viaţă, să iasă în parc, să stea la poveşti cu alţi pensionari. Cu cât te agăţi mai tare de piciorul cuiva, cu atât mai mult acesta se simte mai tentat să se descotorosească de tine şi poate să-ţi mai dea şi una-n bot. Aşa ar fi mai decent, trebuie să te porţi frumos, fără să aştepţi nimic în schimb, iar viaţa o să te răsplătească într-o zi, poate atunci când te aştepţi mai puţin.
- Doamnă, să nu vă supăraţi pe mine, eu nu vreau să fac pe deşteapta, pentru că ştiu că aveţi mai multă experienţă decât mine, dar eu cred că nu trebuie să aşteptaţi nimic de la ei. Încercaţi să vă bucuraţi de viaţă, să vă simţiţi bine şi poate că într-o zi o să vină ei singuri la dumneavoastră, fără să-i chemaţi. Şi nu le mai pretindeţi nimic, sunt oameni maturi, iar dacă încercaţi să le daţi sfaturi, s-ar putea să-i îndârjiţi şi mai tare.
- Dar de ce, fetiţă, de ce? Eu le vreau doar binele, spuse femeia, pe un ton aproape rugător.
- Nu ştiu, doamnă, aşa e viaţa, explică Magda, sfătoasă, de parcă ea ar fi fost persoana cu cea mai multă experienţă de viaţă din cameră.
Fata privi pe geam, apoi se uită la ceasul mare, atârnat de perete.
- Sigur nu vreţi să vă fac un ceai?
- Nu, fetiţă, mulţumesc. Du-te şi tu în oraş, bucură-te de viaţă. Eşti tânără. Ce mai face băiatul ăla cu care te vezi?
- Andrei? Bine. A plecat până la el acasă, la Galaţi.
- Te înţelegi bine cu el?
- Da, foarte bine.
- Bravo, aşa şi trebuie. Să nu vă certaţi. Eşti fată bună şi cuminte. Şi frumoasă. Când mă gândesc şi eu la Petru al meu, cum eram când eram tineri… Tare ne mai iubeam…
- V-aţi înţeles bine?
- Ei, ne-am mai şi certat. Ştii, după o vreme, în căsnicie nu mai e ca la început.
Femeia oftă, se întinse în pat, cu mişcări obosite, şi privi pe geam. Zgomotul maşinilor se auzea departe, dincolo de coroanele verzi ale copacilor. În cameră, doar ticăitul sârguincios al ceasului fragmenta liniştea. Apoi, fără s-o privească pe fată, de parcă ar fi vorbit cu sine însăşi, femeia spuse, renunţând pentru prima dată la tonul melancolic, dând dovadă de luciditate extremă:
- N-am înţeles nimic, n-am înţeles nimic din viaţa asta!

Magda amuţi. Ar fi vrut să-i răspundă că viaţa trebuie privită cu optimism, abordată cu încredere, dar ceva inexplicabil o reţinu. Se gândi c-ar trebui să expună din nou viziunea despre lume, de astă dată ceva mai clar, ca să înţeleagă şi femeia că lucrurile nu sunt niciodată atât de iremediabil disperate precum par. Simţea însă că doamna Teodorescu n-o va înţelege sau că n-o va crede. O descumpănea faptul că-i posibil să ajungă cineva la bătrâneţe şi să constate că nu-a înţeles nimic din viaţă.
Apoi, ca o umbră neagră, i se insinuă gândul c-ar putea să se trezească şi ea, într-o zi, cu acelaşi sentiment. Nu, asta nu trebuia să se întâmple sub nicio formă. Asta n-avea voie să se întâmple.
- Nu fiţi supărată! Să vedeţi că lucrurile o să se rezolve cumva, până la urmă. Poate c-o să se mai maturizeze şi băieţii dumneavoastră, spuse Magda, ceva mai blândă.
- Hai, maică, du-te! Nu-ţi fă griji pentru mine.
Avea nişte luminiţe jucăuşe în ochi, iar Magda era convinsă că femeia se simte ceva mai bine. Se gândi că discuţia o fi ajutat-o într-un fel. Îi pregăti un ceai şi apoi plecă prin urbe, cu sentimentul c-a făcut o faptă bună.

Mai erau patru zile până ce Andrei urma să se întoarcă în oraş. Erau împreună de-o jumătate de an, însă de vreo trei săptămâni băiatul părea din ce în ce mai posac. Magda însă nu voia să-l sâcâie cu întrebări, considerând că băiatul va vorbi şi singur atunci când va simţi nevoia. De altfel, fata era foarte încântată de principiile pe care le adoptase în ultima vreme şi nu avea niciun fel de îndoială asupra faptului că acestea îi vor asigura o viaţă liniştită, echilibrată şi mulţumitoare, inclusiv pe plan sentimental. Aşa că încerca să se poarte cât mai frumos cu Andrei, evita să-i ţină teorii, nu-l agasa cu interogatorii, căutând să fie mereu zâmbitoare şi senină. De fapt se purta frumos cu toată lumea. Uneori se trezea cu faţa la cearşaf, alteori se simţea copleşită din cauza stresului de la serviciu, erau şi situaţii în care Andrei părea că-şi dă silinţa s-o scoată din sărite, însă ea îşi aducea aminte de regulile pe care le adoptase şi mai ales de ceea ce promiteau ele. Strângea din dinţi, respira adânc şi încerca să abordeze situaţia calm şi binevoitor. De când era cu Andrei, izbucnise doar de vreo trei ori în lamentabile crize de gelozie, dar îşi revenise repede, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Însă acum îi era dor de el, îi lipseau până şi micile lui ironii, teribilismul şi apucăturile imature, atât de agasante câteodată.
Aşa că în ziua în care băiatul s-a întors în oraş, Magda s-a îmbrăcat frumos şi s-a dus în parc, la întâlnire. Andrei era cam distant, dar ea încerca să-i justifice sictirul, spunându-şi că sunt de vină oboseala drumului sau toanele lui mărunte, exacerbate.
- Mi-a fost dor de tine, zise ea, zâmbitoare, sperând că vorbele bune vor reuşi să mai alunge din acreala băiatului.
- Uite, aş vrea să-ţi spun ceva. Nu vreau să te supăr, dar prefer să fiu sincer. Am senzaţia că-n ultima vreme ceva nu e în regulă. Aş prefera să rupem relaţia acum. Nu cred că vor merge lucrurile între noi, spuse el, recitând parcă un text pregătit din vreme, bine cântărit, pe care nu mai avea de gând să-l negocieze.
Fata îl privi prostită. Nu înțelegea prea bine dacă Andrei face glume vrând să o pună la încercare sau vorbeşte serios.
- De ce? fură singurele cuvinte care îi veniră în minte.
Însă el tăcea, de parcă ar fi spus tot ce a avut de spus.
- De ce? întrebă ea din nou, fiind convinsă că dacă va afla răspunsul va identifica și problema, ştiind cum s-o dreagă şi lucrurile vor putea reveni la normal.
- Nu ştiu, aşa simt eu, spuse Andrei, ca un copil încăpăţânat.
Magda era debusolată. Ce mai era de făcut, ce mai era de spus? Încerca de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa să se poarte bine, să reacţioneze cât de cât OK la tot ce i se întâmpla, să îşi cenzureze nervii, supărările, răbufnirile, să nu îl agaseze, să nu îl sufoce, iar el hotăra tam-nesam, de unul singur, fără niciun avertisment, că vrea să rupă relaţia. Nu, trebuia să existe o explicaţie.
- Ai pe cineva?
- Nu, pur şi simplu nu vreau să am o relaţie în momentul de faţă.
Simţea că o podidesc lacrimile, gândurile îi zburau bezmetice prin cap, căuta o idee salvatoare, o soluţie, ceva care să rezolve problema, o teorie care să dreagă trista realitate, să înlăture ca prin farmec toate grijile. Dar singurul lucru care îi venea în minte, ca o placă stricată, era că trebuie să se poarte frumos şi să le acorde oamenilor libertate. Păi, se purtase frumos, cât de frumos a fost ea în stare. Îi dăduse şi libertate. Iar acum ce mai trebuia să facă? De ce nu funcţionau lucrurile aşa cum scria în cărţi? De ce nu o iubea şi el necondiţionat? De ce o lăsa baltă tocmai acum, când îi era lumea mai dragă?
Nu reuşea cu niciun chip să se calmeze şi, dincolo toate indeciziile, nedumeririle şi principiile de beton care începeau să se năruie, stăruia dorinţa de a afla: de ce, de ce? Îl întreba iar şi iar. El dădea aceleaşi răspunsuri, iar şi iar. De parcă erau nişte actori care repetau aceleaşi replici, căutându-le nuanţe şi sensuri noi.
În cele din urmă, Andrei a anunţat-o că trebuie să plece, a sărutat-o pe obraz şi i-a spus că-i o fată bună, că el e de vină pentru ce s-a întâmplat şi că-i doreşte să-şi găsească un tip mai potrivit.
Magda ar fi vrut să-l reţină, să-l mai întrebe orice, chiar şi despre scorul unui meci de fotbal, doar pentru a-l mai avea puţin în preajmă, însă Andrei a plecat grăbit, de parcă ar mai fi avut ceva de rezolvat în ziua respectivă.
Fata s-a aşezat, sfârşită, pe o bancă din parc, încercând să-și refacă puterile pentru a-şi continua viaţa, cu măcar un miligram din voia bună pe care a avusese de dimineaţă. Dar cum? De ce principii să se agaţe, ori ce reţetă să-şi administreze, acum, când toate planurile şi teoriile dăduseră chix? I se făcu dor de Andrei, de parcă ar fi fost singurul capabil s-o liniştească şi să însăileze bucăţile risipite ale viziunii ei despre lume. Poate că dacă ar fi ştiut încotro se îndrepta, ar fi alergat după el şi i-ar fi promis solemn c-o să fie mai bună, mai atentă, că nu va mai face crize de isterie. Însă el n-o voia. Dar de ce? Nu era suficient să fii bun şi drăguţ cu cei din jur? Nu-ţi asigura asta o fericire permanentă? Se pare că nu.
Insinuant şi plin de reproş, auzi apoi ecoul unui gând cunoscut: nu înţeleg nimic, nu înţeleg nimic din viaţa asta. Își aduse aminte de bătrâna doamnă şi se sperie puţin.
Nu, ea nu putea fi în aceeaşi situaţie! Ea trebuia să fie lucidă, să înţeleagă, să aibă încredere. Viaţa era simplă, ca o formulă pe care trebuie să o aplici consecvent. Simţi însă un fel de oboseală. Toate argumentele inventate ad-hoc și teoriile astea nu mai erau suficient de puternice pentru a-şi înhăma viaţa după ele.
Acum, fără Andrei, teoriile deveneau fade, crude, zăngănitoare. Şi chiar şi ea se simţea aşa, ca un chimval zăngănitor, cum scria în Biblie. Asta însemna că îi lipsea iubirea. Poate c-o înlocuise cu nişte reguli. Poate că pentru ea forma devenise mult mai importantă decât esenţa, decât sufletul.
Toate teoriile, toate certitudinile, toate principiile o ajutaseră atât de mult. Iar ea le-a transformat în lege şi le-a bătătorit, până ce-au devenit de-a dreptul infernale. Nu-şi mai lăsase propiul eu, spiritul, să respire în voie. Totul devenise matematică. Un calcul permanent, o socoteală.
Era atât de greu să se dezbare de toate astea. Cum avea să-şi strunească de acum înainte supărările, indispoziţiile, răbufnirile? Totul avea să devină atât de dificil. Şi cum să-şi mai asculte intuiţia atrofiată sau vocea plăpândă a inimii? Oare mai putea să le audă?
Trebuia să lase totul în urmă şi să o ia de la capăt. Să nu mai judece atâta, să nu mai cântărească şi să gestioneze atât de meticulos sentimente şi reacţii.
Îşi simţea inima goală, plămânii goi, parcă pustii. Şi mintea aproape goală, c-un gând bezmetic, de frică, iar altul vioi, de speranţă. O apucă un fel de teamă că nu va mai fi în stare să zâmbească, să poarte o discuţie civilizată sau, pur şi simplu, să salute, dacă nu va apela în permanenţă la reţetarul regulilor. Poate că nu va mai fi capabilă nici să umble ca lumea şi se va prăbuşi, fără chef şi fără vlagă, pe stradă.
Trebuia, totuşi, să încerce.
Cu inima pitică şi mintea amuţită, se ridică de pe bancă. Primii paşi fură ezitanţi, de parcă n-ar fi fost prea sigură unde trebuie să aşeze piciorul, cum să îndoaie apoi celălalt genunchi, să ridice glezna şi să facă încă un pas.
Şi atunci avu senzaţia stranie, dureroasă, covârşitoare, proaspătă, înspăimântătoare, că învaţă să meargă din nou.

---

Distribuie pe facebook