Maratonistele - Irina Sandu Adăugat în 01 martie 2010, la 00:47 | 259 afișări / 165 vizitatori

Ar trebui să le vedeţi pe surorile mele, să le vedeţi cum aleargă. Zeci de minute, ore în şir, kilometri în şir, străzi în şir, dimineţi în şir şi după-amieze, şi poteci de munte, şi văi, şi alei cu oameni şi case. Cu multe gânduri, cu efort, cu poticneli, cu sfârşeli. Apoi cu zâmbete. Sau nu. Iar dacă o să spuneţi că maratonul e tot ce poate fi mai mult în materie de atletism, ele o să spună că nu, că se poate mai mult, că există şi curse pe traseu montan de cincizeci-şaizeci sau şaptezeci de kilometri. Unde nu mai alergi la un moment dat, doar mergi, mergi şi speri să ajungi la final. Iar dacă ai pornit de dimineaţă, te pomeneşti că pe la amiază sau înserat, treci de finiş. Apoi o lună întreagă încerci să-ţi revii, pentru că genunchiul devine foarte sensibil, glezna te supără la orice efort sau ţi se învineţeşte o unghie de la picior, iar în cele din urmă se desprinde, ca o petală supărată.
Atunci când aleargă, le mai privesc şi eu de pe margine şi meditez la frumuseţea momentului în care se rup de sol şi plutesc puţin în aer. Aterizează pe vârful degetelor, rulează talpa, iar apoi un arc de neînţeles le proiectează într-o nouă mişcare, un nou zbor.
Aşa că le-am întrebat odată: Aveţi senzaţia de zbor în timp ce alergaţi? Iar ele mi-au răspuns, cu jenă parcă, dar şi cu ceva reproş: Ei, nici chiar aşa.
Prima care a început să facă sport a fost Adriana, deşi nu s-ar fi aşteptat nimeni, deoarece dintre noi trei, ea era singura care fuma cu oarecare constanţă şi refuza rarisim o ieşire la bere.
Nu ştiu însă ce o apucase, avea dureri de cap sau insomnii, sau pur şi simplu vroia să scape de nişte kilograme, pentru că într-o dimineaţă şi-a încălţat bascheţii şi a alergat vreo trei sute de metri, adică până în capătul străzii şi înapoi. A făcut aceeaşi chestie şi a doua zi, apoi, treptat, a mărit distanţa. Alerga împreună cu logodnicul ei şi cred că se încurajau reciproc. Şi eu am avut un prieten care mă bătea la cap să mai dau jos câteva kilograme, dar nu-mi imaginez că s-ar fi trezit cu noaptea în cap să alerge cu mine, pe stradă.
La un moment dat s-au hotărât să participe la un concurs de 5.000 de metri, peste alte câteva luni şi-au încercat norocul la zece kilometri, iar într-o zi au ridicat miza şi s-au înscris la semimaraton. Atunci am spus: gata, mai mult de atât de nu se poate. Şi cam tot atunci, cealaltă soră a mea, Julie, a început să alerge şi ea.
Părinţii îmi spuneau, dar nu numai ei: Hai, aleargă şi tu. Să vezi ce bine o să-ţi prindă. Şi ar fi atât de frumos să alergaţi toate trei împreună.
Faza e că noi locuim în trei oraşe diferite, aşa că ar fi fost o chestie să mergem împreună la concursuri. Chiar şi eu îmi imaginez câteodată că alergăm una lângă alta şi că depăşim linia de start, ţinându-ne de mână, ca-n filme. Şi mai am şi alte câteva clişee de genul ăsta în minte.
Spiritul de competiţie e o tâmpenie. Mă enervează, spune Adi. Important e să fii în formă. Atunci când faci sport, nu îţi mai pasă ce părere au alţii despre tine, nu te mai stresează felul în care arăţi, pentru că, oricum, ştii că arăţi bine.
Într-o zi, am aflat că vrea să participe la maraton. M-am speriat puţin, fiindcă am realizat, pentru prima dată, că sportul poate să fie şi periculos. I-am spus să nu se forţeze, că nu trebuie să demonstreze nimic, că maratonul nu e o joacă de copil, nu e ca şi cum ai alerga până la colţul străzii şi înapoi, are 42 de kilometri, plus alţi câţiva metri.
Bine, stai liniştită, ştiu eu ce fac, nu sunt tâmpită, mi-a spus ea. Dacă nu mai pot, mă opresc.
A parcurs însă toată distanţa, în patru ore şi cincisprezece de minute, timp în care eu am văzut un film, am mâncat nişte cartofi prăjiţi şi am analizat preţ de douăzeci de minute, la telefon, ultimele mişcări din anturajul meu de amici.
Într-un week-end ne-am întâlnit toate trei. Fetele participau la un concurs. Mai veniseră logodnicul Adrianei, prietenul lui Julie şi alţi doi amici de-ai lor. Erau şi ei mari băutori de bere, însă renunţaseră două săptămâni la sportul ăsta şi se antrenaseră pentru cursa de 5.000 de metri.
Eu le-am adunat frumos hainele, telefoanele, cheile, le-am înghesuit în portbagaj, apoi am luat aparatul de fotografiat şi m-am apucat să imortalizez digital orice mişcare mai interesantă din jurul meu. Adriana a fost prima la maraton, la fete, iar Julie, a doua, la semimaraton. Am fost acolo când Adi a trecut linia de start şi am văzut cum organizatorii au înconjurat-o, au felicitat-o. I-au anunţat rezultatul, deşi îl ştia şi ea, pentru că avea ceas. I-au dat o băutură vitaminizantă, iar un tip mărunţel a început să îi maseze gambele. Vreo doi ziarişti o întrebau ce simte, ce sentimente a avut cânt a trecut finişul. Chestii reportericeşti.
Soră-mea zâmbea. Însă nu doar cu buzele, nu doar cu ochii. Cu toată fiinţa. Verdele irişilor acaparase parcă şi albul ochilor, contrastând plăcut cu o nuanţă ciudată de roşu care îi colora obrajii, gâtul şi pieptul. Stropi mărunţi de sare, uscaţi pe obraz, scânteiau în soare. Apoi, când oamenii s-au mai potolit, Adi s-a dus, s-a culcat pe iarbă şi a întins braţele, de parcă ar fi putut să îmbrăţişeze lumea întreagă şi cerul. Unii sunt sfârşiţi când termină un maraton. Dar soră-mea nu. Ei îi joacă în ochi hormonii fericirii.
Când s-ar urcat pe podium, era ca o prinţesă în pantaloni scurţi. A ridicat trofeul deasupra capului şi a zâmbit, de parcă ar fi alergat pentru toată lumea şi toţi ar fi avut merite şi beneficii legate de performanţa ei. Julie nu era la fel de veselă, dar era mulţumită. Plănuise să alerge 20 de kilometri într-o oră şi patruzeci şi cinci de minute. Făcuse o oră şi patruzeci. A zâmbit protocolar când a primit diploma, dând de înţeles că ceremonia în sine ar fi puţin cam plictisitoare, însă după ce şi-a pus medalia la gât, privirea i s-a luminat, de parcă ar fi surâs unui gând ascuns.
Eram mândră de surorile mele. Mi-am sunat prietenii, ca să mă laud. Iar ei îmi spuneau: poate data viitoare alergi şi tu. Iar eu le spuneam: aha.
- Cum a fost? Obositor? am întrebat-o pe Adi.
- Iar vii cu întrebările tale. De ce nu alergi şi tu, să vezi cum e? Parcă eşti copil.
- O să alerg, o să alerg. Dar te întrebam şi eu, de curiozitate. Nu ţi-a fost greu?
- Păi, adevărul e că mi-a fost destul de greu. Pentru că nu prea m-am antrenat în ultima vreme. Şi am pus câteva kile pe mine în concediu. M-am oprit de vreo două ori şi m-am plimbat puţin. Mi-a fost şi ruşine, dar nu aveam ce face. Băgasem viteză la început şi mi-am pierdut ritmul.
- Şi ce te-au lăsat? Muşchii sau plămânii?
- Of, nu ştiu. Am obosit pur şi simplu. Ţi-am spus că nu eram bine pregătită. Iar dacă nu te antrenezi, chit că vrei, şi tot nu mai poţi să alergi. Plus că a fost o întreagă harababură cu organizarea. S-au încurcat ăia de la maraton cu ăia de la semi şi mai apărea şi câte un rătăcit de la zece mii de metri, care nu ştia când trebuie să termine cursa. În loc să intrăm în starea aia mişto, să alergăm pur şi simplu, ne tot uitam la ceas, făceam un fel de orientare turistică. A fost enervant. Ştii, nu poţi să alergi patru ore numărând kilometri, pentru că înnebuneşti.
- Au fost la care li s-a făcut rău?
- Măi, nu ştiu, am văzut unul care a vomat în timp ce alerga, dar nu s-a oprit.
- Din vomat?
- Nu, măi, din alergat.
- A vomat?! Naşpa…
- Se mai întâmplă. Şi pe la 30 de kilometri, pe unul îl luase cârcelul.
Ştiam că la 30 de kilometri e rău. Îmi mai explicase şi ea. Dacă nu te pregăteşti în mod constant pentru cursă şi dacă nu ai oarecare experienţă, devine îngrozitor. Simţi fiecare pas, te doare fiecare mişcare. Unii spun că acela e punctul în care te loveşti parcă de un zid. Organismul pierde cele mai importante minerale, iar unor alergători li se întâmplă să ameţească sau să leşine.
- Şi pentru tine cum a fost la 30 de kilometri?
- Of, nu ştiu, am fost cam varză. M-am oprit, m-am plimbat puţin.
- Şi ţi-a fost greu să o iei de la capăt?
- Da, sigur că a fost greu. Alergasem 30 de kilometri şi îmi venea să mă aşez frumos pe iarbă sau să mă duc să beau o bere.
- Păi şi ce te-a făcut să mergi mai departe?
- Vroiam să termin.
- Nu te plictiseşti în timp ce alergi?
- Mereu mă întrebi asta. Eu nu mă plictisesc aşa de repede ca tine. Am la ce să mă gândesc. Ţi-am spus, sunt care găsesc rezolvări la problemele lor în timp ce aleargă. După vreo după două ore de maraton, unii spun că intră ca într-un fel de transă.
- Şi tu intri în transă?
- Of, nu e transă. E ceva... altceva…. Nu ştiu cum să-ţi spun. De ce nu alergi şi tu, ca să vezi cum e?
- O să alerg, o să alerg.
Zâmbeşte cu reproş, de parcă ar mai fi auzit replica asta de prea multe ori, apoi se duce să se uite la televizor. Uneori am senzaţia că, de când au început să alerge, fetelor li s-au lungit picioarele. S-au făcut mai suple. Pielea de pe coapse a devenit mult mai curată, mai netedă. Asta-mi aduce aminte, supărător, de celulita pe care am făcut-o în nesfârşitele ore de stat în faţa calculatorului, când mişcările cele mai energice sunt câte un click pe maus sau o tastare mai rapidă a unei parole. Apoi, au căpătat ţinută. Nu se gârbovesc şi gesturile lor au un fel de plenitudine, de lejeritate, de parcă ar fi făcute cu toată fiinţa, fără nicio ezitare, fără niciun efort.
La început aveau probleme din cauza echipamentului. După vreo 20 de kilometri, un tricou sau un şort obişnuit devin un calvar. Se îmbibă de transpiraţie şi îţi rod pielea. Te irită la fiecare mişcare. Dacă nu ai încălţăminte potrivită, picioarele ţi se umplu de başici, te dor tălpile, unghiile. Acum însă şi-au cumpărat echipamente speciale şi ceasuri speciale. Au prieteni, sportivi şi ei. Iar când se duc la munte, aleargă printre copaci, sar peste rădăcini şi bolovani, de parcă ar fi din Stăpânul inelelor.
În urmă cu câteva luni, pe Adi a început să o doară piciorul. A fost la medic şi a aflat că are apă la genunchi. Doctorul i-a spus că, cel puţin pentru o vreme, nu va mai putea să alerge. Era foarte supărată. Eu i-am spus că nu e grav, dar ea era tristă în continuare. Probabil se gândea că nu o înţeleg şi, în esenţă, cred că avea dreptate.
Apoi a învăţat să înoate. Iar peste câteva săptămâni, s-a apucat şi Julie de înot.

Ar trebui să le vedeţi pe surorile mele, să le vedeţi cum înoată. Alunecă prin apă, de parcă ar fi ambientul lor natural şi nu le oboseşte deloc mediul acela lichid, care mie mi s-ar părea atât de epuizant, de instabil şi descurajant. Julie îmi explică: după înot eşti mai moleşit, dar şi mai relaxat, decât atunci când alergi. După alergat ţi-e sete, după înot, ţi-e foame. Înotul calmează. Îţi solicită mai mult spatele şi braţele. Ar trebui să încerci şi tu.
Îmi frec puţin pleoapa dreaptă şi sper să îi dau de înţeles, prin limbaj non-verbal, că nu am de gând să învăţ să înot. Apoi o întreb, de parcă mi-ar fi venit o idee salvatoare:
- Ascultă, crezi că pot să scriu despre chestia asta?

---

Distribuie pe facebook