Mariţa cu şaisprezece godacigadarenii din Piteşti - Dragoş Vişan Adăugat în 14 decembrie 2009, la 17:04 | 444 afișări / 422 vizitatori |
INDISCRETUL : Unde era locul de păscut pe lângă Piteşti ?
SALOMEEA-MARIA : Locuiam în zona de lângă Trivale, la Doi Tufani. Spre comuna Papuceşti mergeam împreună cu toţi copiii de pe străzile Zmeurei, Teilor şi Trivale să paştem caprele şi porcii. Fratele meu, Virgil, se ducea cu porcii, iar eu mai mult cu ţapul Costică şi caprele Ţiganca, Stela. Mama îi punea Stelei un săculeţ la uger, pentru că avea ţâţele lungi ca la vacă, de putea să se zgârâie prin mărăcini.
INDISCRETUL: Cum arăta prin anii ’48-’57 zona de Apus a Piteştiului?
SALOMEEA-MARIA: Pe strada Zmeurei se urca în pantă. În stânga străzii, la capăt, era şcoala postliceală de ofiţeri tanchişti, unde a devenit locotenent fratele meu, Virgil. În partea stângă a acestei şcoli era un teren viran - o câmpie mare care ducea până spre începutul Papuceştilor, iar în jos, la pădurea şi parcul Trivale. Câmpia aceasta era locul de manevre şi exerciţii pentru cursanţii de la şcoala de ofiţeri. Un lac mare, gropi făcute special pentru antrenament militar, teren de fotbal – peste tot mergeam noi copiii să ne jucăm. Ne îmbăiam vara în chiloţi, pentru că oricum făceam vreo doi kilometri până în Papuceşti. Iarna ne dădeam cu sania şi cu schiurile din scânduri îndoite, legate cu sfoară, chiar pe acest câmp. Aveam şi patine din coceni de porumb. Câmpul era înclinat, spre pădure. Veneau mulţi tineri şi persoane mature din oraş, ca să se dea cu schiurile şi cu săniile. Aduceau cu ei şi copii mici, de-i dădeau pe pârtiile care brăzdau toată câmpia, până în marginea pădurii de ştejari şi de fagi.
INDISCRETUL: Dar cum era primăvara?
SALOMEEA-MARIA: Era un vis. Pădurea se umplea de flori: de la ghiocei mari cu două frunze pătate, la cocărăii la fel de albi şi mirositori, cu flori de doi-trei centimetri. Odată cu ei apăreau viorelele, cu mănunchiuri de floricele albastru deschis; crucea-voinicului, care avea o floare de un centimetru, cu patru-cinci petale, mov; pâinea-Paştelui, care seamănă cu mărgăritarul; floarea-Paştelui, cu trei frunze ca de viţă-de-vie în miniatură şi o floare albă cu striuri rozii, altele având floarea complet galbenă. Sub tufişurile de gheorghin şi de măceş apăreau cu o săptămână înainte de Înviere tămâioarele. Li se mai spune toporaşi sau micşunele. Mama le aduna şi ni le punea în straiele noi, ca să mirosim frumos când ne duceam la Sf. Ioan să intrăm pe sub masă de Joia Mare. Adunam garofiţe mov, calomfir, care se găseau pe toată câmpia de la Şcoala de Ofiţeri.
INDISCRETUL: Animale sălbatice nu treceau pe cărări, păsări răpitoare nu vă speriau?
SALOMEEA-MARIA: N-am văzut decât cucuvele, ereţi. Strigam după erete, ca să-l alungăm din curţi, pentru că avea nărav să înşface puii de găină. Veveriţele şi nevăstuicile mişunau până-n fundul pădurii. Mă suiam în ştejari până-n vârf. Odată am scos din cuibul unei păsări trei pui de veveriţă, pe care i-am dus acasă ca să-i acomodăm cu salcâmul din mijlocul curţii noastre. Însă, din cauza mâţelor care le dădeau târcoale, am fost nevoiţi să-i ducem înapoi. Mama veveriţă i-a cărat la cuib unul câte unul, în cel mult douăzeci de secunde.
INDISCRETUL: Şi ce vă mai atrăgea în acea pădurea Trivale, care ducea până la Papuceşti ?
SALOMEEA-MARIA: Era o pădure seculară. În partea stângă a pădurii era o altă şcoală de ofiţeri, în zona Malotanţa. Aici se găseau zeci de catacombe, din timpul celui de-al doilea război mondial. Erau făcute din bârne de-un metru jumate-doi. Zi de zi, iarna le căram acasă să facem focul. Ne jucam de-a hoţii şi vardiştii prin catacombe. Aluni de toate soiurile se încărcau vara cu alune de diferite mărimi. Veveriţele ajunseseră să nu se mai ferească de noi. Tot în marginea pădurii, luminişurile cu fragi şi căpşuni sălbatice ne aşteptau pe noi, copiii să le culegem: le înşiram şi pe paiele de iarbă lungă, ca să mai aducem şi acasă. Merii şi perii sălbaticii, din dumbravă făceau fructele pădureţe în iulie-august.
INDISCRETUL: Mi-ai zis mai înainte de o catacombă a lui Nicolae Iorga...
SALOMEEA-MARIA: În legendă se numea “catacomba lui Nicolae Iorga”, care se născuse în 1870 în Piteşti. Despre Terente se spune că a stat aici. Se ascundea de urmăritori. Noi, copiii, credeam ce spuneau bătrânii. N-aveau de ce să ne mintă. Terente, căruia îi plăcea să petreacă mult timp în compania femeilor. Terente care viola pe altele. Terente, galantul şi darnicul. Terente, infractorul şi hăituitul până-n catacombă. Pe aceasta am distrus-o prin 1950, noi, copiii: i-am semnat actul de demolare. Hai să ţi-o descriu. Era adâncă de doi metri, având şi galerii în care am descoperit lăzi cu alimente uscate: fasole, mazăre, ceapă, cartofi deshidrataţi etc. – poate de la nişte luptători anticomunişti. Caprele mâncau lăstarii copacilor, noi culegeam vara clopoţei mov şi albi, margarete, flori de măceş.
INDISCRETUL: Unde se găsea parcul Trivale?
SALOMEEA-MARIA: Tot la marginea pădurii, unde se află şi acum o mănăstire. La restaurantul-terasă de-aici, construit ca un foişor din lemne de fag, alb-rozii. Aici venea toată lumea bună, inclusiv noi, copiii. Două poduri, din ciment, îi treceau pe piteşteni peste o gârlă mare. Treceam pe un pod, traversând de la strada Trivale pe strada Teilor. Iar când ne întorceam, viceversa: de pe Teilor pe Trivale. Marginile podurilor păreau o broderie de piatră, în stilul arhitectonic neobrâncovenesc. Într-un colţ al parcului, grota din piatră adăpostea un izvor natural. Ne urcam pe grotă şi priveam în lacul amenajat acolo, plin cu melci şi scoici.
INDISCRETUL: Descrie-mi te rog viaţa păstorească, cum te jucai cu iezii, caprele, ţapii...
SALOMEEA-MARIA: Plăcerea noastră cea mai mare era când începeau să fete caprele prin martie. Mâncam colastră, primul lapte gros, dat de mama iezilor. E cel mai consistent, pentru întărirea fizică a iezilor. Mama ne dădea şi nouă câte o cană. Restul se lăsa iezilor. Făceam ciucurei roşii, din lână. Îi puneam la gâtul iezilor jucăuşi, ca să nu se deoache.
INDISCRETUL: Numai cu lapte de capră nu puteaţi să trăiţi... Carne de porc nu mâncaţi din joi în Paştele Crăciunului ?
SALOMEEA-MARIA: Mariţa era o scroafă lungă şi rotundă, cu urechi mari, blegi. Cred că se încadrează de fapt din rasa Mangaliţă: neagră cu o dungă albă peste spate şi piept. Mariţa, favorita mamei, a trăit cam zece ani. O ţinea de prăsilă. An de an făta până în şaisprezece purcei. Aproape o sută cincizeci de urmaşi... De cu seară dădea semne de naştere, iar mama era pregătită. Îi aşternea paie mai multe în coteţ. Aprindea lampa, pentru că făta tot pe la trei şi jumătate. Ore în şir, maică-mea, Salomeea Coculeanu, stătea lângă ea şi avea grijă să nu strivească purceii ieşiţi într-o jumătate de oră, la rând, unul câte unul. Trebuia ca să-i pună cu schimbul la ţâţe, pentru că primul şi pentru ei lapte era vital. Dacă un purcel n-apuca, îşi pierdea rezistenţa, murind peste o săptămână-două.
INDISCRETUL: Ce-i dădeaţi Mariţei să mănânce?
SALOMEEA-MARIA: Mama, fiind de la ţară, şi având pământ la Cocu, aducea porumb şi dovleci. Vara adunam ştir şi urzici din grădinile boierilor din apropiere. Se fierb împreună cu mălai şi tărâţă de grâu. Mama îşi punea baza şi-n vecinele mai înstărite, ca doamnele Stoica, Udrea, Roşu, de la care lua din două în două zile câte o găleată cu resturi alimentare. Creşteam şi două-trei scroafe, dar şi câte un porc. După vier ne duceam tocmai la Bascov, trecând multe străzi. Mariţa se ţinea după rochia mamei, ţinând coada-n sus. Când i se făcea de vier, Mariţa muşca găinile, alerga caprele, rodea gardul şi trebuia dusă imediat. Mama îi zicea: hai, Mariţa, hai să faci dragoste, că te duc la vier! Şi mergea săraca mamă, de pe Zmeurei până la Bascov, traversând tot oraşul. Majoritatea oamenilor nu ţineau vieri, pentru că-i castrau şi-i mâncau de Crăciun. Am mers şi eu o dată pe acest drum spre Bascov. Mă dureau picioarele, deşi aveam deja zece ani. Dar scroafa mergea ţanţoşă, neobosită, voioasă după mama.
INDISCRETUL: Pe câţi lei dădeaţi purceii şi godacii?
SALOMEEA-MARIA: Majoritatea vecinilor aveau apoi porci de la noi. Într-un an mama a crescut un porc alb de-al Mariţei. Aşa de gras era, că nu se mai ridica de jos. L-a vândut aproape de Crăciun, foarte bine. Pe purcei şi godaci îi dădea mai mult pe datorie. Dacă mai lua apoi un ban de pe urma lor, era mulţumită. Alţi oameni se făceau că uită, nedându-i niciun ban pe ei.
INDISCRETUL: De câte ori făta Mariţa ?
SALOMEEA-MARIA: O dată pe an, în martie. Celelalte două scroafe, albe, n-au fătat mai deloc. Una a fătat odată doi-trei purceluşi. În filmul “Un surâs în plină vară” Sebastian Papaiani râdea de Dem Rădulescu: “Doi ori unu, doi!”. Erau aproape sterpe aceste două scroafe ale noastre. Ştiu că cealaltă dintre ele a fătat vreo cinci-şase purcei, care la o săptămănă-două s-au îmbolnăvit. Fratele meu, Virgil, a fost pus de mama să le ia gâtul şi-am făcut şi noi purcel de lapte la cuptor. Au mâncat şi vecinii, prietenii, unchiul meu Iancu din Piteşti, colonelul.
INDISCRETUL : Nu vă era frig iarna ? Cu ce vă încălzeaţi ?
SALOMEEA-MARIA: Luam din pădure crengi. Le legam cu sfoară şi le duceam pe umăr şi pe cap. Iarna le puneam şi-n sanie. Toamna căram şi saci cu ghinde, castane, pentru porci şi capre. Puneam crengile într-o stivă, neacoperite, pe la marginea gardului, pentru că mama nu cumpăra lemne.
INDISCRETUL: Ce vecini aveaţi?
SALOMEEA-MARIA: Aveam vecin pe Maiorul, care era foarte bogat, cu hectare întregi de livadă. Toate soiurile de meri, peri, pruni, caişi, piersici, cireşi, vişini. Toamna, toţi copiii de pe străzile noastre treceam prin găurile gardului, prin ulucile uşor îndepărtate. Eu şi fetele ne legam cu cordon la rochii. Băieţii aveau cămăşi legate la mijloc şi umpleau sânul de fructe, mai ales de cireşe.
Moaşa Rada, stătea peste drum de noi. Avea un dud mare, plin de dude albe. Mă suiam în el când mă întorceam de la şcoală. Toată după-amiaza eram în dud.
Domnul Udrea avea o mică livadă cu tot felul de cireşi. Era şi un gard de sârmă ghimpată. Împreună cu Gicuţa, cea mai bună prietenă şi colegă de clasă, am fost surprinse în cireş de paznic. Eu am trecut uşor, chiar şi de sârma ghimpată. Însă Gicuţa a rămas cu rochia agăţată. Fiind de partea cealaltă, râdeam, pentru că ea striga în gura mare :
- Eşti o răutate de om ! Pentru câteva cireşe de la Udrea să-mi rup eu rochia şi să mă zgârâi în sârmă...
Ţiganii ne furau ouăle din cuibare, găsindu-le prin curte, dar şi prin grădină. La un moment dat, ţiganca adoptată de o familie, ne-a furat-o pe Steluţa, cea mai bună capră a mamei. Era roşcată cu stea albă în frunte. A fost tăiată, iar pielea au lăsat-o la Malotanţa. Mama a dat în cărţi. Lenuţa s-a îmbolnăvit. Trăgea să moară. Abia putea să mai vorbească. A chemat-o pe mama ca să se destăinuie că ea era vinovata. Imediat şi-a revenit după destăinuire. S-a căit Lenuţa, dar nu prea tare. S-au lecuit vecinii să ne mai fure capre din bătătură. O auzeam pe mama că lipseşte pestriţa, aia cu gâtul golaş, neagra, roşcata, cocoşul... În vârstă de douăzeci şi trei de ani, Lenuţa a scăpat. Dar nu s-a măritat niciodată. Trăia cu elevii de la şcoala de ofiţeri tanchişti. Este femeia care l-a făcut şi pe frate-miu, Virgil, pe când era cadet, să-şi piardă virginitatea. Lenuţa a făcut o feţiţă, care n-a avut aceeaşi soartă. Numele ei este Adriana. Deşteaptă nu era nici ea prima dată: îşi bătuse joc de ea un aşa-zis logodnic. Pe Adriana am întânit-o mai târziu la Braşov, măritată cu trei copii.
INDISCRETUL : Cum petreceaţi voi, adolescenţii, tinerii de prin Piteşti, prin anii revoluţiei din Ungaria ?
SALOMEEA-MARIA : Vara, plecam pe caniculă la confluenţa râului Argeş cu Râul Doamnei, dincolo de centrul Piteştiului, înspre răsărit. Treceam printr-o gospodărie agricolă, sau grădină de stat, unde erau sădite roşii cât pumnul. Cumpăram de la chioşc câte o franzelă caldă, mirosind îmbietor. Culegeam roşii din gospodăria agricolă. Toată ziua, asta era mâncarea noastră la râu. Copăceii de pe mal cu liane, nisipul fin pe maluri, apa limpede cu mulţi peşti, păsările cântătoare... ne făceau să ne simţim ca-n balade.
În adolescenţă mergeam cu un grup de fete şi băieţi tot pe malul râurilor. Eu şi fratele meu luam patefonul cu plăci. Cântam, dansam. Ce ştiam pe-atunci? Cântecele olteneşti, cântecele ostăşeşti, şlagărele muzicii româneşti dar şi cele străine de ultimă oră. Povesteam întâmplări adevărate, bancuri. Înotam, alergam prin apă. Băieţii făceau scufundări pe la gropile adânci.
INDISCRETUL: Ho! Ajunge. M-am săturat. La revedere, doamnă Salomeea-Maria. Aveţi amintiri tare frumoase. Poate vom continua interviul altădată, sau niciodată...
***
INDISCRETUL: Să fi fost pe-atunci Piteşti un oraş cu viaţă înseninată?! Piteştenii, de orice vârstă ar fi fost ei, chiar petreceau pe deplin? Mai degrabă îşi petreceau în aşteptare lunile, anii, deceniile... Pentru că exista aici şi “fenomenul”, “experimentul” Piteşti!
Minunea exorcizării demonizatului din Gadara nu prea se potriveşte lagărului de la Piteşti. Aici a trăit un demonizat mult mai mare decât cel din veacul împăratului Tiberius, al lui Iisus Hristos şi al lui Iosif Flavius. La Piteşti schingiuia “studenţii” tătuca Ţurcanu, supranumit “cel cu şuba”.
Voi cita, din Clara Mareş, “Fundamentele experimentului Piteşti. Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihotronic” (în Arhivele Securităţii, vol. II, Editura Nemira Bucureşti, 2006, pp. 110-112):
“O confirmare a profundei modificări la nivel psihologic pe care au cunoscut-o deţinuţii la Piteşti este faptul că, după încheierea reeducării şi mutarea unora dintre ei la alte penitenciare, simpla pomenire a numelui lui Ţurcanu sau doar a poreclei sale, “cel cu şubă”, stârnea reacţii nervoase necontrolate şi expresii de groază de nedescris celor care îl cunoscuseră. Teroarea era adânc implantată în psihicul celui care cunoscuse reeducarea.
Pe cât de brusc începuse, reeducarea s-a terminat în acelaşi fel, în anul 1951. Fără nicio explicaţie, deţinuţii au început să fie transferaţi la alte penitenciare. Iniţial, planul autorităţilor fusese acela de a extinde procesul reeducării şi în alte închisori, folosind aceiaşi oameni care suferiseră enorm la Piteşti, însă izolarea şi teroarea de la Piteşti nu au mai putut fi reconstituite în niciun alt loc.
Singurele locuri în care s-a avansat relativ pe drumul reeducării au fost lagărul Peninsula de la Canal şi Gherla.
[...] La Peninsula, unde au fost trimişi circa 300 de studenţi reeducaţi, izolaţi în barăcile 13-14, unde noaptea atrăgeau diverse persoane pe care le supuneau la chinuri pentru a le reeduca, procedeul n-a putut rămâne un secret, căci torţionarii aveau legături cu ceilalţi deţinuţi, şi vestea s-a răspândit.
Iniţial, administraţia n-a luat nicio măsură, însă protestele repetate ale deţinuţilor au obligat-o să oprească torturile.
[...] După transferul reeducaţilor în alte penitenciare, secretul celor petrecute la Piteşti nu a mai putut fi păstrat. Treptat, unii dintre aceştia au început să-şi alunge teama şi să povestească ceea ce suferiseră.
Pe plan politic, în anii 1952-1954, lupta pentru putere de la vârful partidului comunist dusese la arestarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Al. Nikolski, orientându-se rapid, s-a dezis de aceştia, contribuind chiar la anchetarea lor. Acesta este momentul în care decide să se detaşeze şi de responsabilitatea crimelor de la Piteşti, care ar fi putut avea un efect de bumerang ulterior. Dispune o anchetă a cazului, căutând ţapii ispăşitori. În urma procesului iniţiat în octombrie 1954 au fost condamnaţi la moarte toţi foştii legionari care acceptaseră să joace ingratul rol. Excluderea celorlalţi, în aceeaşi măsură vinovaţi, avea doar rolul de a acredita teza oficială, aceea că legionarii din străinătate le-au dat ordin celor rămaşi în ţară să submineze regimul comunist prin dezlănţuirea terorii în închisori, profitând de lipsa de vigilenţă a administraţiei penitenciarului. (V. Ierunca, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, 1990, p. 12)”.
Este o simplă întâmplare şi regretabil că în interviul despre suine, porcuşori, puşculiţe goale, sărăcie, acordat de intervievata Salomeea-Maria apar parcă telegrafiate morse, în două colţuri îndoite numele Udrea, Lenuţa şi Stoica. Nu este nicio aluzie politică – pe (de) listă fraudată. Nici despre Valeriu Stoica, altă personalitate pelistă, din păcate inactuală faţă de prima.
Chiar dacă felul de-a povesti al Salomeei-Maria (Vişan), al maică-mii, vi se pare liricoid, doar pe alocuri hilar-involuntar, mie, celui căuruia mi-a plăcut romanul Trunchiul şi aşchia de poetul Marius Robescu, mi se pare Piteştiul şi Argeşul unul dintre locurile rădăcinilor, măcar din genealogia mea, dacă nu-i şi al Munteniei... Precum şi felul oamenilor argeşeni, oameni dintr-o bucată, chiar dacă ar fi priviţi ori ca prea meditativi, ori ca indivizi excesivi de practici şi obişnuiţi cu rutina. Însă nu povestitul luat în sine îmi place la Salomeea-Maria – o vorbitoare cam precipitată şi obositoare de altfel –, ci povestirea-document, corolată cu alte documente din istoria noastră postbelică.
Povestea Mariţei cu cei şaisprezece purceluşi, pe care şi-a amintit-o Salomeea-Maria mă face să râd în hohote. Nu se compară, bineînţeles, cu “Povestea porcului” a lui Creangă, nici măcar când Mariţa trebuia dusă la vier, peste mări şi ţări. Totuşi, interviul despre Mariţa şi Piteşti a fost înregistrat pe data de 13 decembrie 2009, la două luni de când a început în România marea criză a tăierii (pe) de liste; şi a porcilor din liste. Fapt ce nu se vedea nici în epoca interbelică, prin anii 1931-1933, cu ocazia altei mari crize. Altceva mi-a stârnit mie un râs din acela, homeric! Istoricul Liviu Ţăranu semnează în revista “Magazin istoric” (nr. 11/ noiembrie 2009) articolul “Eugen Ionescu în dosarele Securităţii”, cu două rebotezări ale unor volume ionesciene (“Elogii pentru fiinţe mici” – corect “Elegii pentru fiinţe mici”, din 1931; respectiv “La scurt timp îi apare un volum de critică literară, « Eu », premiat în 1934 de Fundaţiile Regale – corect “Nu”). Curtea insistentă pe care i-a făcut-o DIE (direcţia de informaţii externe a Securităţii întâi kominterniste) dramaturgului Eugen Ionescu ar fi trebuit să înceteze odată cu acordarea în 1967 de către acesta a unui interviu pentru Televiziunea română. E. Ionescu afirmă în cadrul discuţiei avute la Paris cu reporterul Manase Radnev că nu se întoarce deloc în România. Măcar că i s-a promis şi prin Tudor Vianu, Radu Beligan, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu – după cum afirmă Liviu Ţăranu în articolul citat – că el, renumitul autor al “Rinocerilor”, era aşteptat cu braţele deschise, şi cu viitoare premii care s-ar fi acordat teatrului său. E. Ionescu se temea să nu fie luat ostatic. În articolul “Povestea unui interviu” (din acelaşi număr al “Magazinului istoric”), al celui care l-a obţinut, Manase Radnev, am găsit o precizarea “unui factor de ordin politic”, pe care o consider destul de nepotrivită, prin insinuările că dramaturgul român şi francez fusese sensibilizat să-i acorde un interviu, numai din cauza destinderii relaţiilor româno-israeliene : “A mai fost un factor, de ordin politic, care a contribuit ca Eugen Ionescu să accepte unicul interviu, după ştiinţa mea, pe care l-a dat nu numai televiziunii, ci şi întregii prese româneşti în perioada postbelică, până la prăbuşirea dictaturii comuniste, în decembrie 1989. La începutul lunii iunie 1967, când am ajuns la Paris, izbucnise marele conflict armat între ţările arabe şi Israel, iar România fusese singura ţară din lagărul socialist care nu a rupt relaţiile diplomatice cu statul evreu. Scriitorul, animat de profunde sentimente democratice, mi-a mărturisit că apreciază la justa ei valoare aititudinea înţeleaptă a guvernului român.”
Eugen Ionescu îi oferea dreptul să-l intervieveze nu pentru un ideal, pentru o strânsă prietenie româno-israeliană..., ci pentru că s-a considerat şi român, întreaga sa viaţă. Cine va citi şi articolul lui Liviu Ţăranu va înţelege că teama lui Eugen Ionescu (de-a se amesteca în încurajarea transfugilor din România, pe care Mircea Eliade îi voise uniţi, sau în acţiunea umanitară din Londra a lui Ion Raţiu, “pentru cei eliberaţi din închisorile comunismului românesc” din 1952) îi provenea din “trecutul” său prea puţin colaboraţionist, când a fost ataşat de presă la Legaţia regală a României pe lângă guvernul de la Vichy. Presa de dreapta şi de stânga din Franţa ar fi urlat dacă Eugen Ionescu pleca în vizită prin România.
Şi toată lumea cunoaşte motivul, devenit anecdotic al relaţiei diplomatice româno-britanico-israeliene – ce să ne mai ferim după deget! Purceluşii de rasă zburau din Nordul Europei, din Anglia, Danemarca şi alte ţări spre Bucureşti şi Nordul Ardealului, încă înainte de-a veni Ceauşescu la putere... Noi primeam subvenţii din partea Occidentului şi a Israelului pe gratis, poate şi cu înştiinţarea Moscovei. Eugen Ionescu a auzit de acest târg aerian şi rutier cu purceluşi, godaci, viţeluşi, pui de găină. Titlul pamfletar – nu şi conţinutul tragic – al nuvelei fantastice eliadeşti “Douăsprezece mii de capete de vite” aminteşte de anecdotica afacere româno-israeliană cu vitele. Dispariţia autocamioanelor TIR pe-o şosea din mijlocul Europei – motiv simbolic din altă nuvelă a lui M. Eliade pare ceva enigmatic, dar are multe aluzii pamfletare. Nedumerirea securiştilor şi spionilor din proza realist-magică şi pamfletară a “ultimului Eliade” are baze reale, documentare, după cum vom vedea. Toate didascaliile lui E. Ionescu despre efectele speciale de pe scenă din piesa “Pietonul aerian”, despre ploaia de picioare, capete de păpuşi din tavanul bombardat poate fi o referire ironică la negoţul ilicit de care am beneficiat noi, românii – şmecherii Europei de-atunci. Ceauşescu a şi motivat expatrierea negratuită a minoritarilor evrei, a celor saşi ori şvabi. După ce li se luaseră abuziv proprietăţile, acum pierdeau de tot şi ceea ce NU mai aveau, însă Ceauşescu motiva tributul în pui, purcei, viţeluşi spunând că statul trebuia recompensat pentru că le asigurase educaţia, pregătirea profesională etc. Ion Antonescu îi dijmuise ca pe hoţii de cai încă din vara anului 1941, liberalii încurajaseră încă din 1924-1927 revoltele rasiale studenţeşti – după cum arată Mihail Sebastian în cărţile sale “Cum am devenit huligan”, “De două mii de ani...” şi “Jurnal”. Marele pacifist Ceauşescu a învăţat de la Gheorghe Gheorghiu Dej să fie un bun negustor, diplomat de piei de pui de cloşcă…
Ca povestea cu Mariţa să fie deplin justificată, de-un adevăr istoric, citez în final câteva fragmente dintr-un capitol al unei cărţi apărute acum câţiva ani, tot în Oltenia lui Păcală : Paul Ştefănescu, Culisele României. Secretele Securităţii, vol. II, Editura Obiectiv, Craiova, 2004 (pp. 160-163).
“Emigrarea evreilor a constituit mult timp o problemă pentru autorităţile de la Bucureşti. Numărul mare de cereri de emigrare nerezolvate constituia o pată neagră pentru reputaţia ţării. Soluţia avea să vină la sfârşitul anilor ’50, când un om de afaceri britanic, Henry Jacober, care întreţinuse legături de afaceri cu România vreme de mai mulţi ani şi fusese recrutat de D.I.E., a solicitat o întrevedere urgentă cu Gheorghe Marcu, care constituia legătura sa. El i-a spus acestuia că a informat serviciul de spionaj israelian referitor la contactul său cu spionajul român şi că urma să i se încredinţeze o misiune într-o operaţiune specială foarte secretă. Mesajul său consta în faptul că serviciul israelian era gata să plătească guvernului român o anumită sumă de bani, confidenţială, pentru fiecare evreu lăsat să emigreze, totul fiind bazat pe o înţelegere nescrisă, amiabilă, între Jacober şi Gheorghe Marcu.
Ministerul de Interne exporta... evrei şi carne!
La început, Bucureştiul a respins oferta, considerând-o drept o provocare, dar Jacober a insistat. Câteva luni mai târziu, el a propus construirea unei ferme de pui, automatizată, în România, pe gratis, cu condiţia ca 500 de familii de evrei să capete permisiunea să emigreze. Conducătorul român de-atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat în cele din urmă propunerea, ca experiment unic. Înainte de sfârşitul anului, o fermă de pui modernă a fost instalată cu discreţie la Periş, pe proprietatea deţinută de Ministerul de Interne. Când Gheorghiu-Dej a făcut o vizită, după câteva zile, i-a plăcut foarte mult şi a aprobat imediat 500 de cereri de vize de ieşire pentru evrei, dând ordin să se mai construiască încă cinci ferme de pui.
Până la sfârşitul anului 1964, Ministerul de Interne devenise cel mai mare producător de carne de pasăre din România. Poseda ferme de pui, ferme de curcani şi ferme de porci (producând zeci de mii de animale pe an), câteva ferme de vite şi alte ferme de animale, numărând aproximativ 100.000 de oi, toate fiind prevăzute cu abatoare automate, dotate cu congelatoare şi instalaţii de ambalare igienică a cărnii.
Pentru transportul cărnii ambalate dispunea, de asemenea, de un parc de autocamioane TIR frigorifice, marca Mercedes.
Pe la începutul anului 1965, o fabrică de fulgi de porumb construită de Kellog s-a adăugat sectorului alimentar al ministerului.
Toate aceste ferme şi uzine de produse alimentare au fost plătite de către Henry Jacober, în schimbul vizelor de ieşire pentru evreii români. Ele au fost construite în aceeaşi zonă a Perişului şi deservite de deţinuţi politici, o sursă de la care Ministerul de Interne îşi putea lua veterinarii şi inginerii necesari.
« Dacă nu poţi găsi în închisoare oamenii de care ai nevoie, atunci arestează-i pe cei care ai nevoie şi apoi foloseşte-i » era răspunsul obişnuit dat de Gheorghiu-Dej, atunci când ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, se plângea că fermele reclamă mai multă forţă de muncă decât poate el să asigure. Adjunctului său, Alexandru Dănescu, i s-a dat exclusiv sarcina de a se ocupa de ferme a căror producţie era destinată numai exportului în Occident. Henry Jacober a ajutat acest export, atât direct, cât şi indirect. Începând din anii ’60, numărul anual de vize pentru emigrare date evreilor români depindea în întregime de ouăle, puii, curcanii, porcinele şi fulgii de porumb ce se exportau în Occident.
Spionii DIE racolau… purcei danezi şi spermă de taur!!
An de an, D.I.E. s-a implicat tot mai mult în emigrarea evreilor. Trebuia nu numai să menţină « înţelegerea amiabilă Jacober-Marcu » dar şi să obţină cele mai bune rase de animale şi să le transporte în România cu avioane închiriate, plătite tot de Jacober. Valiza diplomatică transporta mai mult spermă de taur obţinută cu ajutorul şi banii lui Jacober decât informaţii secrete...
Totuşi, de departe cea mai spectaculoasă tranzacţie cu vite condusă de către D.I.E. a avut loc între anii 1958-1965, prin care se scoteau prin contrabandă din Danemarca, cu ajutorul lui Jacober, porci danezi Landrace, vii, necastraţi. Porcul Landrace alb, cu urechile pleoştite, ce putea fi întâlnit în Europa centrală şi de est, fusese transformat în Danemarca, într-un porc superior prin încrucişare selecţionată. Porcii Landrace erau comercializaţi în Anglia, la Wietshire. Din aceştia se făcea şuncă, aceasta fiind dată comerţului exterior danez. Danemarca şi-a menţinut monopolul şi preţurile extrem de mari, interzicând cu stricteţe exportul de porci Landrace pentru creştere. Totuşi, timp de şapte ani, DIE a adus prin contrabandă mii de purcei din Danemarca. Aceştia erau anesteziaţi şi transportaţi la început în automobile diplomatice speciale, iar în cele din urmă în camionete TIR mari protejate de sigilii diplomatice. Până la începutul anului 1965, România producea 50.000 de porci Landrace pe an, toţi exportaţi în Occident în chip de şuncă şi slănină cu ajutorul lui Jacober.
Ceauşescu accepta doar dolari...
Înţelegerea confidenţială Jacober-Marcu a fost ţinută în cel mai mare secret. Primul-ministru Ion Gheorghe Maurer, care era cel mai bun prieten al lui Gheorghiu-Dej, nu ştia absolut nimic despre această afacere. Ceuşescu însuşi a aflat de afacere abia în 1965, când a venit la putere după moartea lui Gheorghiu-Dej. El a denunţat-o ca fiind « scandaloasă », a desfiinţat-o, a transferat fermele de animale în cadrul Ministerului Agriculturii, l-a concediat pe Marcu din DIE şi a redus drastic emigrarea evreilor.
Doi ani mai târziu, lui Ceauşescu i-au venit alte gânduri şi a întrebat dacă Jacober mai trăieşte. La puţin timp, generalul Marcu a fost reînrolat în DIE, promovat în grad (general) şi funcţie, dându-se ordin secret să ia din nou legătura cu Jacober. De această dată, totuşi, schimbul nu mai consta în ferme de animale, ci în valută forte (dolari). Acum operaţiunea a devenit mai secretă decât oricând.”
Cred că vierul de care se îndrăgostise Mariţa din Piteşti, aşa de mult încât îi făcea şi şaisprezece odrasle, era din rasa Landrace îmbunătăţită!
Dovada: avea urechile pleoştite, ca mă-sa...
Distribuie pe facebook
