Minigrupurile noastre şi stolul unor englezoaicefragment epic (7): schiţă în roman - Dragoş Vişan Adăugat în 13 august 2010, la 14:42 | 154 afișări / 124 vizitatori |
Un minigrup este alcătuit din cel puţin două persoane, care primesc o singură carte de călătorie, tichet numai la clasa a doua, în toate zilele săptămânii, chiar şi sâmbăta, cu excepţia vinerii şi duminicii. Se consideră că trenul de plăcere estivală a ţării preferă să-i vămuiască integral numai la început şi spre sfârşit de weekend pe călători.
Abia astăzi, joi, înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, eu, Iubi_Gullit şi tu, Iubito_Una, ne bucurăm de acest privilegiu SNCFR, alcătuind unui minigrup fantastic pe vreme de caniculă şi întârzieri la destinaţie de peste o oră! Ne-am putut cumpăra cu o zi dinainte cel dintâi tichet minigrup al nostru, ca să călătorim înapoi spre Bucureşti, c-un tren ce a plecat de prin Baia Mare. Este cam enervant să călătorim nouă ore întregi, cu patru englezoaice, două urâte, mai tinere, şi două mai vârstnice. Patru caţe în total, mândre precum gâştele din „Pisicile aristocrate”. Pline de greutăţi, de parcă ar duce cu ele tot felul de gantere adipoase, celulitice, dar şi blânde. Blânde de câţiva centimetri, făcute de insectele de pe la noi. Or fi stat ele şi-n saci de dormit, însă n-au nimerit decât pensiuni proaste, cu gângănii, în turneul lor prin Ardeal, Bucovina şi alte obiective pe care le-au cucerit cu ochii holbaţi numai la gândul că ar mai exista pe Continent aşa ceva, iar ele, insularele, n-au: munţi mai răsăriţi de o mie trei sute de metri (Grampiani), tradiţii ancestrale încă vii, păduri cât vezi cu ochii, oameni de-o bunătate şi de-o cumsecădenie ce-or fi dispărut de mult pe la Marea… Mânecii. Păi cum, zic renumiţii insulari: ne frecăm la manşete cu ceilalţi care nu-s ca noi? Câte una dintre ele vizualizează pe laptop sau aparatul foto, pe furiş, ca să nu vadă celelalte, cum a surprins şi ipostaze mai groteşti, pe cont propriu. O faţadă de gară sau de clădire veche – unde una dintre caţele şefe şi-a aplecat aripile în faţă, coada în sus, pentru a se adăpa ori a scoate ceva din rucsac, stricând puţin poza…
Iată cum am făcut cunoştinţă cu tuspatru caţele. Vine trenul în Cluj, urcăm, găsim compartimentul în care avem biletul şi locurile (într-un fel „rezervate” din timp) ticsit de bagajele englezoaicelor. Dau să mişc puţin unul.
Le explic. Degeaba. Ele încep să vocifereze, gata să şi dea din pene, din oasele lungi pneumatice. Nu ştiam că trenul e al lor, că e linie privată…
În fine, reuşim să ne strivim puţin hainele din al doilea bagaj, pus cu greu într-un colţ. Ambele bagaje se odihnesc acum la margini. Pe când ale lor se lăfăie, că etajerele nu sunt chiar strâmte, ca-n alte trenuri. Sacoşa mare cu apa, pălinca pentru cadou, sau altele de-ale gurii va rămâne, ce să facem, la picioarele noastre.
Să fim serioşi: nu ne aşteptam de la ele să cunoască numerotarea în compartiment, să-şi ceară scuze că ne aflasem ocupate locurile 52 şi 58 de-o gâscă şi-un bagaj de-al ei, foarte bun să ocupe spaţiul, ca să nu şadă tolerat acolo vreun român. La fel, punga cu resturile micului dejun – fiindcă-i aproape ora zece a.m. doar! – stă la loc de cinste pe mescioara de la geam şi ar putea să îndemne la camaraderie, nefiind ele chiar arbitrele eleganţei, descinse pe tărâmuri valahe. Ştiu şi ele nişte obiceiuri de pe la noi, aflăm că au venit şi în scopul documentării, nu doar aşa, de frunza frăsinelului…
Tu iubito_Una, încerci să adormi. De când am intrat, ele discută cu o aprindere ornitologică, ga, ga, ga, ga…, se cred mari intelectuale. Când şi când trebuie să le închid fereastra deschisă până la refuz, ori uşa dinspre coridor, nu de alta, însă chiar de la gara Clujului acceleratul acesta o ţine, surprinzător, numai în suta de kilometri pe oră, ca să recupereze oareşcare întârziere, jumătatea de ceas trecută sau o alta viitoare. În gară ai auzit exact, Iubito-Una, că trenul trebuia să vină de la Baia Mare c-o bună întârziere, de jumătate de oră. Culmea e că a garat aproape la timp şi a plecat pe la zece fără cinci minute, aşadar cu cinci minute mai târziu decât scrie pe tichetul nostru.
Caţele tinere sunt gemene, cu părul lung, împletit în cozi, cu ochelari de soare, cu belciug în nara stângă. Acum cea mai trupeşă (de peste un chintal) mănâncă lîngă mine dintr-o sacoşă ecologică albă. Icre, roşii, castraveţi. De aproape jumătate de oră… Dar are un apetit serios…, o fi dintr-un neam de pescari apetitul ei de lungană, cu şolduri precum panerele de la cherhanalele Mării Nordului! Caţa şefă adjunct, responsabilă cu geamul compartimentului – pentru că ele sunt sălbatice, nu păsări domestice, aflate în pasaj pe-aici – o mai ţine de vorbă. Bine c-a trecut la mandarine. Mai miroase izbitor a castraveţi şi icre. Poate şi a mezelurile din sandvişuri.
Nu este prea cald. Dar ele au experienţa drumurilor cu trenul românesc. Vor să stea tot timpul, poate până la Bucureşti, cu geamul şi cu uşa complet deschise. Fotoliile sunt confortabile. Niciun miros de folosire îndelungată a huselor. Porii tegumentelor călătoare trebuie să respire mai mult. Atmosfera pasajului lor spre ceruri atlantice devine, din cauza lipsiei aerului condiţionat, una a deşertului Gobi. Că iată, traversează în august scundul podiş transilvan. Despre gâştele sălbatice se spune că au GPS-ul biologic cel mai performant. Aceste patru caţe din compartimentul şi comportamentul nevăzut pe-aici, în România, s-au obişnuit cu simularea abilă a unor manevre cam nerecomandate de codul bunelor maniere prin Anglia. Pentru ele o fi vreo dezinhibare să se poarte mai libertin dincolo de arealul lor geografic, dar pentru alţi călători, faptul că ele scot din când în când, crezând că avem simţurile adormite, toate alifiile şi se dau pe membre superioare, inferioare, lacunare în ce priveşte educarea lor publică, nu-i chiar aşa de drăguţ.
Înţeleg năravul păsărilor să mai facă o baie, chiar şi în ţărână,… dar dacă e să luăm seul din coadă ori jegul de pe banchetele trenului, tot de-aceeaşi unsoare e vorba… Ele reuşesc numai să-l scoată din coada uşor scărpinată şi să şi-l pună în pene. Se mozolesc din cap până-n tălpi.
Deodată, la Aiud, soseşte în compartiment un alt minigrup, ca să ocupe ultimele locuri rămase… nelibere, încuibărite de caţele englezoaice. Un bărbat cu păr alb, elegant, gentleman, tipul sportiv şi concomitent de intelectual rasat, însoţit de-un băiat, nepotul cred. Primele reacţii ale domnului sunt exact cele avute şi de mine: n-are o mulţime de lucruri. Vrea să aşeze sus chestii mult mai uşoare chiar decât ale mele. Îi spun adevărul. Că trebuie să le determine pe englezoaice să îşi mai ia catrafusele, cei patru saci (le-or fi zicând rucsacuri, dar sunt întinşi sus, orizontal precum sacii nomazilor ori negustorilor călări pe catâri, cămile, dromaderi sau măgari). Pe lângă aceşti saci otova de lucruri, mai existând încă vreo cinci bagatele.
Caţele şefe încep să vocifereze. Noul venit o dă şi pe germană. Aflu mai târziu că e din Constanţa. Băiatul său trece în a şaptea, la una dintre cele mai bune şcoli, cea cu numărul 16. Îl aud că se mândreşte că joacă în vacanţă pe ConQUIZtador, având pentru vârsta lui un paj foarte bun. Una dintre englezoaice e cam germanofonă. Foarte ciudat hibrid uman. Dumneaei e aceea care, văzând că surata ei adjunctă îi luase pentru cafea şi partea ei de lapte la cutiuţă, a mai cerut barmanului de tren încă două cutiuţe (“I need more milk!”), ca să nu se lase mai prejos în lăcomia dovedită de cealaltă caţă. Din păcate, cu această germanofonă, care-i prin excelenţă caţă şi dictator al patrulaterului ei stol, nu-i chip să te înţelegi deloc. Omul cu părul alb încearcă să dea mai încolo unul dintre cele patru rucsacuri, pe cel mai puţin voluminos, din dreptul locurilor de la geam, unde i se eliberase spaţiul aerian, după o prealabilă codire în… păsărească. Nu-l lasă deloc să pună nici măcar acul său de cravată în carul lor imens de bagaje. Neavând de ales, constănţeanul îi lasă în braţe caţei şefe, celei mai guralive, rucsacul acela puţin mai subţirel decât celelale. Fără scuzele de rigoare, ci cu năduf, pentru că în prealabil conversase foarte bine cu ea în nemţeşte. Aceasta se supără foc.
Iubito_Una mea nu vrea nici ea să intervină în postura de consilier al drepturilor domnului şi nepotului, asupra unor locuri cuvenite pentru bagaje. Pentru că fusese deranjată de nişte remarci mai belicoase (de tipul “Acum începe războiul geamurilor !”), prin care ele voiau să impună legea curenţilor depresionari în compartimentul pe care-l luaseră din Maramureş sub stăpânire. Nu-i frumos ca aceste gâşte să mai primească încă o lovitură, chiar de la gingăşia ta feminină, Iubito_Una, aflând că tu le înţelesesei pe deplin păsăreasca lor.
În sfârşit, mă hotărăsc şi eu, imediat după domnul respectabil, să-mi impun clar punctul de vedere. Curentul dintre geamul şi uşa pe care caţele le deschiseră la maximum trebuie micşorat, măcar pe jumătate. Englezoaicele caţe n-au ce face, pentru că mica lor dictatură în România trebuie să înceteze în faţa a două minigrupuri ce le egalează numeric. Patru contra patru.
Cu germanofona nu-i chip să mă înţeleg. De-ar fi fost multe alte minigrupuri, ca ele să rămână în minoritate într-un vagon necompartimentat, cu siguranţă s-ar fi certat cu toată lumea urcată, ce n-ar mai fi avut loc să-şi instaleze bagajele.
Două ies pe coridor să se răcorească. Au pierdut mult teren. Parcă s-ar duce să-şi potolească nervii tociţi. Ori să plângă cu lacrimi false, de neputinţă. Au mai pierdut o colonie. Auziţi, acum în mileniul al treilea, să-şi piardă coroana Regatului Unit nestematele, perlele şi posesiunile…, spaţiile pentru bagaje!
La Sighişoara, caţele coboară. Domnul le ajută elegant să-şi pună şi pe umeri harnaşamentul, care îl făcuse la un moment dat să spumege de furie. Ultima dintre englezoaice, cea tânără, cu belciug într-o nară, îşi aduce aminte că oameni suntem şi răspunde la gestul bărbatului:
- Mulţumesc!
Distribuie pe facebook
