Mirosul urcă pînă la ultimul etaj- Recheşan Gheorghe Adăugat în 09 mai 2009, la 01:10 | 1483 afișări / 1226 vizitatori |
4 |
Scîrboasă scenă! Proaspăta văduvă bocea zgomotos, trăgîndu-și mucozităţile înapoi în sinusuri, rimelul i se scurgea dizolvat de lacrimi, în dîre de funingine, pe obrazul buhăit.
Am întrebat-o de ce plînge, doar toată lumea din bloc știa că răposatul fusese un bețiv înrăit, o bătea ori de cîte ori depăşea măsura, și o depășea cam în fiecare săptămînă, iar pe deasupra umbla după alte femei. Exact cu o lună înainte de a muri, îl găsise cu o paceaură, chiar în casă. Venise de la servici mai repede și îi prinsese dezbrăcați în dormitor.
M-a privit cu ochii ei blînzi, de femeie înțelegătoare:
„ Avea un suflet bun și-o inimă largă... nu exista să vină cineva la el cu vreun necaz...”
Da, avusese o inimă atît de largă, încît au încăput în ea, timp de un sfert de veac, cîte o beție pe săptămînă, cu totul ani întregi de matoleală neîntreruptă, plus tinerețea ei, zile peste zile de muncă în fabrică și în gospodărie, sute de ore de așteptare cînd întîrzia cu prietenii prin cîrciumi, la una mică, echimozele de pe corp şi de pe faţă cînd îl certa că venea dimineaţa mahmur, rufele spălate, gătitul ciorbei, dereticatul zilnic, grijile cu copiii, că de aia nici nu se despărțise de el, din cauza copiilor, și-acum cînd mai avea doar cinci ani pînă la pensie, cînd ar fi putut să-şi vadă însfîrşit de viaţa lor, copiii erau realizaţi, unul în Canada, altul căsătorit în alt oraş, totul se sfîrşise.
Fusese drăguţă în tinerețe Melania, cu părul ei bogat, castaniu, buclat natural, cu ochii mari, cu obrajii îmbujoraţi, cu buzele ei cărnoase și tenul luminos de fată de la ţară. Rămăseseră vagi urme ale frumuseţii de altădată și-acum, munca şi căratul sacoşelor de la piață nu o deșelaseră de tot, aburii rufelor și ai tocanelor clocotind pe aragaz, nu-i scofîlciseră faţa complet, avea să găsească un văduv de treabă cu care să-și petreacă bătrînețele în liniște. Asta era cea mai mică grijă a mea, soarta Melaniei de la doi!
Grija mea era Mirosul. M-a izbit chiar din prima zi, după ce mă mutasem în bloc. Era un miros greu de definit, insidios, dar și pregnant, ceva între damful stătut de igrasie, comun tuturor subsolurilor inundate din blocurile înghesuite pe splai și duhoarea grețoasă de cimitir, ați simțit-o probabil cei mai mulți dintre voi: parfumul de crizanteme ofilite în vaze, de coroane funerare uscate amestecat cu mirosul palid de tămîie și peste ele cuprinzătoare, aroma dulceagă, putridă, de corpuri neantizîndu-se în țărînă, toate augmentate de un val acru, continuu, ireal.
La început, am crezut că e pecetea olfactivă a fostului proprietar și m-am grăbit să zugrăvesc tot apartamentul. O vreme, tentele proaspete de var , coloranți, ipsos și vopsele de ulei au fluturat prin aer şi credeam că am biruit Mirosul, dar după vreo două săptămîni s-a strecurat din nou, perfid pe sub prag. A cucerit pe rînd fiecare cotlon, a pătruns în mobile, în pereţi şi în haine, mă asalta noaptea, cînd toate celelalte odori diurne se estompau şi mă trezea dimineaţa mai agasant decît tusea tabagică a lui nea Niţă, vecinul de palier. Aveam insomnii, îmi pierise pofta de mîncare, Mirosul era cu mine în pat, la masă, îmi teroriza existenţa prin cutremurătoarea lui persistenţă
Am hotărît că e momentul să trec la metode energice. Nu lumînări parfumate, sau beţişoare de santal fumegînde, bune să acopere cel mult un pîrţ inoportun sau putoarea ce urcă din canalizare, pentru că am uitat să vă spun locuiesc la ultimul etaj şi toată duhoarea closetelor urcă, mai ales vara, pînă în baia mea.
Îmi place să mă joc cu miresmele, parfumurile şi aromaticele, dar aveam nevoie de un damf puternic, neaşteptat care să alunge Mirosul, să-l culce în bolgiile perfide de unde a ieşit. Am început prin a pulveriza pe pardoseli amoniac, un duşman rapid pentru orice nepoftit, apoi am trecut la fulgerătorul diluant, un spadasin necruţător pentru orice miros. Victorii temporare, paleative pentru mucoasa-mi nazală isterizată!
Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt un sclifosit care se albeşte la faţă cînd simte un miros mai puternic, din contră îmi plac tot felul de odorante care altora li se par dezgustătoare: parfumul albăstrui al bezinei, verdele bălegarului hrănind iarba, tremolo-ul blănii de cîine în ploaie, bronzul zgrunţuros al asfaltului încins, lentoarea aromei calde de grajd, caramelizarea unei ploşniţe strivite pe geam.
După ce am epuizat toată gama de chimicale disponibile în comerţ, am trecut la fumigaţii. Am ars talaş, păr, cartoane ude oase, plastic, cauciuc,ramuri de tuia, mi-am împuţit casa cu tot ce e combustibil, am şters pereţii şi parchetul cu terebentină, am presărat sulf şi naftalină proaspătă pe la praguri, dar degeaba! După fiecare atac, Mirosul repliat, retras perfid în umbră, revenea cu puteri sporite.
Atunci am înţeles unde am greşit. Mă chinuiam să elimin efectul, cînd ar fi trebuit să depistez cauza. Am observat că la parter, imediat ce împingeai poarta grea, de tablă, cu vopseaua scorojită, Mirosul era slab, deabia adia timid, ca mireasma trandafirilor îmbobociţi timpuriu. Pe măsură ce urcai scările, din etaj în etaj, creştea, astfel că odată ajuns în faţa uşii mele să mă copleşească cu toată forţa lui pestilenţială.
Nu sunt un tip sociabil, genul care se împrieteneşte rapid cu toţi locatarii şi îşi deschide uşa la orice oră, vecinului abţiguit care nu are cu cine să vizioneze meciul la televizor, sau gospodinei care vine duminica să împrumute o cană de zahăr sau un ou, dar forţat de împrejurarea care-mi tortura nasul, am intrat cu diverse pretexte în aproape toate apartamentele de pe scară.
Colaje de rîncede rîntaşuri impregnate în pereţi, bucătării învăluite-n linţouri ancestrale de ceapă prăjită, izul de haine vechi îmbibate în naftalină, cocleala transpiraţiei din aşternuturile neaerisite, deodorante ieftine zaharisind epiderme scofîlcite, cocleala butoaiele cu varză, iuţeala closetelor nespălate, toate pe fundalul Mirosului care le amalgama conferindu-le o notă unică, vibrantă ce trăia în betonul poros, ca şi cariile în trupul unei viori vechi.
Am început cu parterul. Vasilin e ceferist, epiderma lui pămîntie împrăştia secreţia uşor recognoscibila a gărilor. Nevastă-sa, femeie de servici tot acolo, era cea mai îngălată persoană din bloc, probabil o ciudată deviaţie profesională o făcea imună la preocupările de minimă igienă. Covoarele miroseau a praf, uşile a lemn putred, în pereţii nezugrăviţi de decenii, intrase un iz de sală de aşteptare clasa a II a. Trăiau înghesuiţi în două camere, împreună cu cele două progenituri majore, cu logodnicul fetei şi o verişoară care fusese evacuată din gazdă şi erau îmbibaţi de o sărăcie puturoasă.
Vis-a vis de apartamentul lor soios, e cel al familiei unui inspector veterinar, în care veşnic se simt arome de grăsime sleită, de cărnuri prăjite, de caltaboşi afumaţi şi cîrnaţi usturoiaţi.Vrafuri de cratiţe şi farfurii năclăite, munţi de alimente, digestii greoaie şi sieste dispeptice le parfumau existenţa. Obezi toţi trei, trăiau mirosind doar mîncare.
La etajul I locuiesc Mirodanii, într-un miros de ulei de motor, benzină, antigel şi metal. Bărbatul e taximetrist, iar fiică-sa o fîşneaţă puberă, brunetă, apetisantă, lasă în urma ei dîre de Obsesion şi priviri pofticioase. Alături, la familia Cîrnoagă aerul era cam inodor, femeia o blondă cu ten bolnăvicios degaja aburi de clor, detergenţi şi dezodorizante casnice. Doar pereţii împrăştiau un miros acru de ură acumulată în straturi. Nu se puteau suporta, dar stăteau împreună pentru că niciunul dintre ei nu vroia să divorţeze, din calcule meschine privind împărţirea apartamentului sau pur şi simplu din masochism.
Domnul Serendiuc trăieşte singur. E un septuagenar sprinten, uscat care nu îşi arăta vîrsta. În locuinţa lui domneşte o putoare de guano subtil amestecată cu un iz de zer. Creşte peruşi şi canari şi este atît de volubil încît nu am reuşit să scap de el decît după trei ore de conversaţie neîntreruptă, în care pe lîngă recomandări privind creşterea longevităţii pe baza consumului de iaurt, se amestecau istorii despre femeile iubite în tinereţe şi amintirile dureroase despre drama refugierii familiei lui din Basarabia.
La același etaj cu Melania, locuieşte o fată bătrînă, Aneta, pe care nu o vedea nimeni cu lunile, nu prea ieșea din casă. Nu am reuşit să pătrund în locuinţa ei, dar sunt sigur că Mirosul nu îşi are originea acolo.
La trei miroase în felurite moduri.În apartamentul cochet al doamnei Stănescu, de meserie croitoreasă la domiciliu,se topesc ca nişte fire de aţă colorată, catifelate arome de stofe şi mătăsuri impregnate în sudoarea amestecată cu deodorante, emanată de clientele care probează rochiile şi bluzele proaspăt însăilate.
Familia Velicu, un cuplu de bătrîni șterși, cenușii, liniștiți, pe care nimeni nu-i auziseră niciodată certîndu-se, trăiesc destul de retraşi. Mi-au deschis după ceva timp de cînd sunam la uşă. Cît am vorbit cu ei, înghesuiţi amîndoi în prag, cîntărindu-mă neîncrezători din ochi, am simţit iz de boală şi tristul abur al senectuţii ca o sinistra fluturare a mirosului de şoarece mort.
La „nebuna de la patru”, aşa îi spun toţi, doar administratorul îi cunoaşte adevăratul nume, Mirosul e îngenuncheat într-un mod brutal şi definitiv. Dincolo de putoarea celor douăsprezece pisici, care împart un fel de bîrlog mobilat de numeroase cutii de carton cu o femeie ciudată, laconică şi vorbind mai mult prin ochii exoftalmici, nu mai răzbate nimic.
Ultimul e nea Niţă, maistru instructor la o şcoală de ucenici. Fumător înrăit , îmbîcseala tutunului, îi rarefiază aerul în plămîni, îi usucă pielea şi se prelinge în dîre amare pe pereţi. Băiatul şi nevastă-sa sunt palizi ca nişte rotocoale de fum proiectate pe-un fond alb.
După ce am amuşinat conştiincios toate etajele, am realizat că uitasem de subsol, dar epuizat de atîtea capitole olfactive răsfoite, am amînat descinderea pînă după înmormîntarea lui Buşan.
Reuşesc să aţipesc jumătate de oră în faţa televizorului, cu sonorul oprit. Plutesc peste păduri de brad, cetină verde, pîraie răcoroase, prizînd fericit ozonul înălţimilor şi apoi brusc mă regăsesc într-o biserică umbrită, cu mucegaiuri colorînd aureole şterse, ţinînd-o pe bunica de mînă, mîna ei aromeşte familiar, gust aroma de pîine a prescurii în vis, din nou tămîie şi inconfundabila ei broboadă de molton mirosind a fier de călcat în fiecare duminică, printre flori deschizînd discrete nuanţe piperate, roz viu, vişiniu şi galben pudrat cu praf.
Au scos sicriul pe casa scării. Aud buşiturile lemnului lovind balustrada, certuri în surdină, simt fumigaţii de răşină sfinţită, şi brusc explodează damful greţos al sticlelor desfundate spre veşnica pomenire, stropesc pînă şi scările. Ce găselniţă, săracu’ răposatul avea patima paharului şi astfel e celebrat pe ultimul lui drum, iar mirosul drojdiei de prune fermentate urcă, umple toată casa scărilor, iasă şi-n stradă unde nasurile trecătorilor tresaltă nedumerite, curge fără oprelişti, inundînd tot cvartalul şi estompînd pentru o vreme Mirosul.
Ce tîmpenie! Îmi bat la uşă, mă trezesc faţă în faţă cu nişte necunoscuţi transpirînd doliu, mă obligă să cobor scările în papuci de casă, văduva boceşte acompaniată de rude şi de vreo două-trei vecine, o recunosc cu greu şi pe doamna Stănescu, plînge discret şi e fardată violent sub baticul din atlaz negru, dezvăluind un neaşteptat şi apetisant decolteu, cineva mă îmbie cu ţuică şi colivă, îmi vine să fug şi să trîntesc uşa în urma mea,dar dinspre coşciug mă priveşte, rînjind inodor, Mirosul.
Distribuie pe facebook
