Momâiaurâţii - Dorin Cozan Adăugat în 21 februarie 2009, la 12:51 | 164 afișări / 161 vizitatori |
Numa` ce înşfăca Vetuca o pernă şi-o îmbrobodea cu berta cea neagră a bunică-mii, şi-o punea în dreptul uşii, zicând “Io-te, momâia!” de înlemnea curuleţu` meu şi-a lu` Vivi sub ogheal, de închideam cepuşoarele automat, ca nişte zghihuiţi ce eram, cu faţa la cearşaf şi poponeaţa în aer. Da` numa` aşa putea lumea (mămica, bunica şi Vetuca) a-şi odihni ciolanele pe prispă şi-a sporovăi, sub roata cerului, câte-n lună şi în stele. Şi câte nu şuşoteau, de pe timpul foametei, la începutu` Răsboiului, când bunica era, aşa, o copchilă, şi mânca numa` ştevie şi urzici, printre obuze şi şrapnele ruginite, iară maică-mea suduia pe Valică, soţu` ei veşnic treaz, de ce tot suge din penală, la colţu` casei, şi nu zice nimica. Şi uite-aşa, cu cepuşoarele aproape căzute, aflarăm noi într-o seară că muri Lalely.
Şi tot atuncea, începu Ciprian, singur ca un huhurez în clopotniţă, să tragă clopotul cel mare de sfoară. Şi când făcea „diing”, ştiam că Cip era tras în sus, şi când făcea ” daang”, ştiam că era lăsat jos. Şi tot aşa, cu fiecare mort, altfel nu ne închipuiam cum de creşte el aşa înalt şi aşa repede. Diing, daang, diing, daang... Şi-n noaptea aceea, am visat noi skeletroni, armate de skeletroni răi şi ţăcăniţi, care alergau după noi să ne sugă măduva oaselor şi să ne scoată bâzdâgăniile şi drăcuşorii de sub bască. Că alergam cu basca lu` taică-miu. Şi fumarăm şi mătase de păpuşoi, înghiontind-o pe Lalely, să nu se mai bage în sufletul băieţilor, să stea mai bine acasă, s-o înveţe pe momâia de maică-sa cum se citeşte limbile ceasului, după cum învărţi melesteul. Tot aşa svârleam cu căcăreze de oaie după copchila de Lalely, când ne chiteam după casa Momâii şi şparleam flori de 8 Martie.
Şi Momâia, ţinându-se cu mâinile de pestelcă, ieşea furioasă şi bâlbâia:
-`Tuma-n mama voastră de draşi! Las că pun eu mâna pe voi, draşilor! Şi râdea, fâcând spume la gură. Noi o zbugheam cu florile, în timp ce boţul ăl mic, începu odată să dea din buric, o mândreţe, ce mai! Aşa ne-am oprit noi gură-căscată, privind fătuca cum se unduia îngânând: la-le-ly, la-le-ly! Şi Lalely i s-a dus numele!
Aşa am ajuns noi, floarea iosupenarilor, s-o primim în cercul nostru de iniţiaţi într-ale căţăratului în Rîpă de 7 metri (poate şi mai mult) şi-ntr-ale aruncatului cu cartofi pe tăblăria casei lu` Marşica, bunica turcoacei, care mergea pretutindeni în mijlocul haitei de războinici arcaşi, cu buricu` gol la înaintare.
Şi tot aşa o sâcâiam întrebând-o dacă frate-su are cuc, pentru că noi bănuiam că nu avea. Şi nu pentru că era mic ca un turcaleţ şi crăcănat, ci pentru că era mut. Ce-i drept, şi taică-su era surd de-o ureche, iar mumă-sa, Momâia, o filfisoafă; sau, cel puţin, aşa adaptasem noi eticheta scăpată într-o zi printre dinţi de taică-miu la adresa fiinţei cu pricina. Numa` ce într-o duminică, când de-acu aproape că i se pusese porecla Mutu`, fratele lu` Lalely fu introdus de bunic`sa, printre picioarele smerite ale enoriaşilor, şi împins pănă ajunse în faţă, trecând pe lângă catafalc, unde dormita Fărcăşel, cizmarul satului. De aceea, poate, cizmele iosupenarilor erau mai spăşite ca niciodată. Din când în când, printre litaniile popii, câte una tuşea scurt sau freca podeaua mirosind a mentă şi dero. Aşa că, în liniştea generală, se auzeau de peste gard curcile feciorului de biserică cotcodăcind şi raţele lu` Maica măcăind. Aşa că, atunci când nici musca nu dădea din aripioare pe pervazul coşcovit al ferestrei bisericii, şi toţi ochii erau împlântaţi în podea, iară popa ridica potirul în aerul tare şi rece, răsună, limpede şi răspicat un “ca-ca!” , o minunăţie, nu alta!, ce se sparse în urechile noastre aghezmuite. Toate scăfârliile se-ntoarseră şi priviră în spate. Şi ce văzură? Pe Mutulică ce, cu deştu` întins spre mort, rupse din nou cu guriţa: “ca-ca!” Şi apoi, conştient că-şi dădu, în sfârşit, drumu la gură, mutându-şi într-o veselie deştu` de la o scăfârlie la alta, începu litania proprie: ca-ca!, ca-ca!, ca-ca!....Noroc de Cip, care începu să tragă clopotul şi astupă trebuşoara, spânzurându-se de sfoară, în sus şi în jos. Diing, daang, diiing, daaang... Şi,-ncet-încet, cizmele iosupenarilor începură să bătucească glodul uliţei, spre cimitirul cu salcâmi, din spatele satului.
A doua zi, am uitat de Lalely, prinşi în luptele cu turcii, hunii şi restul lumii. Mutulică, prins şi el de coada haitei noastre, îşi dezvolta pe zi ce trece vocabularul. Acum ştia pe de rost sudălmile familiei , pariind că, spre toamnă, va trece şi la vecini. Le repeta bucuros, numa` să-l luăm cu noi la genocidul şi apocalipsa broaştelor. Mai ales una, a lu` bunic-su:
-“Hai, mă, puţă verde, că te prinde râia! ”
Aşa a trecut toamna aceea şi a venit iarna. Când a tăiat taică-miu porcul, cu penala aprinsă în colţu` gurii, ne-am amintit de Lalely. Am belit ochii, din cauza fumului, după cum declararăm, şi-am zbughit-o în casă, după sobă, cu lacrimi de crocodil. De atunci, am ştiut că toţi oamenii mor. Şi tot atunci, Vivi, ridicându-şi vesta de lână, începu, cu ochii în lacrimi şi mucii în gură, să dea din buric, ca dintr-un boţ auriu de mămăligă. Am vrut s-o întreb pe mama dacă şi ea ştie că toţi mor şi, mai mult, cum. Am uitat, buşindu-ne râsul.
Distribuie pe facebook
