Natura creatiei artistice la Tudor Vianu- Beatrice Balgiu Adăugat în 01 mai 2009, la 11:35 | 1102 afișări / 998 vizitatori |
Rezumat
T. Vianu expune în Estetica sa, pe care ne bazăm investigaţia noastră, drumul parcurs de opera artistică de la nivel de schemă mentală iniţială la forma formată. Articolul analizează modul în care autorul român tratează procesul creativ în artă din perspectiva esteticii fundamentată psihologic. Este pusă, astfel, în evidenţă esenţa specificului fiecărei etape de creaţie din unghiul de vedere al caracteristicilor psihologice intervenite şi anume procesualităţi, mecanisme şi abilităţi.
Explicarea naturii creaţiei artistice, a mecanismelor psihice, a tehnicilor artistice într-un cuvânt a procesualităţii operei de artă a suscitat interes deosebit din partea diverselor orientări estetice, literare, psihologice, excelenţa în analiză revenind acesteia din urmă. T. Vianu îşi expune de timpuriu în literatura românească propria concepţie asupra procesului artistic în Estetica sa remarcabilă din 1968.
Interpretarea procesului de creaţie artistică de către teoreticieni a înregistrat puncte de vedere contradictorii din care redăm ca extreme afirmaţia lui Carlos Bousono, specialist modern al creaţiei (cf. Gr. Smeu [1]) care susţine că, ,,modul în care autorul a conceput şi efectuat opera este complet anecdotic“ şi ar trebui să fie pentru analistul ei total neglijabil. La celălalt pol avem poziţia lui D.E. Berlyne [2] întemeietor al esteticii experimentale care vorbeşte de faptul că procesul creativ este adesea calea esenţială de pătrundere în estetică. În cazul lui T. Vianu avem de-a face cu o abordare sistemică fundamentată psihologic în care sunt stabilite abilităţile specific artistice, etapele creaţiei (în număr de patru asemeni viziunii clasice a lui G. Wallace din 1926 dar şi a altor analişti ai creaţiei) şi în final tipurile de creatori. Utilizează, asemeni unei viziuni generale a esteticii, metoda biografică şi cea a produsului activităţii în studiul operei de artă.[3]
Viziunile interacţioniste din psihologie au subsumat analiza creaţiei şi creativităţii unui angrenaj de trei sau cinci piloni (personalitate, proces, produs eventual potenţial şi climat social – press). În construirea concepţiei sale estetice, T. Vianu alege să pornească de la rezultatul final/produsul, dar spre deosebire de alţi esteticieni adepţi ai acestui punct de vedere (este cazul lui Liviu Rusu care în aproximativ aceeaşi perioadă elaborează propriul sistem estetic), T. Vianu nu continuă drumul pentru a ajunge la cunoaşterea largă a personalităţii autorului operei. El consideră că artistul nu poate fi cunoscut prin opera sa: ,,cine crede că poate intuit pe artist prin opera sa se înşeală. Opera nu numai manifestă, dar într-o anumită măsură îl şi ascunde pe artist“ [4].
Procesul artistic
În cele ce urmează ne propunem să marcăm câteva din contribuţiile gânditorului român la explicarea genezei creativităţii comparativ cu alte viziuni, în încercarea de a arăta elemente diferenţiatoare dar în mod special de a sublinia complementaritatea lor, faptul că sub noţiuni variate au fost denominate conţinuturi identice.
T. Vianu adoptă un model clasic al explicării procesului de creaţie sub raportul numărului de patru etape: pregătirea, inspiraţia, invenţia şi execuţia.
Pentru T. Vianu, etapele sunt vazute ca un continuum, neexistând graniţe rigide între ele, de pildă, execuţia, etapă ultimă se află uneori sub imperiul necesităţii refacerii întregului şi atunci etapa finală presupune reluarea într-o oarecare măsură a procesului de la început, presupune uneori evaluarea critică prin care se potriveşte finalul cu intenţia din proiect. Tot aşa, pregătirea, prima etapă a procesului creativ, este ,,difuză şi coincide cu înseşi limitele experienţei artistului“[5] începând chiar din copilărie. Însă pentru ,,developarea“ impresiilor din perioada trecută a copilăriei este necesar un fond aparte de care dispune artistul precum disponibilitatea atenţiei, predispoziţia către contemplarea gratuită şi capacitatea introspectivă. Apare, aici, credem, o primă distincţie între artist şi individul de rând: artistul dispune nu doar de capacitatea de a-şi scruta permanent adâncimile ci şi de abilitatea de a extrage din timpurile trăite, amintiri, imagini, tendinţe etc. inspiratoare. T. Vianu, de altfel, menţionează: ,,pentru majoritatea indivizilor copilăria rămâne un domeniu învăluit în umbră şi uitare, artistul revine necontenit către ea“ [6]
În cadrul acestei etape de pregătire fără început clar stabilit se înregistrează pregătirea expresă cu accent preponderant material, de acumulare dirijată a unui complex de informaţii conexată mai degrabă cu momentul execuţiei.
În fiecare etapă abilităţile specific artistice (intuitivitatea, adâncimea psihică, fantezia creatoare şi puterea expresivă) intervin oscilant. Pregătirea, fiind o etapă largă, are rolul de a dezvolta ,,puterile creaţiei“, dar nu toţi factorii structurii artistice se dezvoltă în aceeaşi măsură: imaginaţia şi capacitatea introspectivă şi energia reacţiei sentimentale sînt ,,daruri fixe“, singurele care pot fi stimulate sînt intuitivitatea şi puterea expresivă. Daca ne gândim că trăirea afectivă este legată de energia şi mobilitatea neuronală, lucrurile sînt de maniera redată de Vianu, în privinţa imaginaţiei, puncte de vedere recente (Rowatt şi colab.[7], I. Moraru[8], V. Belous[9]) în studiul creaţiei şi creativităţii (în special cea tehnico-ştiinţifică la care procedurile euristice sînt preconizate cel puţin ca mai riguroase) susţin dezvoltarea potenţialului imaginativ datorată formelor de antrenament special.
În concepţia lui Vianu, inspiraţia, singurul moment în care domină majoritar inconştientul, spre deosebire de celelalte trei etape de început şi de final a creaţiei (pregătirea, invenţia şi execuţia) este considerat ca moment de explozie în care se prefigurează schema generală a viitoarei opera. În această perioadă, artistul trăieşte stări de nelinişte, tensiune, disponibilitate nelămurită, necesitatea de a crea neorientată asupra unui ţinte. Întâlnim similarităţi peste timp cu consideraţiile lui D. Anzieu [10] reprezentant al perspectivei neopsihanalitice asupra creaţiei şi creativităţii artistice. Potrivit autorului francez ceea ce caracterizează începutul procesului creativ este starea de angoasă, de trăire interioară sub formă de criză. Specific artistului este capacitatea de a tolera angoasa prin scindarea Eului, o parte se cufundă în adâncimile inconstientului şi o parte rămâne aptă de a primi imagini şi idei extrase din profunzimile psihicului.
Ceea ce se produce acum este ,,embrionul“ operei, ,,o schemă cu totul vagă, un contur imprecis“[11] stând sub semnul sintezei pe dublu plan atât imaginative prin combinarea de imagini şi idei care găsesc acum ,,drumuri convergente ale adaptării lor reciproce“[12] cât şi afectiv prin trăirea concomitentă în realitate şi în ficţiune.
Dintre toate facultăţile care compun structura artistică, cele mai active sunt acum răscolirea afectivă şi imaginaţia. Prima are rol de mobilizare a imaginaţiei (Vianu este de părere că afectivitatea ar trebui să fie răscolită brusc pentru a elibera fantezia către plenitutdinea ei) dar pentru artistul veritabil face parte din structura lui în aşa măsură încât deţine şi rolul de componentă operatorie în mecanismul psihologic al creaţiei. Am notat cu această ocazie a doua trăsătură care face diferenţa între artist şi nonartist. Cea de a doua abilitate – imaginaţia – apre în calitate instrumentală de asociere a imaginilor îndepărtate saturate emoţional.
În fluxul creaţiei artistice cea de a treia etapă, invenţia, reprezintă dezvoltarea schiţei întrezărite anterior. Pentru a exemplifica acest lucru, Vianu invocă o mărturisire a lui Mozart în analiza propriei munci: ,,opera creşte, o extind necontenit şi o fac din ce în ce mai distinctă“[13]. Pentru acelaşi ,,teritoriu“ identic, L. Rusu [14] găseşte denumirea de elaborare Aspectele lăsate în faza de proiect în inspiraţie capătă o cristalizare şi o ordonare şi intervine corporalizarea viziunii anterior descoperite.
Inspirându-se din psihologia lui Th. Ribot (Imaginaţia creatoare), Vianu găseşte două modalităţi de invenţie, de la unitate la detalii sau după Fr. Paulhan dezvoltarea prin evoluţie şi invers de la detalii la unitate. Este ceea ce L. Rusu[15] denumea prin elaborarea-joc şi elaborarea-efort; una funcţionează inductiv, de la întreg spre finisarea detaliată, cealaltă porneşte de la detalii la globalizare şi necesită un efort conştient mai pronunţat şi de aceea o desfăşurare mai laborioasă. În lucrarea lui Vianu găsim că aspectul are continuitate în etapele succedente şi la nivelul întregii creaţii, astfel încât se vorbeşte de creaţia inspirată care se realizează aproape în întregime sub dicteul inconştientului şi creaţia laborioasă obţinută în cea mai mare parte prin numeroase acte deliberative, printr-o intervenţie mai activă a funcţiilor raţionale. Dar T. Vianu mai compară încă trei proceduri: dezvoltarea ,,prin transformare“ (implicând modificări de elemente prin substituţie ulterioară), ,,prin deviere“ (intervenită la opera cu structură mai divergentă) şi ,,prin bifurcare“ (presupune ,,celula“ din care se ramifică alţi germeni ai viitoarelor creaţii).
T. Vianu şi L. Rusu par să fie în consonanţă şi în următoarea direcţie: considerarea invenţiei concomitentă cu lucrul în materia artei. Numai ipotetic T. Vianu admite că invenţia este un proces absolut anterior luării de contact cu materialul care o compune şi arată că în realitate sînt numeroşi artiştii care inventează în momentele în care pun în structură ideea, foarte puţini sunt cei care trec la realizarea operei după desăvârşirea planului ei. Observaţia lui Miguel de Unammuno redată de Vianu este grăitoare în acest sens: nu gândesc decât cu creionul în mână.
Potrivit esteticianului român ultimă etapă, execuţia semnifică ,,toate acele acte graţie cărora artistul izbuteşte să organizeze viziunea sa internă într-o expresie comunicabilă“[16]. Din punct de vedere tehnic se manifestă nevoia de unitate a artistului în privinţa operei. Această coerenţă tematică se obţine prin adaptarea părţilor la întreg şi este legată totodată de limitele spaţio-materiale ale noului produs, Artistul, exprimându-se pe sine, stabileşte acum, în vederea întregului, finisările, proporţia părţilor, lungimea creatului, continuă stabilirea afinităţii între subiectul de reprezentat şi materialul în care acesta se încorporează şi hotărăşte când anume îşi va încheia activitatea.
Prevalenţa aptitudinală revine expresivităţii care, aşa cum arată I. Ianoşi[17] este ,,realizarea unei virtualităţi, virtualitate socotită neconsistentă sub forma reveriei abulice. Expresivitatea întăreşte precizia, fermitatea, consistenţa afectivă şi raţională a imaginilor“.
Tipuri de personalităţi artistice
Schema generală a tipurilor de creatori respectă constant criteriul operaţional-stabilit în prima parte; în fiecare tip artistic se intrică predominant una sau alta dintre aptitudinile menţionate. De asemenea, T. Vianu menţionează că tipurile nu sunt pure, nu reprezintă ,,unităţi închise, ci mai degrabă cazuri limită între care există şi nenumărate forme intermediare“[18]
– Tipul intuitiv caracterizat prin capacitatea dezvoltată de a reţine şi reproduce trăsături sensibile din realitate. Puterea de observaţie, capacitatea de a reţine şi reda imagini, este superioară fanteziei sale. Este implicat aici un ansamblu întreg de funcţii şi transformări psihice începând cu ascuţimea şi bogăţia percepţiei, memoria imaginilor, gândirea simbolică, imaginaţia reproductivă şi modificataore a experienţelor etc.
– Tipul imaginativ sau vizionar la care excelează fantezia creatoare. Punctul lui forte constă în interpretarea şi transfigurarea realităţii. Se includ aici artişti care au modalităţi de percepţie a exteriorului total particularizate. T. Vianu face referire la observaţia lui Novalis conform căreia ,,poetul trăieşte evenimentele lumii exterioare şi interioare în alt chip decît omul obişnuit“. Există – afirmă T. Vianu – o altă rezonanţă psihică a acestui tip. Caraterizarea pe care o face T. Vianu ne trimite la conceptul psihologic de Erlebnisstypus [19], modul în care individul resimte evenimentele trăite pentru a sublinia înţelegerea că în cazul artiştilor, spre deosebire de alte categorii, rezonanţa afectivă este mai înaltă, receptivitatea la tot ce se întâmplă în natură sau în societate precum şi experimentarea interioară sunt mai dezvoltate.
– Tipul artistic aparţine plasticizatorului şi este determinat de preponderenţa funcţiilor expresive. Interesul acestuia se îndreaptă către plăsmuirea artistică. Prin urmare, harul artistic se afirmă mai mult în etapa de execuţie, artistul are vocaţie pentru activitatea de a ,,face“ în exterior, de a combina, de a potrivi; creaţia va exista pentru el ca o victorie asupra materiei.
NOTE
[1] Smeu, Gr., Natura proceselor creatoare în artă, în Estetica, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 138-148.
[2] Berlyne, D.E., Ends and means of experimental aesthetics, Revue Canadiene de Psychologie, 26, 4, 1972.
[3] de altfel, T. Vianu afirma că estetica are nevoie de metode multiple şi variate pentru a-şi birui materialul. Este, astfel, necesar un complex de metode: metoda comparativă, fenomenologică, introspectivă, metoda anchetelor, metoda experimentală etc.
[4] Vianu, T., Estetica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 26.
[5] Ibid., p. 255
[6] Ibid., p. 253
[7] Rowatt, W, Nesselroade, K.P., Began, J.K., Allison, S.T., Perceptions of brainstorming in groups: the quality over quantity hypothesis, Journal of creative behavior, 31, 2, 1997.
[8] Moraru, I., Ştiinţa şi filosofia creaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
[9] Belous, V., Manualul inventatorului, Bucureşti, Editura Tehnică, 1990.
[10] Anzieu, D., Psihanaliza travaliului creator, Bucureşti, Editura Trei, 2004.
[11] Vianu, T., Estetica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 264.
[12] bid., 263.
[13] Vianu, T., Estetica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 265.
[14] Rusu, L., Eseu despre creaţia artistică. Contribuţii la o estetică dinamică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
[15] Ibid., 1989.
[16] Vianu, T., Estetica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 268.
[17] Ianoşi, I., O operă estetică, o estetică a operei (Studiu introductiv) în T. Vianu, Estetica, Bucureşti, EPL, 1968, p.V – XVCI.
[18] Vianu, T., Estetica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 284.
[19] termenul este analizat şi discutat de mulţi psihologi din care cel mai cunoscut este H. Rorschach
Distribuie pe facebook
