Nişte amintiri- Părpăuţă Radu Adăugat în 04 decembrie 2009, la 12:56 | 381 afișări / 349 vizitatori |
1 |
Mătuşa Chibeta (Elisabeta) dixit : „Şi-ntr-o bună zi, era chiar de Ovidenie, cade la pat: zace şi zace... C-aşa-i omul: astăzi joci, mîne zaci. Că, ştii vorba: Şi fierul rugineşte, cît lumea nu trăieşte. Şi treci zi, treci noapte, apropie-te moarte. Parcă omul ştie cînd moare? Nu ştie. Nu ştii unde ţi se crapă pămîntul... Că moartea nu are moarte cît îi pămîntul. Vezi cît de nalt îi copacul, da’ tot îi cad frunzele la pămînt.
Şi gogeşte ea, şi gogeşte. Dormea, dormeaaa... parcă somnul de pe urmă dormea, un somn rupt din moarte. Că, se ştie, somnu-i oglinda morţii, gemănare cu moartea. Şi azi rău, adăuza şi mai rău, că mi-am zis: Ehei, Mărioaro, ţi-o bătut ceasul. Nu te mai vindeci tu decît cu zamă de clopot. De aici înainte lopatinul şi gropatinul ţi-s doctoriile. Nu mai vezi tu iarba verde la primăvară. Acuşi ieşi cu tălpile înainte şi o să faci larg în casă. Popa o să-ţi cînte aleluia, neamurile o să dea colac şi lumînare şi...gata.
Firul rupt nu se mai toarce cîtu-i lumea! C-aşa-i făcută lumea asta. Astăzi mîncăm şi bem, şi mîne nu mai sîntem. Cîndu-i să te ia dracu’, te ia şi din pragu’ bisericii.
...Acu’ şi pentru mine tot una-i. Am ajuns o rogojină veche pe care nici cînii n-ar roade-o. Ce să mai trăiesc?! Sapa şi lopata ş-o mînă de ţărnă-n ochi. De-acuma copiii şi nepoţii să-mi trăiască şi să se bucure de lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul”.
*
Căutînd prin podul casei, dau peste o lămpiţă: veche-veche şi hîrbuită, cu burlui subţiratic. O lăsase mama acolo cu hăt ani în urmă. La vîrsta ei, mama nu e adepta societăţii de consum. Ea are concepţia tradiţională a ţăranului, care nu aruncă nimic, el repară, cîrpeşte, adună prin poduri, prin magazii: lasă acolo, o fi bun odată la ceva. Noi, consumatoriştii, aruncăm, distrugem, iar pe termen lung ne tăiem craca de sub picioare ca ţiganul (na! iar nu-s corect politic).
Tot sucind-o în mînă mi-am adus aminte ca într-o străfulgerare: ştiam lămpiţa asta! Cînd eram mici, eu şi sora mea, ne-o lăsa mama aprinsă noaptea, ca să nu ne speriem de întuneric, în caz că ne trezeam din somn.
Poate că soră-mea era sperioasă sau poate că mama făcea exces de grijă faţă de noi. Eu însă ştiu bine că nu mă speriam deloc, cînd mă trezeam noaptea. Mă uitam în sus. La luminiţa micii lămpi abia zăream ba umbra lăbărţată a unei mobile, ba un fel de piele de oaie atîrnînd într-un cuier, ba lustra ca un hultan cenuşiu prăpăstuit către fereastra difuză. Şi mai ales pereţii erau minunaţi. Nu li se vedeau muchiile, colţurile, aşa că nu mai eram într-o cameră pătrăţoasă, ci mă aflam într-un fel de oval de aer albăstriu, ca într-o capsulă cosmică. Parcă pluteam pe nişte ape liniştite şi apoi, tot uitîndu-mă, mi se învîrtejeau toate; eram şi eu printre acele valuri uşoare... Da, eram suprem de liniştit, cum trebuie să fi fost în lichidul amniotic. Şi adormeam la loc.
Astăzi, cînd nu pot dormi noaptea (şi se întîmplă al dracului de des), geaba mă uit prin camera obscură. Nu mai am modesta lămpiţă cu gaz lampant; am o veioză electrică, elegantă, cu picior înalt, arcuit, dar n-o aprind cînd nu pot dormi. În întuneric nu mai văd nici hultanul cenuşiu, nu mă mai cuprinde nici sentimentul acela inefabil al odăii ovale. Îmi vin tot felul de scrieri nescrise prin cap şi mă chinuie gîndul că, uite, mîine am să fiu fleaşcă şi nu am să pot lucra de nesomn.
Poate că ar fi trebuit să ne naştem bătrîni şi să murim tineri, adică fericiţi.
*
Se adunau la noi în casă mai mulţi bărbaţi şi discutau despre trecere. La lumina săracă a lămpii vorbeau îndelung, sucit, întortocheat: că să ne trecem, că să nu ne trecem. Eu nu înţelegeam cum vine chestia asta: trece vara, trece căruţa pe drum, dar cum să se treacă ei? Dar ascultam o vreme glasurile lor înăbuşite, gîfîite, scrîşnite, răbufnite uneori (Eu nu mă trec!). După aceea evadam în ţinutul Mării Îngheţate, unde se afla zăpada purpurie, zburam cu Vulturul Gorgo, mă întreceam cu fata cea isteaţă, cu Aladin şi lampa lui – lecturile mele de atunci din „Traista cu poveşti”.
Apoi într-o seară tot aşa, am ascultat o vreme discuţiile lor interminabile. După aceea m-am apropiat de uşă şi mi-am pus nasul pe sticla rece. Deodată am zărit afară luna: jos-jos, aproape de pămînt, cu raze multe, strălucitoare! „Mamă, mamă – m-am întors cu ochii în lacrimi de bucurie – uite ce jos e luna, aproape de casa lui moş Ambrozie. Dar mama a priceput. Sare de pe pat şi zice: „A venit lumina” şi răsuceşte şalterul, inun dînd odaia de lumină. Era prima oară cînd vedeam lumina electrică. M-am uitat spre bărbaţi: toţi aveau ochii trişti şi speriaţi, dar nu erau aşa de la lumina electrică, ci din cauza negurii din sufletul lor că se vor trece la colhoz.
Distribuie pe facebook
