Noi-oameni ai cavernelor- Bojan Elena-iulica Adăugat în 04 aprilie 2009, la 18:58 | 255 afișări / 215 vizitatori |
Ne cunoaştem? Nu cred; eu am puţine cunoştinţe. Nici nu cred că sunt prea cunoscută, nefiind nici stea de cinema, nefăcând nici parte din Guvern, Parlament şi alte instituţii. Dacă tot nu mă cunoaşteţi, să mă descriu puţin, deşi ştiu că mă voi descurca tare greu: o singură cicatrice deasupra sprâncenei drepte se adaugă trăsăturilor mele fireşti. Am căpătat-o pe la doi ani, când am căzut în tăişul sapei şi taică-meu, pentru a opri hemoragia, mi-a pus un pumn de făină în rană. Toată viaţa o să trăiesc cu teama că făina aceea s-a transformat în tărâţe, conform principiului: nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Ca orice om, am şi eu frustrările mele, dar- ca puţini dintre ei- eu mi le recunosc şi mi le asum pe ale mele. Puţini oameni ştiu cum e să fii dispreţuit! Eu fac parte din categoria celor care ştiu cum e. Aceasta e una dintre frustrările mele! Prima dată când am fost dispreţuită aveam, probabil, un an şi ceva, dar n-am fost atât de precoce încât să-mi dau seama atunci că proaspeţii ochi ai micilor oameni de vârsta mea, nutresc pentru mine asemenea sentimente. M-au dispreţuit pentru că, în timp ce ei făceau balonaşe din salivă, eu umblam (de-a buşilea) – chipurile- în căutare şi cercetare de gâze.
Cu dispreţ m-au privit şi când m-am apucat să le scriu o scrisoare bunicilor mei. I-am convins pe ascultătorii (nevorbitori) că eu ştiu să scriu şi am început să mâzgălesc. Eram foarte concentrată asupra „ scrisului", dar am putut vedea uimirea de pe feţele lor. Apoi, de neînţeles, cu dezacorduri şi cuvinte multe lipsă (mai multe decât dinţii), le-am citit scrisoarea. Ei au început să plângă, nu pentru că era scrisoarea prea patetică, ci din invidie; au vrut să mă bată- noroc că am avut destule pietre pe lângă mine- şi n-au mai „ vorbit” cu mine două zile. A trebuit să fac anumite sacrificii ca să mă mai pot apropia de ei (să cedez o jucărie, o bomboană ş.a.).
Cu dispreţ m-au privit cei de vârsta mea şi la grădiniţă. Trebuia să fiu în grupa mică, iar frate-meu (cu doi ani mai bătrân) era în grupa mare. Ei, încă din prima zi am început să plâng pentru că vream să fiu în grupă cu „ nenea” . Aşa s-a ales praful de reputaţia mea construită în atâta amar de vreme.
Cu dispreţ am fost privită şi în prima zi din clasa Ι, când le-am declarat colegilor că mama e „ mai bună” - credeţi-mă că nu ştiu ce-am vrut să spun- decât domnişoara învăţătoare şi că nu-mi pot da seama de ce nu e ea, mama, învăţătoare. Mai târziu, am înţeles de ce: săraca, n-are decât zece clase.
Nici ultima zi din clasa Ι n-a fost mai plăcută. Tot dispreţ s-a putut citi pe feţele colegilor când eu, luând premiul Ι şi încercând să-i aduc câteva mulţumiri şi omagii domnişoarei învăţătoare (despre care-mi schimbasem impresia, considerând-o şi pe ea „ bună” ), am izbucnit în plâns. Parcă eram prima, parcă eram singura, de până atunci, căreia i se întâmplase aşa ceva.
Dispreţ şi în ochii domnului meu profesor de limba română când, în clasa a IX-a, am plâns fiindcă mi-a ieşit media opt, deşi fusesem singura din clasă care citise „ Fraţii Jderi” . Ei, asta da faptă măreaţă!
Dispreţ. Dispreţ. Dispreţ vedeam oriunde în jurul meu şi oricând. La şcoală, în magazine, chiar şi pe stradă când încercam să merg dreaptă- recunosc, prea dreaptă.
Încerc să mă opresc aici din a enumera momentele de acest gen pentru că, în primul rând, v-aş plictisi inutil şi, în al doilea rând, n-aş termina niciodată.
Ei, şi m-am trezit eu într-o dimineaţă şi mi-am pus întrebarea: cum reuşesc să mă suport? Şi am încercat să mă schimb pe mine, să schimb dispreţul în admiraţie. Hotărârea am luat-o chiar în ziua în care am împlinit optsprezece ani; proastă alegere. Mi-am luat cele mai bune prietene, care m-au privit foarte des cu dispreţ, am cumpărat ceva băutură şi ţigări (pentru fumătoare) şi ne-am aşezat să „ consumăm” . După primul pahar (dublu) de vin, am aprins şi eu o ţigară. Apoi, „ dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin,dă-i cu bere, monşer”, n-am mai ţinut cont de numărul ţigărilor.
Şi, uite-aşa, am reuşit să cresc şi eu în ochii cei dispreţuitori. Acest lucru mă face să nu mai ţin seama de mahmureala groaznică ce mă aşteaptă în ziua următoare... şi de celelalte ce vor urma.
Dacă faci greşeala să trăieşti printre oameni, te vor înghiţi obligaţiile sociale. Obligaţii sociale de genul: trebuie să mergi la un botez, fiindcă şi cel botezat a venit (paradoxal) la botezul tău; trebuie să mergi la o nuntă, fiindcă şi mirii au participat (paradoxal) la nunta bunicilor tăi; trebuie să mergi la o înmormântare, fiindcă şi mortul a venit (paradoxal) la înmormântarea ta; trebuie să mergi la aniversări pentru că şi aniversatul s-a îmbătat la aniversarea ta.
Eu, cel puţin, nu pot intra în atmosfera acestor evenimente şi nu-mi mai rămâne decât să beau. Beau şi mă îmbăt (de cele mai multe ori) la botez pentru că nu mă pot obişnui cu ideea că a mai venit cineva în lumea asta rea şi că o să înnoate într-o viaţă fără apă. Beau şi mă îmbăt la înmormântări, când realizez că mortul e mort de trei zile şi tot arată mai bine decât mine sau când realizez că am costumul identic cu cel al mortului. Beau şi mă îmbăt la aniversări, când constat că am ajuns cu două ore înaintea celorlalţi.
Ceea ce încerc eu să demonstrez acum e că aceste obligaţii sociale te împing, iminent, spre incultură. A te îmbăta e, fără doar şi poate, un act de incultură. Încep să vorbesc mai rău ca la doi ani când habar n-aveam că o să folosesc, ulterior, limba română. În astfel de momente, încep să susţin anumite teze (în cazul în care mă mai ţin picioarele şi limba), precum: orezul în cartof e mai bun decât apa din pâine... sau idei ca: săracu' tata (şi încep să pâng amarnic), care a murit acum cinci ani (datorită unui ghinion pe care nu-l pun pe seama nimănui), a făcut ieri cele mai bune murături din cei patru ani câţi a împlinit luna viitoare.
Odată, ţin minte, ieşeam liniştită de la o nuntă, când observ că mă calcă toţi pe mâini. Ceva cald şi umed mi se prelinge pe bărbie, gâdilându-mă. Am ghicit după gust ce putea să fie, dar nu-mi aduc aminte să mă fii bătut cu cineva. Atunci de unde e sângele? Şi de-odată mă apucă o incomensurabilă grijă de propria-mi persoană şi încep să-mi iau singură apărarea în faţa (sau între picioarele)celor care trec peste mine, până când adorm!
Ionel Teodoreanu spunea: „ Ca să poţi rezista, uită-te pe tine, devotează-te altora! ” . Exact asta am încercat şi eu să fac doar că am sfârşit prin a uita de mine, uitând că o femeie trebuie să aibă fineţe, nobleţe şi supleţe... şi mai comand un rând!
Uneori, zic să fiu şi eu în rând cu compatrioţii mei şi adopt şi eu ringul de dans pe care l-au adoptat cei mai mulţi dintre ei– masa. Şi stau acolo– pe, şi deodată mă trezesc sub... şi mai comand un rând!
Să vă mai spun că începusem odată să cred în iubire? Păi, nu vă mai spun! Vă spun doar că mi-am dat curând seama că iubirea e o păcăleală a creierului cauzată de hormoni... şi mai comand un rând. Apoi am început să mă îndrăgesc pe mine însămi şi am realizat că acest lucru reprezintă începutul unei iubiri de-o viaţă... şi mai comand un rând.
În această dimineaţă mă trezi sub un pod de piatră şi-mi apăru în gând imaginea unui om care iese dintr-o cavernă. Oare nu asta suntem noi? Noi, cei viciaţi? Nu suntem oameni ai cavernelor? Sau, din contră, suntem oameni moderni care, dacă am fi ai cavernelor, am fi curaţi şi neviciaţi?
Distribuie pe facebook
