Numitorul comun al anilor 1941-1942: golemul antimodernistPostavangarda liricii postbelice - Dragoş Vişan Adăugat în 06 martie 2010, la 12:44 | 471 afișări / 398 vizitatori |
Uzarea conceptului de “generaţie” literară şi nesiguranţa folosirii acestuia în privinţa poezii contemporane ne face câteodată să renunţăm la el. Nu neapărat la modul colocvial, ci dacă ne referim la sintetizarea valorilor dintr-o istorie literară. O literatură a detenţiei n-are vârstă. O literatură a exilului (impus politic) este încă neglijată de sistematizările istoricilor literari din România. Putem înlocui, simplu, termenul de “generaţie” cu acela de promoţie literară şi taxinomia orientării artistice se simplifică. Numai că şi promoţia poate să cuprindă fie pe cei născuţi în ani apropiaţi, fie pe cei care au debutat şi îndeosebi au confirmat artistic în acelaşi deceniu. Generaţia paşoptistă, aceea a “marilor clasici”, a primului război mondial şi a “Criterionului” treizecist sunt singurele patru generaţii literare viabile. Însă de la Geo Bogza, Gellu Naum, Miron Radu Paraschivescu, G. Dem. Zamfirescu, Octav Şuluţiu, Virgil Teodorescu, Dimitrie Stelaru sau Emil Botta nu mai ştim cu precizie din ce generaţie ne fac parte scriitorii, îndeosebi poeţii. Leonid Dimov şi Ion Caraion pot fi încadraţi după vârsta lor aceleiaşi generaţii “Albatros”, însă după debutul literar, intră în cu totul alte “generaţii”, deşi Dimov n-a fost neomodernist, ci dimpotrivă. Literatura din lumea întreagă a trecut, înainte de mijlocul secolului al XX-lea printr-o perioadă seismică, cu viituri primăvăratice devastatoare care au dus la distrugerea structurilor de rezistenţă (barajelor convenţional aşezate) ale modernismului interbelic. Pentru a fi reorientat gustul estetic, în mod sistematic masacrat de scriitorii înregimentaţi, ori ai stângii ori ai dreptei de cele mai joase speţe, poeţii tineri au avut neşansa – transformată de unii în prilej inaugural – de-a călca un pământ nou. Prin ţara făgăduinţei (înspre care mai poate seca inspiraţia pelerinului artist), picioarele odată antrenate, nicidecum nu pot să se mai întoarcă pe-aceleaşi cărări bătătorite înainte de alţii.
Acest nou tip de literatură a anilor 1941-1942, în care primează poezia şi eseul, cu puţin faţă de proza autenticist-alegorică în tandem cu jurnalul – uneori şi-n fericitul lor amestec – constituie supragenul golemic în care excelează la noi Mateiu Caragiale (ocultismul din “Pagere” secondând totuşi “Craii de Curtea Veche”, “Remember” şi “Sub pecetea tainei”), Constantin Nisipeanu, Benjamin Fundoianu, Ion Vinea, Tudor Arghezi (surprinzător şi-n jurul anului 1941 ca publicist, eseist, prozator), Radu Gyr (care are şi-un jurnal), Nicolae Steinhardt (M. Mincu afirmă că în experienţa romanescă “de tipul « convertirii » [...] jurnalul lui Nicolae Steinhardt este « jurnalul » prin excelenţă”) [1], Emil Botta, Horia Stamatu, Ştefan Baciu, Pericle Martinescu (eseist, prozator), Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Ierunca, Constant Tonegaru, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, Ion Negoiţescu (toţi şapte, poeţi-eseişti), Mihail Crama, Mircea Popovici, Alexandru Lungu, Mariana Dumitrescu, I.D. Sârbu, Dinu Pillat, Pavel Chihaia, Vintilă Horia şi Ben Corlaciu.
E suficient să constatăm numai motivul care-i face, atât de adeseori, să aleagă un fel de exilare personală, refuzând modernismul interbelic printr-un fel de revoltă creatoare: neînregimentarea, necompromisul faţă de estetic. Ei nu vor dezerta în tabăra artei cu tendinţă, cu toate că li se opresc brusc drepturile de-a mai publica. Arghezi epatează burghezii, sentimentalismul artistic ori spiritul academic în romanele, schiţele, eseurile sale. Mateiu Caragiale, inventează la noi prin demitizare şi sondaj antimetafizic, ca Leopold Bloom din romanul lui James Joyce, un limbaj transfigurat al perisabilităţii legendei, mai mult pândit decât ocrotit de inconştientul colectiv, vocile sirenelor sau vrăjitoarelor. Benjamin Fundoianu şi Ion Vinea se feresc de poporanismul lui Constantin Stere (tradiţionalismul liric şi epic) parodiind în poezie sau în eseuri, în romanul “Lunaticii” majoritatea tehnicilor avangardei literare. Radu Gyr – ne referim doar la poet şi eseist, nu şi la omul cu idei anarhiste, apoi anticomuniste – reuşeşte să lase jos cel dintâi pasarela artei poetice de-o mare autenticitate, chiar prin “Baladele” sale, un jurnal de front în versuri, trăit ca un fotomontaj prin frusteţea imaginilor. Nicolae Steinhardt, lansat doar ca eseist înainte şi imediat după război – cu un destin vitreg pe timpul ocupaţiei germane, exact ca şi Mihail Sebastian – se va întoarce vertiginos în prim plan cultural, abia după 1970; obţine ca eseist, critic de artă şi de literatură universală premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti – esenţial rămânându-i efortul redactării sisifice între 1968 şi 1973 a primei variante din Jurnalul fericirii, confiscată de Securitate, apoi restituită, însă neacceptată antum de nicio editură, nici măcar din străinătate, în ciuda zelului depus de Virgil Ierunca căruia îi încredinţase şi varianta a doua, mai lungă. Constantin Nisipeanu, Pericle Martinescu, Emil Botta, Mihail Crama, Ben Corlaciu sunt romancieri şi poeţi cu un defetism şi cu o recalcitranţă împotriva modernismului interbelic de-abia reţinute, adică exhibate cu orice ocazie. Nu-l punem la socoteală şi pe Dimitrie Orfanul (Stelaru) – un poet prealbatrosist ce-a scris şi-un excelent roman al boemei, “Zeii prind şoareci” – pentru că a făcut prea multe compromisuri în obsedantul deceniu, pervertindu-şi radical discursul literar, la fel ca Geo Bogza, Camil Petrescu şi Traian Coşovei, mult mai nociv decât Ben Corlaciu. De altfel, prin volumele “Ultimele sonete închipuite după William Shakespeare” şi “Zahei orbul”, un vechi modernist precum Vasile Voiculescu îi depăşeşte pe departe în noutate şi accede la experimentalismul postbelic, într-un mod aproape insesizabil. La fel şi noua viziune romanescă a lui Lucian Blaga transcende propriului său modernism poetic şi dramaturgic prin elaborarea “Luntrei lui Caron”, rămasă vreme de peste trei decenii în manuscris. Pericle Martinescu, prin “Adolescenţii de la Braşov”, Emil Botta prin “Trântorul” n-au făcut decât să sfideze orizontul de aşteptare al publicului de dinaintea anului 1941. Dinu Pillat, prin două romane juvenile, apoi prin capodopera maturităţii sale artistice, “Moartea cotidiană” n-a avut alt scop decât să răstoarne viziunea epică de la cenaclul lovinescian “Sburătorul”, sau poetica Floricăi şi Miorcanilor – depăşită deja-n 1941 la tatăl său, Ion Pillat, prin confesiune, intimism – mizând pe-o altă turnură psihanalitică şi absurdă a romanului, distinctă de cea a Hortensiei Papadat-Bengescu.
Se observă clar un fapt: înspre sfârşitul epocii interbelice nu s-au exploatat numai sursele aparent inepuizabile, hidratante ale modernismului literar, ci au apărut în scrierea unora, îndeosebi a celor foarte tineri, asprimi discursive. Aceste exemple ale cotiturii luate de literatură în jurul anului 1941 pot fi considerate adevărate pietre de scandal, neluate în seamă la timp de către un public românesc neobişnuit să păşească după raci şi peşti, în albiile goale ale izvoarelor sau heleşteului secate de truculenţa vorbirii pe timp de război. Şi precum arată pământul după inundaţii, ori peisajul citadin după un seism precum cel din 1940 sau după bombardamentele din anii 1941-1944, aşa a devenit şi atmosfera literară: un talmeş-balmeş de început al lumii noi. Dacă ar fi să definim, printr-o sintagmă simplă, ceea ce s-a întâmplat spre începutul deceniului al cincilea din secolul XX, nu doar în România, ci în toate ţările europene, cel mai nimerit ar fi să afirmăm că reapare fantasmagoria chipului verde-galben al golemului inestetic din pictura lui Edvard Munch ori proza lui Gustav Meyrink, prin promoţia literară a lui Emil Botta, apoi prin grupurile preponderent poetice “Albatros” (Bucureşti) şi Cercul Literar de la Sibiu – iar în prelungire epico-jurnalieră chiar apariţia germenilor “Şcolii de la Târgovişte”.
Discuţia asupra punctului de pornire al liricii noastre postbelice constituie, până astăzi, în 2010, un măr al discordiei pentru majoritatea criticilor români. Unii au afirmat, cu argumentele criticii negative, că aceasta ar debuta cu perioada “obsedantului deceniu” – opinie susţinută de Alexandru Piru, Sami Damian, Paul Georgescu, Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu (mă refer la faza lor proletcultistă din 1965), Mircea Zaciu, Sanda Stolojan, Paul Dugneanu, Alex. Ştefănescu, Ilie Constantin, Constantin Abăluţă (prin antologia sa din 2000), Eugen Barbu (semnatarul primei istorii critice subiective, în funcţie de veresie). Această părere a fost, este sau va fi împărtăşită în parte şi la nivel academic, prin dicţionarele de scriitori moderni şi contemporani. Greşeala care se face frecvent ar consta în minimalizarea unui deceniu de afirmare poetică, cu puţin înainte de începerea celui de-al doilea război mondial şi până în anul 1947, inclusiv. Oficial, gândirea comunistă, înceată însă carnavalescă, şi-a lăsat amprenta în critica de după 1947, substituind în noile istorii literare tot efortul creativ antimodernist din anii 1939-1947, al poeţilor din “Albatros”, “Cercul literar de la Sibiu”, elogiind în schimb zorii “generaţiei războiului” – termen nefericit lansat de către Emil Manu, ce-a fost primit, bineînţeles, cu o mare repulsie în deceniul al optulea din secolul XX. Ar trebui să fie demascată, în sfârşit, esenţa afirmaţiei fără fond “generaţiei războiului” – aflată mereu la remorca naţionalismului antonescian şi după aceea a comunismului: acest termen literar, fastidios creat şi decretat nu rezistă la o analiză mai atentă. E de fapt o păcăleală. În fantasmagoria “generaţiei războiului” au lovit pentru a se consacra şi a se impune atenţiei publicului, ca nişte iconoclaşti, toţi neomoderniştii din anii ’60, până când s-au contaminat mulţi cu funcţii, idei mari, precum şi foarte multe sechele (scorii) estetizante, antediluviene. “Generaţiei războiului” i-au fost adăugaţi şi atâţia poeţi cincizecişti – dintre cei compromişi – cu toptamul. Astfel încât restrângerea a posteriori a “generaţiei războiului” ar face ca ea să se limiteze totuşi, strict estetic, la nişte cote valorice medii, putându-se lăuda dacă i-am elimina tot ce-i propagandă cu numele unor Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Maria Banuş, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu, Eugen Jebeleanu, Lucian Valea, ba chiar şi eroul pe front Dumitru Olariu, Teohar Mihadaş (ultimii trei necomunişti, însă din păcate prea clasicizanţi), apoi A.E. Baconski, Nicolae Labiş, Ion Brad, Vasile Nicolescu, Eugen Frunză, Dan Verona. Bineînţeles, cei mai reprezentativi dintre poeţii a căror operă a corespuns poeziei sociale, şefii aşa zisei “generaţii a războiului” rămân Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, (treizecişti, ultima luând şi premiul Herder în 1989), A.E. Baconski şi Dan Deşliu, exemple tipice de militanţi sau activişti cu hârtia şi condeiul, care în ciuda simili-dizidenţei lor din ultimii ani de creaţie n-au mai fost în stare să contrabalanseze braţul balanţei, îndoit prea mult spre stânga, spre acel avangardism amputat al ultimului Maiakovski. Chiar şi suprarealistul Virgil Teodorescu a insistat pe-o teoretizare “dialectică” şi paideică a atelierului de creaţie socialist.
Dacă am face un salt temporal – în strânsă legătură cu momentul literar 1941-1947 – însuşi curentul “neomodernist” lansat în poezie de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Gheorghe Pituţ, Mircea Ciobanu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Marin Mincu, Cezar şi Mircea Ivănescu nu poate fi circumscris teoretic drept mişcare literară retromodernistă. Un antimodernism există clar la majoritatea acestor poeţi, unii postblagieni, alţii “bacovieni”, “barbieni”. Moda de-atunci a întoarcerii fără torţe, din uitare şi interzicere a marilor scriitori interbelici este singura cauză pentru care “neomodernismul” n-a căpătat o altă siglă. Putea să se numească în anii 1965-1975, mai exact, experimentalism poetic. Şi astfel chiar poetica asumată la maturitatea artistică de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Mihail Crama, Mircea Popovici, Leonid Dimov, echinoxişti, stelişti şi mulţi alţii ar fi căpătat un alt profil, o altă vogă sau o încadrare convenţională mai exactă. Iată ce afirma Profesorul Marin Mincu în revista “Contrapunct” (martie 1996), fiind intervievat de către Ioan Vieru despre aspectele ce-ar mai trebui încă salvate şi dintr-o literatură oficială de pe timpul comunismului, pusă între timp la zid, care o îngrădise pe cea “ilicită”, “subterană”, despre care-au vorbit atât de exclusivist optzeciştii “hard” ori susţinătorii lor după 1990 – tot Marin Mincu va deconspira după acordarea acestui interviu, timp de-un deceniu întreg, mania “revizuirii” postdecembriste a axiologiei noastre literare, complex critic decelabil la Gheorghe Grigurcu, Constantin Abăluţă, Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu, Alex. Ştefănescu sau Nicolae Manolescu, derutând şi mai mult prin inversări haotice pe scara de valori postbelice: “Literatura română postbelică nu poate fi neglijată ca valoare, mai ales că, sub acele limite şi presiuni care i-au fost prescrise ‘de sus’, ea a rezistat şi şi-a asumat şi sarcini extraliterare, contribuind la formarea lentă a conştiinţei publicului larg. Aceasta este sarcina cea mai grea a literaturii, să facă să evolueze conştiinţele. De aici vine şi « măreţia » şi « mizeria » celei postbelice: anume că a fost nevoită să ia pe contul ei şi unele sarcini ce-i depăşeau domeniul, să facă istorie, sociologie, politică. Privită în ansamblu, ea are un statut curios, strâns legat însă de epocă. Multe scrieri (în poezie, în proză, în teatru) au căpătat o tensionare anume, de dezbatere (şi « zbatere » subterană), ascunsă în parabolă, în mitologie, în hermetisme diverse şi « textualisme » ofensive, complicându-şi discursul până la riscul pierderii legăturii cu cititorul. Acesta din urmă a simţit literatura ca pe o bucurie ilicită. « Revizuirile » ce se propun acum trebuie făcute de o critică responsabilă şi obiectivă, care să menţină o linie de exigenţă şi rigoare estetică. Un scriitor (oricare) nu poate fi revizuit prin smulgere din contextul în care a scris: el nu putea să fi scris chiar aşa cum am dori noi acum, după ’89; ar fi o revizuire politizantă, nu estetică; aceasta devine o polemică gratuită aşa cum o practică Grigurcu, în loc să fie o preocupare gravă. Marile figuri nu pot fi ocolite, pentru că ele au susţinut această literatură, oricâte « scăderi » le-am putea găsi: Marin Preda, D.R. Popescu, N. Breban, Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu (chiar dacă e inegal) şi alţii – nu pot fi îndepărtaţi. Ei rezistă şi ar trebui, în primul rând, recitiţi; e o primă datorie a « revizorului » sau a « revizionismului ». Unele lucruri ei le-au spus cu curaj cu mult înainte ca ele să fie clamate extraliterar şi fără grijă, cum se face azi. Fiecare a avut de cedat o cotă-parte nu atât din etică, ci din procedură. [...] Tabloul postbelic se cere nu atât revizuit; cât întregit: a existat o literatură « la vedere » şi una subterană; una între graniţele ţării şi alta în afara ei. Strict literar vorbind, ar trebui remarcate scăderile fiecăreia din aceste părţi, fiindcă niciuna nu a fost scutită de subiectivisme, de exagerări şi de resentimente. Abia scindarea lor e un simptom profund care împiedică actualmente o reconciliere a literaturii cu ea însăşi. Un tip aparte de delir se remarcă într-o parte sau alta. Avem de revizuit, în sensul descurajării totale şi definitive, numai acea literatură care şi-a falsificat conştient punctul de pornire sau care se tot « revizuieşte » singură, trecând prin toate formele de oportunism chiar actualmente, ca să fie în pas cu moda şi atât. Tabloul postbelic, privit retrospectiv, ne poate apărea uneori ca un pustiu arzător şi dezolant, ca o mustrare sau ca un complex; alteori, în tonuri mai moderate, ca un teren în care s-a arat totuşi serios, s-a vegheat destul şi s-a suferit autentic. E firesc să se anime, în legătură cu el, când conştiinţa rea, când conştiinţa bună. E nevoie însă să nu greşim în chip flagrant, să nu nedreptăţim şi să vedem dacă nu cumva avem ceva de revizuit chiar la noi înşine. [...] Cred că undeva e o percepţie nevrotică. Aşa cum s-a spus în presa străină, imediat după ’89, prin răsturnarea lui Ceauşescu, România a scăpat numai de cel mai mare dintre demonii ei. O grămadă de demoni mărunţi ne animă încă. Este numai încă una din explicaţiile pe care le dau.” [2] Arhonţii criticii noastre împiedicau şi după moartea lui Marin Preda ca împlinirea destinului literaturii române din secolul XX să atingă pleroma recunoaşterii internaţionale, nefiind nici după 1990 deloc prescrise subiectele sensibile şi discuţiile sterile.
Alţi critici redutabili – Ion Negoiţescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ov. S. Crohmălniceanu, Aurel Dragoş Munteanu, Cornel Regman, Lucian Raicu, Ion Pop, Gabriel Dimiseanu, Florin Mihăilescu, Valeriu Cristea, Dan Cristea, Matei Călinescu, Constantin Pricop, Octavian Soviany, Sorin Alexandrescu, Ioan Bogdan Lefter, Tudor Cristea, Vasile Spiridon – au pledat întotdeauna pentru schimbarea perspectivei maniheiste, care domină istoria şi critica literaturii pe timpul regimului comunist. Marin Mincu a avut curajul să afirme în lucrarea foarte originară Poeticitate românească postbelică faptul că n-ar exista de fapt, mai ales în contemporaneitatea artistică “generaţii”, ci doar “promoţii literare”, în funcţie de deceniul când debutează ori confirmă pe plan valoric scriitorul. Cu toate că aveau dreptate, n-au fost luaţi în seamă, fiind acuzaţi că vor să distrugă o scară de valori estetice deja impusă. Spre sfârşitul mileniului al treilea, încă de pe timpul lui Ceauşescu, a fost acreditată în critica oficială teoria golului, vidului artistic, întins pe două-trei decenii, de prin 1937-1939 când modernismul se afla în fază crepusculară, până în 1967, când avea să vină aşteptata schimbare de direcţie, însă şi marea debusolare de după iulie 1971, cauzată de-un manierism mai primejdios decât orice proletcult. Nu este adevărat că timp de trei decenii nu s-a scris consistent. Literatura de sertar, scoasă la iveală după 1990, arată că s-a scris fără oprire şi după 1947.
Începerea literaturii noastre contemporane este determinată, cu certitudine, de lansarea poeţilor, eseiştilor, prozatorilor din grupurile “Albatros” şi “Cercul literar de la Sibiu”. Ion Pop a prezentat în monografia sa despre opera lui Geo Dumitrescu, Tentaţia absolutului, cu obiectivitate şi spirit documentar, declanşarea fenomenului literar “Albatros”. Degeaba a încercat poetul şi eseistul Lucian Valea să minimalizeze ori să uniformizeze în vastul său studiu, intitulat Generaţia amânată, contribuţiile acestor două principale grupări literare (una bucureşteană, cealaltă din Sibiu), vrând să scoată în evidenţă, pro domo, poezia “refugiului ardelean”, prea naţionalistă ca să fie băgată în seamă, doar între 1941-1944.
În cartea lui Silvian Floarea din 2003 – Universul şi noutatea poeziei lui Ion Caraion (editura Cartea Universitară, Bucureşti, referent Emil Manu) – există o succintă trecere în revistă a momentului literar 1941-1942, încă de la începutul primei părţi a acestei scurte monografii. La fel ca în monografia lui Ion Pop despre Geo Dumitrescu se discută numai despre cele şapte numere din 1941 ale revistei “Albatros” – care a fost interzisă odată cu intrarea României în cel de-al doilea război mondial, apoi despre crearea nucleului grupului literar “Albatros” în anul 1942, prin aderarea lui Caraion:
“Istoria deceniului literar 1940-1950 în România oferă multe evenimente legate de formarea unei noi generaţii de scriitori. Simbolismul este depăşit de valul de tendinţe inovatoare, de căutarea altor formule de expresie.
Noua literatură n-a apărut ca o generaţie spontanee, legată sine qua non de o nouă orientare ideologică; pe de altă parte, frontiera marcată în timp de această schimbare este fluidă, neavând un caracter linear. Legătura dintre literatura interbelică şi cea contemporană ar rămâne suspendată fără această explicaţie.
Marile reviste de cultură îşi pierduseră treptat independenţa, fiind dirijate către alte interese decât cele literare : « Gândirea » devenise ortodoxistă, « Revista fundaţiilor regale » nu mai era interesată de principalii reprezentanţi ai criticii româneşti, « Vremea » şi « Vremea războiului » tratau subiecte lesne de înţeles, « Adevărul literar şi artistic » fusese suspendat, « Universul literar » se orientase spre dreapta, « Luceafărul » din Sibiu aplauda literatura de război, « Convorbirile literare » agonizau în locuri comune. Acesta era contextul în care apariţia unei reviste ca « Albatros » marchează o atitudine neconformistă, de afirmare a unei noi generaţii. Ea a favorizat un climat la care adeziunea, deşi tacită, s-a făcut pe criteriul valoric. Este editată între 10 martie şi 11 iunie 1941 cu un total de şapte numere, de un grup de tineri bucureşteni în frunte cu Geo Dumitrescu.
Datorită desuetudinii, poezia devenise facilă. Dacă poeţii cercului de la Sibiu redescoperă balada, aderenţii la « Albatros » cultivă o poezie a esenţelor; împacă socialul cu intimul. Este generaţia care a suportat visceral toate privaţiunile şi dramele celui de-al doilea război mondial. Reprezentanţii ei citiseră pe Rilke sau pe Mallarmé, pe Valery şi Appolinaire, pe Arghezi, pe Blaga.
La « Albatros » publică versuri Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Miron Radu Paraschivescu, Ştefan Augustin Doinaş – sibian ca formare –, Edmond Nicolau – ulterior om de ştiinţă, şi mai tinerii Emil Manu sau Ion Caraion.
« Albatrosul » este interzis în iunie 1941 dar reapare la 1 noiembrie 1942, deghizat sub numele « Gândul nostru », în frontispiciul gazetei figurând Ion Caraion, Elena Diaconu, Geo Dumitrescu, Tiberiu Tretinescu. Formatul, structura tehnografică, ideologia, toate erau ale revistei interzise.
Caracteristicile poeziei cultivate în paginile revistei erau: atitudine neconformistă, antirăzboinică, exprimată fie prin evadarea din realitate (Geo Dumitrescu, C. Tonegaru), fie printr-un comentariu ironic al realităţii (Ion Caraion). Nu mai e timp de visare, de plutire în fardate melancolii. Aproape depoetizată, poezia este acum concepută ca o activitate cotidiană. Nevrozele, peisajele sumbre şi decapitate sunt rame în care viaţa nu mai încape. Această poezie defetistă făcea deservicii propagandei de război. Acesta era şi scopul nedeclarat al poeţilor care, din acest punct de vedere, compun o substanţă omogenă, în ciuda faptului că erau disparaţi, spiritual şi estetic. Umorul negru al lui G. Dumitrescu, ironia metaforizată a lui Ion Caraion, teribilismele lui Tonegaru, luciditatea Marianei Dumitrescu – reprezintă altceva decât poezia epocii. Teribilişti ca expresie, ei nu erau contagiaţi de vreo modă literară. Educaţia primită şi cultura solidă i-a făcut să nu încline pana în sensul vreunui curent; cel puţin pentru moment. Veniţi din mahalale sau de la ţară, ei refuzau a se absorbi burgheziei. Prin revolta lor la adresa superficialităţii, ofereau o replică războiului, încercând să şocheze. Nu este, deci, deloc de neglijat aspectul de manifest estetic al unora dintre ei. Geo Dumitrescu, dar mai ales Ion Caraion, realizează în istoria poeziei contemporane un fenomen de ruptură din care, în parte, s-a declanşat, fenomenal, poezia nouă.” [3]
Fermentul “poeziei noi”, scrise după 1941, este alcătuit din atâtea enzime, ciuperci aromatice şi arome tari – circulând şi în carafele altor literaturi (europene şi americane, în primul rând) – încât o analiză de laborator n-ar mai fi în stare să depisteze gramajul fiecărei inovaţii sau influenţări directe, venite şi de peste hotare.
Cititorul român postbelic, obişnuit de eseurile şi studiile lui Alexandru Macedonski, Tristan Tzara, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, George Ivaşcu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Benjamin Fundoianu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Steinhardt ori Ion Caraion cu o raportare periodică, foarte pertinentă la literatura mare a lumii, constată şi în prezent, după şapte decenii, că n-a fost depistat momentul inaugural al “poeziei noi”. Dacă până în 1989 s-ar fi intenţionat ca la rubrica “restituiri” să ne lăudăm firesc şi să fie tradusă în străinătate literatura scrisă de către Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Alexandru Lungu, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Ilarie Voronca, D. Trost, Paul Păun, altfel ar fi fost recepată poezia noastră şi indiscutabil ar fi fost acordat, fie unuia din aceştia, fie celor din mişcarea “neomodernistă” a lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu premiul Nobel. Transfugii Paul Celan, Nicholas Catanoy ori Virgil Ierunca ar fi intrat şi ei sub atenţia publicului internaţional, pentru că şi ei continuă din diaspora, de asemenea prin inovaţii liteare de ultimă oră (postavangardiste, apoi experimentaliste), prin ceea ce au scris, golemul antimodernist al “generaţiei pierdute” pentru literatura noastră postbelică: momentul literar 1941-1947, al “Albatrosului”, “Cercului literar de la Sibiu” şi “grupului suprarealist român”.
Aceste trei orientări diferite constituie, în pofida întreruperii nefaste dintre anii 1947-1965, o adevărată mişcare literară, postavangarda românească din timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Nucleul ei a fost format din poeţi, însă ca membri recunoscuţi putem număra şi prozatori, eseişti, dramaturgi: Pericle Martinescu (mai ales prin jurnalul său cu aspect romanesc scris în trei volume între 1936-1944, apoi prin 7 ani cât 70 şi Jurnal intermitent) Pavel Chihaia (Blocada şi nu numai), I.D. Sârbu, Dinu Pillat, Dimitrie Stelaru (Zeii prind şoareci), Tiberiu Tretinescu, etc. Chiar şi Marin Preda, alături de Horia Lovinescu şi primul Eugen Barbu (al “Gropii”, “Princepelui” şi “Săptămânii nebunilor”) pot fi incluşi acestei mişcări antimoderniste din scrisul românesc, mai ales prin anticalofilismul stilistic şi lexical, revolta spirituală a personajelor, tragismul consumat în surdină, etc. Alexandru Busuioceanu şi Vintilă Horia, lansaţi în Spania, au aceeaşi filiaţie literară, aparţinând postavangardei româneşti. Însăşi Monica Lovinescu, ca eseistă, aparţine aceleiaşi “generaţii Albatros”, chiar dacă nu prea a avut vorbe prea bune despre ea, îndeosebi după 1990.
NOTE:
1. M. Mincu, A fi mereu în miezul realului, editura Pontica (în colecţia “Interviuri”), Constanţa, 2001, p. 195;
2. Ibidem, pp. 200-202;
3. S. Floarea, partea întâi, “Ion Caraion – un destin şi un univers literar dramatic”, din Universul şi noutatea poeziei lui Ion Caraion, editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2003, pp. 13-14.
Distribuie pe facebook
