O călătorie la Viena - Amelia Mociulschi Adăugat în 11 martie 2010, la 11:01 | 283 afișări / 193 vizitatori

Primisem o invitaţie, nesperată, pentru o expoziţie de pictură la Viena. Reuşisem cu greu să obţin paşaportul. Aveam pe el o viză doar pentru şapte zile. Deşi vernisajul avea loc abia peste o săptămână, am plecat imediat. Mă simţeam ca un fluture prins într-un pumn,căruia i se dăduse drumul, printre două degete groase. Aripile care şi-au pierdut, de atâta zbatere, mare parte din culoare, îi vor mai putea susţine zborul? Dar eu nu mă întrebam; eram prea fericită, de libertate.

Bucurie, speranţă, vis; acesta a fost drumul după ce am trecut de vama românească. Eram singură în compartiment, doar eu şi gândurile. Un bec chior în plafon, era pentru mine o înşiruire de candelabre de cristal. Vizavi, prinsă de perete, o oglindă ceţoasă căpătase dimensiuni monumentale, multiplicări în spaţiu şi ramă aurită. Mă aflam într-o sală de bal, muzica lui Strauss îmi răsuna discret în urechile minţii, pe ritmul roţilor de tren şi eu valsam în rochia mea de borangic, ţesută de bunica, cu un prinţ fermecător: blond şi cu ochii albaştri. O scenă roz: noi doi(eu şi prinţul) printre trandafiri. O scena bleu: tot eu alături de prinţ pe Dunărea albastră. Alte scene multicolore: mi se ofereau, la alegere, ateliere luminoase de pictură. În ţară îmi improvizasem atelierul în subsolul igrasios al casei unde locuiam cu părinţii. Îmi imaginam cum voi fi rugată să rămân la Viena. Îmi făceam planuri: ce să accept şi cum să refuz celelalte oferte, în mod politicos.

Am ajuns la Viena. Primul drum l-am făcut la Ambasada română condusă de ataşatul cultural, care mă aşteptase la gară. Aici în mod surprinzător pentru mine, deşi ar fi trebuit să iau în calcul posibilitatea, mi s-a cerut să arăt biletul de întoarcere în ţară. Nu aveam. Nu îl cumpărasem. I-am dat biletul folosit.
- Nu se poate aşa ceva! – se uimise piţigăiat ataşatul cultural. Răsucise biletul de tren utilizat pe toate părţile, doar, doar, ar fi găsit ceva pe undeva care să arate că este valabil şi pentru întoarcere. Era un simplu bilet Bucureşti-Viena şi nimic altceva. Ataşatul se simţea confortabil la Viena. "Mama lor de capitalişti, o duc bine!" Îşi spunea ades, în sine, cu ciudă. - Nu se poate aşa ceva!- repetă încă o dată din ce în ce mai uimit, dar şi furios. O asemenea problemă putea să iasă rău şi pentru el. Putea să fie rechemat în ţară.
- Tovarăşa eşti inconştientă?! Cum adică să nu ai bilet de întoarcere?! Auzi, dacă nu faci rost de bilet până îţi expiră viza, trebuie să te trimitem în ţară cu ordinul ministrului. Ştii ce înseamnă asta?
- Nu! Răspund eu cu o mutră tot mai tâmpă.
- Înseamnă tovarăşa că eşti o trădătoare. Tonul devenise grav, sacadat, ameninţător.- Că ai vrut să fugi, tovarăşa. Să trădezi încrederea Partidului. Partidul care a avut încredere în dumneata, chiar... – făcu o pauză; ridică sprâncenele şi degetul arătător de la mâna dreaptă, ca într-o poză de-a lui Ceuşescu apărută prin ziare: - chiar dacă nu eşti membră de partid, tovarăşa. Uite: deschizi o expoziţie în cadrul schimburilor culturale, Ambasada te sprijină. Unde îţi este recunoştinţa, tovarăşa!? - spuse patetic ataşatul. Continuă apoi în acelaşi ton: - Dumneata faci de râs poporul român. Eşti o tră-dă-toa-re, tovarăşa!
Mi se dăduse timp până la expirarea sejurului să rezolv problema cu biletul. Nu puteau contramanda expoziţia, era oficială. Iar viza mea era legală. O săptămână nu aveau ce să-mi facă.. Dar frica îmi pusese din nou inima în cătuşe.
M-au îmbarcat în maşina ambasadei şi m-au depus la hotel. Asociaţia de prietenie cu Romania, care-mi făcuse invitaţia, îmi asigurase cazarea pentru şapte zile la un hotel pentru tineret. Cazarea fusese plătită pentru respectiva săptămână, masa în schimb, mă privea personal. Regretam că nu păstrasem resturile din mâncarea luată de acasă pentru drum. Le aruncasem iresponsabil pe fereastra compartimentului, înainte ca trenul să ajungă în gară la Viena.
La hotel mi se dăduse o cameră pentru o singură persoană, situată la ultimul etaj. Era o cameră excesiv de mică şi întunecată. Fereastra avea gratii negre, priveliştea era spre o curte interioară cu ziduri cenuşii.Am ieşit să mă plimb. Primul drum a fost la catedrala Sfântul Ştefan; vroiam să mă rog. Spaima înmagazinată metodic, exponenţial, în ţară, lucrase coroziv asupra mea, pe dinăuntru. Trecutul şi viitorul deveniseră una în acest prezent, ce-mi părea doar gaura unui mare semn de întrebare: ce va urma?
Nu aveam bani. Era un delict în Romania socialistă să deţii valută. Doar vreo 500 de lei pe care mi-i cususe mama într-un buzunar interior, să nu fie găsiţi la vamă. Suma obţinută la casa de schimb fusese mică. Am cumpărat cu ea doar o hartă a oraşului. Trebuia urgent să fac rost de bani. Aveam o rochie dintr-un borangic deosebit de fin: rochia ce putea fi ascunsă într-o coaje de nucă, din basmele româneşti cu zâne; mă visasem învolburându-mă în paşi de vals, prin săli cu oglinzi aurite. M-am hotărât să o vând. Am găsit un magazin second hand sau mai bine zis un magazin de vechituri. Patronul nu era acolo, doar vânzătoarea, o tânără cu ochii negri înfăşurată într-o stofă de culoare închisă. Mi-a oferit pe rochie cât dădusem eu pe o bucată de hârtie, cât mă costase pe mine harta Vienei. Bună afacere pentru ea. Am plecat.
În tren cunoscusem o bătrânică foarte simpatică care se urcase de la Budapesta. Mergea în Austria undeva la băi. Mi-a zis să apelez la Caritas pentru ajutor şi mi-a dat adresa. Aşa că m-am dus acolo. Un preot cu sutană neagră, mai bătrâior, tocmai prezenta o pereche de ţărani maghiari. Stăteau cuminţi cu mâinile în poală, în timp ce preotul îi lăuda funcţionarelor de la birouri. Buzele funcţionarelor zâmbeau amabil. Gura preotului vorbea repede. Feţele ţăranilor aşteptau. Au fost foarte bine primiţi. M-am uitat şi eu rugător la preot. Ochii mei spuneau: „prezintă-mă şi pe mine părinte şi eu sunt credincioasă şi merg duminica şi de sărbători la biserică! Dacă nu fac rost de bani pentru biletul de întoarcere, voi fi adusă în ţară cu ordinul ministrului şi declarată trădătoare.” Ochii preotului nu m-au băgat în seamă. Au trecut mulţumiţi pe lângă mine, fără să-mi arunce vreo privire. Eu nu făceam parte din parohia lui. Zâmbi şi eu funcţionarelor; o încercare timidă de simpatie politicoasă. Mi s-a răspuns cu o încruntare şi o privire plină de stupefacţie. Cum era posibilă atâta obrăznicie! Între noi era o mare diferenţă, nu numai geografică, eu venisem acolo să cerşesc. Au urmat câteva întrebări prin care urmau să verifice dacă eram catolică sau nu. O funcţionară plictisită îmi puse o întrebare, retorică, pe un ton ameninţător:
- Ai cumva de gând să rămâi în Austria?
Dacă aş fi spus da, poate ar fi fost salvarea. Şi aş fi spus da. M-a reţinut doar atitudinea lor plină de superioritate şi dispreţ,ce mă făcea să mă simt cu adevărat o cerşetoare. Un soi de mândrie naţională fierbea în mine. Am luat cei 250 de şilingi şi am plecat pe jos. Pentru biletul de tren îmi trebuiau mult mai mulţi bani.Renunţasem, din prima zi, să îmi mai cumpăr mâncare. M-am oprit pe o bancă în parculeţul din faţa bisericii Karlskirche. Într-un mic bazin se adunaseră raţe sălbatice; o bătrânică cu pălărie cu pană de cocoş, le arunca de mâncare. Turişti tolăniţi la soare ronţăiau sandviciuri. Era plin de magazine ce vindeau sandviciuri şi salate şi prăjituri... Priveam turiştii care înfulecau, priveam copiii care alergau şi se învârteau în cercuri, multe, multe cercuri trasate în viteză de trupurile lor... Bazinul cu raţe era rotund ca o farfurie cu supă, pălăria cu pană de cocoş a doamnei era rotundă şi aurie ca o pâine, cupola bisericii era rotundă ca un piept de pui fript,.. foamea mea era rotundă şi se învârtea prin stomac chiorăind. Mi se făcuse rău. Nu-mi mai simţeam stomacul, dar îmi tremurau picioarele, foamea se lăsase grea, în ele. În ochi zburau în zigzaguri rapide, zeci de licurici punctiformi. Lângă mine, un copil mânca ciocolată şi se hârjonea cu un căţel lăţos. O bucată din ciocolată se rupse şi căzu sub banca pe care stăteam eu. După ce au plecat copilul şi câinele lui, m-am aplecat şi am ridicat pe furiş ciocolata de jos. Ştergând-o bine cu batista am băgat-o în gură. Mestecam încet, cu salivă multă.

Întâlnisem un român stabilit la Viena; se întâmpla să mai auzi şi româneşte pe stradă. Aflând cu ce mă ocup, m-a invitat la pizzeria lui. Pregătea şi servea soţia sa. Era o încăpere foarte mică cu doar trei mese. Pereţii erau transformaţi în simeză. A strigat-o pe nevastă:
- Hilde avem musafiri. Domnişoara este din România şi e pictoriţă.
- Poate i-o fi foame! A zis femeia, destul de plinuţă şi cu aspect jovial, privindu-mi faţa palidă şi ascuţită.
- Nu-i e foame! N-a venit aici să mănânce. - i-a răspuns acru soţul, în locul meu.- Avem de discutat afaceri.
Vrea să cumpere vreo lucrare, mi-am zis. Norocul meu că l-am întâlnit.
- Să o servim totuşi cu ceva,.. a insistat soţia.
M-a servit cu două felii subţiri de brânză telemea şi o roşie. Deşi eram flămândă, nu am vrut să arăt. M-am străduit să mănânc liniştit. L-am rugat să-mi aducă şi un pahar cu apă. Apa îmi umplea locul din stomac rămas gol. Şi am mai cerut un pahar.
- Mă interesează arta! - a zis serios patronul pizzeriei răsfoind caietul meu cu desene; caiet ce îl purtam mereu la mine. - Îmi place cum lucrezi. Am să-ţi fac o propunere: aş putea să te găzduiesc aici. Îţi instalez un şevalet, cumpăr culori şi pânze... Tu trebuie numai să lucrezi.
Iniţial mi-a surâs ideea. Dacă aş fi avut unde să stau şi să lucrez ar fi fost excelent.
- Ştii, - a continuat el – ţi-aş pune un pat pliant în spatele perdelei. Ziua îl strângi ca să poţi lucra. Desigur, lucrările mi le dai mie.
Priveam prin încăperea mică să caut perdeaua. În fundul sălii, era o perdea de pânză albastră; în spatele ei, într-adevăr un mic spaţiu. Spaţiul avea doar un metru jumătate adâncime şi tot atâta lăţime. Un pat pliant ar fi trebuit pus pe diagonală, iar picioarele mi-ar fi ieşit prin perdea, cu siguranţă.
- Ai mai ajuta-o puţin şi pe soţia mea. - a continuat.- Puţină curăţenie acolo,.. după ce pleacă clienţii.
Am tăcut. Îl priveam: mic, rotund, mâinile cu degete scurte se frecau între ele ca şi cum ar fi trebuit să se cureţe de ceva. Ochii îi erau uşor exoftalmici. Privirea fără culoare.
- Vă fac un portret i-am zis. Am lucrat repede. - Păstraţi-l, -am continuat, - pentru amabilitate.

A sosit şi ziua vernisajului. Ambasada organizase un bufet cu produse culinare şi vinuri româneşti din cele mai bune; era un prilej de reclamă, pentru orânduire. A venit multă lume. Imediat ce s-a încheiat cuvântarea oficială şi s-a declarat deschisă expoziţia, toată lumea s-a repezit la bufet. Priveam uimită cum totul dispare. Eu trebuia în acest timp să dau tot felul de explicaţii despre lucrări, unora dintre cei care înghiţeau cu plăcere produsele de pe masă şi mă aprobau dând din cap, fără să aculte de fapt ce spun. Poate cumpără ceva, speram. Când masa s-a golit, toţi s-au pregătit de plecare şi s-au urcat în maşinile personale sau oficiale. Eu am rămas. Am rămas cu picioarele mele obosite în pantofii mei “buni” cu toc cui. Drumul pe jos până la hotel era lung. Îmi venea să scot pantofii şi să o pornesc în picioarele goale. Dar îmi era ruşine. De cine? Nu primisem nici o ofertă de cumpărare a vreunei lucrări. Numai felicitări. Îmi expirase şi cazarea plătită. Îmi expirase şi timpul oficial de şedere în Viena. Pentru oficialităţile de la Bucureşti eram de acum o persoană fugară. Ce voi face? - mă întrebam.Teama avea de acum colţi de câine şi mă muşca de picioare.

Iată-mă din nou la Stephansdom. Oricum era în drumul meu spre hotel, iar picioarele mă dureau teribil. Trebuia neapărat să stau jos undeva. Privirea îmi tremura de lacrimi. Eram disperată. Doream din tot sufletul să asist la o liturghie, fie ea şi în tăcere. Mă aşezasem comod, scoţându-mi discret călcâiele din pantofi, pe sub scaun. Priveam plină de speranţă preotul ca şi cum el mi-ar fi putut aduce salvarea. Preotul care se îndrepta cu paşi mărunţi şi târşâiţi spre altar, era un bătrânel. Un bătrânel cu un surâs împietrit atârnat de obraz, ca un afiş strâmb, prins doar într-un bold, pe un avizier la un cămin de bătrâni. Nu părea să vadă şi să audă nimic şi pe nimeni. Am plecat. În stradă un individ într-o togă romană şi cu o cunună de lauri artificiali pe cap vorbea unor trecători. Puţin mai departe era o fanfară. Muzicanţii purtau costume tradiţionale cu pantaloni scurţi. Cântau un marş suflând în tromboane.
Porni mai departe spre hotel. Nu vroiam să se însereze prea tare. Îmi era teamă de întuneric. Conform educaţiei mele, o fată serioasă nu avea ce să caute, singură, pe străzi după ce se întuneca. În dreptul intrării unui magazin am zărit pe jos trei hârtii de câte 10 şilingi. Puteam să-mi cumpăr pâine pentru 3 zile. Poate şi câteva felii de parizer. Cu o zi înainte simţind că leşin de foame, intrasem într-un magazin să-mi iau o chiflă. Vânzătoarea m-a întrebat dacă doresc să-mi facă un sandvici. De ruşine am spus da. Am cerut o felie de parizer. Ea mi-a pus trei. Mi-a dat şi două banane. Nu a vrut să primească nici un ban. Cred că îi fusese milă de figura mea de câine flămând. Uram statul român care îşi transformase cetăţenii în cerşetori. Scoţând din geantă pachetul cu rochia, il l-am întins. L-a luat. Până să înţeleagă despre ce este vorba, eu ieşisem deja din magazin.
Îmi era ruşine să mă aplec să ridic banii! Mă gândeam la un vechi truc dintr-un film cu Chaplin: să scot batista şi să mă prefac că mi-a căzut pe jos. Dar tocmai când eram pregătită, altcineva zărise banii şi îi ridicase bucuros, fără să-şi facă probleme. Ridicasem şi eu ochii. Brusc mă cuprinse o stare neplăcută de panică. Întâlnisem privirea, fixă a unui bărbat, aţintită spre mine. Tresărirea mea fusese vizibilă şi pentru el. Încercă să facă o mişcare spre mine, ceea ce îmi mări spaima. Aproape că am început să alerg. Nici eu nu eram lămurită ce anume îmi determinase o asemenea reacţie. Dar brusc se făcuse noapte ca la Bucureşti şi ochii lui sclipeau ca farurile maşinii negre ce era mereu parcată pe strada mea. Mă străduiam să mă strecor prin mulţimea turiştilor, dar mă tot loveam de ei. Aveam în continuare impresia că privirea întunecată a bărbatului aceluia mi se agăţase ca un cârlig de spinare. Desigur, se anunţase deja la Bucureşti că nu-mi cumpărasem bilet de întoarcere. Dacă individul fusese pus de securitate să mă urmărească fiind considerată trădătoare de ţară şi duşman al poporului? Felinarele erau aprinse, vitrinele şi ele străluceau. Umbrele se jucau cu trecătorii pe asfalt: când lungi, când scurte, când doar o masă compactă. Clădirile deveniseră suprapuneri de proteze dentare, cu şiruri de dinţi ştirbi, pe ici, pe colo. Oamenii vorbeau o limbă necunoscută mie, creând un zgomot de fond abstract, accentuându-mi starea de spaimă şi nesiguranţă. Aproape mă ciocni de un tânăr. Mă întreba de o stradă.
- Sunt turistă şi nu cunosc bine Viena, – îi răspunsesem grăbită.
Zâmbi amuzat deoarece şi el era turist. Şi pentru că eram amândoi străini, se prezentă simplu şi mă invită la o cafea. L-aş fi refuzat politicos. Era drăguţ cu aerul lui deschis, cu ochii luminoşi la fel ca şi zâmbetul. Nu aş fi putut merge însă la o cafea cu un necunoscut întâlnit întâmplător pe stradă. Principiile bine întărite prin educaţie, nu-mi permiteau. În clipa aceea întorsei capul; urmăritorul meu era acolo, la un metru de noi. Atunci am acceptat să intrăm în cafeneaua în faţa căreia ne aflam.
Stăteam la masă vizavi de tânărul pe care nici nu ştiam cum îl cheamă. Din cauza emoţiilor nu fusesem în stare să îi reţin numele. Mă uitam la ceaşca cu cafea şi mă întrebam câţi bani or să-mi mai rămână. Nici vorbă să accept să-mi plătească străinul. Nu eram o femeie uşoară. Mă aşezasem special cu faţa spre fereastră, ca să pot supraveghea ce se întâmplă afară. Personajul era tot acolo şi mă fixa prin geam. Străinul din faţa mea îmi zâmbea. Avea un zâmbet plăcut care părea sincer. Dar ce căutam eu cu un individ necunoscut, cu atât mai mult care arăta şi bine, într-o cafenea? Dacă era înţeles cu primul? Dacă totul fusese un plan al celor doi ca să mă prindă şi să mă lichideze? Dunărea nu era departe, afară era întuneric, maşinile treceau în mare viteză... Simţeam panica cum creşte, devine lungă şi lată întunecând întreaga cafenea. Inima sărea din piept şi fugea nebuneşte să se ascundă în spatele ochilor. Limba înţepenise în spatele dinţilor strânşi, dinţii se pitiseră în spatele buzelor livide. Picioarele nu mai erau acolo, se topiseră sub masă. Eram doar eu faţă în faţă cu necunoscutul. Tânărul, am înţeles din fragmente de fraze, venise să asiste la nişte conferinţe despre protecţia speciilor pe cale de dispariţie. Printr-o străfulgerare a minţii, aproape paralizată de groaza momentelor prin care treceam, l-am întrebat dacă nu cumva vorbeşte franceza. Răspunsul afirmativ ne-a bucurat pe amândoi. Mi-a spus că este biolog şi a călătorit prin jungla amazoniană, prin Africa şi Asia. Era fermecător prin modul lui de a povesti, recreând din cuvinte şi gesturi o lume fascinantă. Mă făcuse să uit de frică şi de ciudatul cu privire neagră care m-ar fi putut pândi afară. Timpul trecuse repede. Se făcuse destul de târziu. S-a oferit să mă conducă la hotel. Pe drum i-am vorbit puţin despre expoziţia mea şi l-am invitat să o viziteze. A acceptat bucuros, tot nu avea nimic interesant de făcut după conferinţa la care urma să asiste a doua zi.
Nu ştiu de ce, dar în noaptea aceea am dormit fără să mai îmi fie teamă. M-am trezit optimistă de dimineaţă. Aveam o presimţire că totul o să fie bine.
Am mers din nou la Stephansdom. Era o liturghie normală care se oficia la altarul central. Nu înţelegeam mare lucru. Dar câteva cuvinte îmi deschiseseră inima şi memoria. Se expunea textul biblic în care Iisus le predica ascultătorilor săi: "şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul său pâine, oare îi va da piatră?" Aceste cuvinte păreau că îmi erau adresate. Dar îmi era frică, totuşi, să mă încred în ele.
M-am dus la Galerie unde mă aştepta un client. Un bătrânel însoţit de soţia sa cumpărase un peisaj din Sibiu. Ea dorea două lucrări. Dar moşuleţul protesta:
- Prea mult! Prea mult! Scump, scump! - Înţelesesem pănă şi eu. Soţia zâmbea stânjenită uitându-se spre mine. Nu a mai stăruit. Bătrânelul a răsuflat uşurat destinzându-se ca un miriapod, făcut ghem, după ce scăpase de o prezumtivă primejdie.
Lucrarea se vânduse la un preţ foarte bun. Aşa că problema mea era rezolvată. Aveam bani de bilet şi puteam să iau şi cadouri.
L-am aşteptat pe biolog până la închidere. Nu a apărut. M-am întors la hotel. Am plătit anunţând că voi pleca a doua zi.
Eram din nou tristă. Nu ştiu de ce sperasem că australianul va reveni. El avea drumul lui, eu pe al meu. Totul fusese o întâmplare şi atât. Nu ştiu ce sperasem absurd. M-am dus la gară să îmi cumpăr biletul de tren. Trecând pe lângă magazinul unde încercasem să vând rochiile, în prag era un individ. Atunci când a întors capul spre mine, am înţepenit. Era bărbatul care mă urmărise în ajun. Vânzătoarea a ieşit repede afară gesticulând precipitat şi strigând după mine... Am grăbit pasul.

De dimineaţă mi-am luat bagajele. Erau grele şi eram la ultimul etaj. Am vrut să iau liftul. Era oprit de o echipă de muncitori care îl verificau. I-am rugat să mă coboare şi pe mine. Mi-au făcut semn să cobor un etaj. Au venit şi ei. Când să intru în lift, mi-au închis uşa în nas râzând. Glumele proaste sunt peste tot la fel. Am coborât cu geamantanele târâş pe scări. Am rugat portarul să cheme un taxi şi am pornit spre gară. La colţul străzii l-am văzut pe biolog îndreptându-se spre hotel. L-am rugat pe taximetrist să oprească puţin şi l-am strigat. A fost surprins să mă vadă plecând. Mi-a explicat că fusese invitat după conferinţă de professor. Au discutat şi au făcut planuri până târziu. Se hotărâse plecarea unei echipe în Africa. Mi-a spus că aranjase şi pentru mine să îi însoţesc, ca voluntar. Faptul că eram din Est, fusese un avantaj. A fost rândul meu să rămân stupefiată. Nu-mi manifestasem în nici un fel dorinţa de a pleca voluntar pe undeva. Era adevărat, îmi arătasem admiraţia faţă de ceea ce făcea el şi afirmasem că mi-ar fi plăcut şi mie o asemenea viaţă. Dar de aici şi până la a mă vedea angrenată într-o asemenea aventură era cale lungă. Îmi era frică.
- De ce ţi-e frică?- M-a întrebat- intuind că acesta-i motivul - şi… a continuat cu o voce caldă însoţită de zâmbetul lui irezistibil – am fi împreună. Sunt toţi de altfel oameni minunaţi. Mai sunt două fete. Vorbesc franceza. V-aţi putea împrieteni. Ai putea să şi pictezi. Ar fi ceva inedit şi pentru tine.
- Mulţumesc, mulţumesc! Dar... nu. Nu pot. Nu acum. Nu sunt pregătită pentru aşa o aventură. – m-am bâlbâit. Vorbeam automat, fără să gândesc. Intotdeauna când eram pusă în faţa unor situaţii noi, în care trebuia să iau o decizie, mintea mea se bloca. Refuzul îmi venise pe buze fără să îl doresc Eu nu mai eram acolo. Frica mă rosese atâţia ani pe dinăuntru că rămăsesem doar o carapace. Mă baricadasem în carapacea mea.
M-a privit dezamăgit. Probabil mă crezuse altfel: mai curajoasă, mai capabilă de a fi liberă. Dar mie îmi era frică! Îmi era frică chiar şi de el; în fond îl cunoşteam doar de puţine zile.
Ne-am luat la revedere, ne-am urat reciproc succes. Ne-am promis să ne scriem. Nu am primit niciodată de la el vreo scrisoare. Dar nici nu am mai avut voie să părăsesc ţara. Cariera mea artistică se terminase.

---

Distribuie pe facebook