O dimineaţă cosmopolită- Părpăuţă Radu Adăugat în 02 decembrie 2009, la 11:47 | 250 afișări / 231 vizitatori |
Acum vreo două săptămîni primul ministru Boc a făcut cadouri miniştrilor săi numai lucruri româneşti. Voia astfel să dea pildă românilor să cumpere numai produse româneşti ca o „măsură anticriză”. Vai, ce bine, mi-am zis, aşa trebuie să procedăm. De-a lungul anilor astfel de apeluri au mai existat: dinspre politică şi presă. Îmi amintesc de un articol minunat al lui Florea Ioncioaia, apărut în paginile acestui ziar cu ani în urmă, în care milita foarte convingător tot pentru cumpărarea de produse româneşti şi, implicit, pentru ajutorarea economiei naţionale. Era scris bine articolul, nemţeşte, am rămas dezamăgit puţin cînd am aflat că Florea e moldovean. Vreo sămînţă de neamţ, pierdută după bătăliile de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, tot trebuie să aibă el, m-am gîndit, ca orice român fără încredere în viţa naţională.
Totuşi, nu trebuie să fii vreun economist de talia lui Daniel Dăianu sau Theodor Stolojan, ca să pricepi că românul cumpără produsul mai ieftin, iar acesta nu este cel românesc de cele mai multe ori. Dincolo de acest adevăr, eu constat însă altceva. Aproape tot ce mă înconjoară, mă împresoară, mă încercuieşte şi în final mă cucereşte nu este românesc.
Să luăm o dimineaţă oarecare...
Cînd mă trezesc, îmi scot pijamalele galbene, chinezeşti, care din fabricaţie put a petrol, mirosind astfel şi după a şaptea spălare, şi îmbrac nişte pantaloni scurţi din Cehia şi un tricou Mens-World, făcut, probabil, la mîna a treia de indieni, thailandezi sau aşa ceva. Îmi fac o cafea braziliană (vorba vine) filtru la maşina Rowenta, produsă de Victronic-Germania. Fireşte, cafeaua e amestecată şi ambalată nemţeşte. Aş fi vrut să-mi fac şi o limonadă din lămîi venite din Azerbaidjan, însă robotul de bucătărie Philadelphia, produs de Zhejang-China, e defect.
Apoi, la îndemnul mamei, cum că „ne mănîncă gîndacii iştia”, iau vermorelul nou-nouţ elveţian (am aruncat dracului hleabul franţuzesc de pe la 1912, cumpărat cu ajutor de la stat de bunicul meu, ca să stropească via împotriva manei) şi stropesc cartofii împotriva gîndacului de Colorado din Colorado. Scula din ţara cantoanelor lui Federer pulverizează minunat, praful albicios din Ucraina topit („dizolvat” pentru cei mai culţi) în apă omoară gîndacii americani ca pe muşte, mai ceva cum ne-au lichidat ei la Ialta şi Malta. Babele spun că, în urma atîtor stropiri, barabulele nu mai au acelaşi gust ca altădată. Le cred!
După aceea mă bărbieresc cu o lamă Wilkinson făcută cadou de fiu-meu din Italia. La plecare i-am îndesat şi eu în geantă două borcane cu gem de căpşuni (de-ale noastre, nu din cele aduse din Turcia, care se chiflicesc ca rahatul de pisică şi nu poţi face gem din ele cît îi hăul) şi i-am examinat lucrurile dinăuntru – toate străine!
Pe urmă deschid frigiderul multinaţional (motorul de colo, aparatura de colo, carcasa de dincolo) să caut ceva de mîncare. Am aşa: o cutie cu margarină President, Bourgbarre-France (scrie pe ea „unt semigras”, al naibii franţujii ăştia, la ei totul e aproximativ, „semi” sau „demi” : semieşec, semiimbecil, demisec, demi...virgină ) unt elveţian, peşte congelat norvegian (6 lei, crapul de Dunăre e 14 lei), banane aduse cu viteza lui Usain Bolt direct din Jamaica (2,5 lei, iar merele noastre de Voineşti 4,5 lei), salam cu dioxină adus(ă) din Irlanda, murături bulgăreşti murate direct la Kozlodui. În bucătărie tot aşa: drojdie turcească, Delikat importat şi distribuit de o firmă din Rep. Moldova, fasole albă cu bobul mic din China, usturoi tot din China, melcişori fusilli (Italia), o cutie de Whiskas, pe care scrie în româneşte, în sîrbeşte, în bulgăreşte, în polonă, în turceşte, în slovenă, în macedoneană, probabil produs fabricat pentru amărăştenii din Est. De cînd mănîncă Whiskas, motanul meu Anghel Catran nu mai face „miau”, ci „mao”, de aceea mă gîndesc că „bombonelele” or fi chinezeşti.
Îmi vine chef de-o mămăligă. Pentru asta am la dispoziţie mălaiul extra produs în Ungaria.Na! fraţi români! Al nostru este numai tiocul de hîrtie în care este ambalat, la Berceni. Aprind aragazul nemţesc cu chibrite din India, pun apa (slavă Domnului, asta-i românească – deocamdată!), nu uit să pun sare gemă „groasă” din Ucraina şi... tot aşa.
Cînd e gata, ies la masa de sub salcie şi mănînc mămăligă cu brînză italiană (formagi grattugiati, Grana Padano) pe fondul sonor al urletelor, chipurile bizantine, din microfonul Bisericii din apropiere. Nu-i nimic, tot n-am fost eu în concediu: îmi închipui că mă aflu pe malul Bosforului şi ascult muiezinii din minarete chemînd credincioşii la geamie: Lia-illiaha il- Allahu Muhammad Rasul Ulla!
În acest timp îmi fac planul pe ziua în curs. Mai întîi o să merg să-mi iau pîine. Deschid teşchereaua făcută în Lituania, dar – shit! – îmi scapă imprecaţia strămoşească: nu mai am nici un chior de money. Nu-i nimic, mă împrumut la prietenul meu venit din Grecia. Mai întîi voi lucra cîteva ore pe computerul american la traducerea mea rusească. După aceea voi călători cu autobuzul german, luat la mîna adoua, da’ bun pentru noi, ca să merg la banca cu capital francez, ca să-mi rezolv problemele pecuniare. Dar să nu uit să mă întorc acasă la timp, ca să văd ce face Porumboiu. Nu fiul, care face filme bune, dar pînă nu-s luate în seamă pe Sena sau pe Riviera, nu-s socotite bune pe Dîmboviţa, ci tatăl. „Plăieşii” tatălui, cum îi alintă presa, aduşi de prin Africa sau Brazilia au un meci important. Mă ogoiesc ştiind că şi garda personală a Măritului Ştefan era formată din nemţălăi. După ce-mi voi termina treburile cu banca, am să merg la o terasă să beau o bere (străină, fireşte). Voi sta între tineri vorbind romgleza şi voi asculta la maximum de decibeli muzică anglo-saxonă, cîntată de zeii lor zgomotoşi. Şi mă cuprinde un frison de însingurare, cum zice prietenul meu Viorel Ilişoi într-un articol: „Numai eu sînt român în casa asta construită de muncitori chinezi. Şi nici asta nu-i sigur, fiindcă domnul Neagu Djuvara susţine că aş fi cuman.”
*
Cu mulţi ani în urmă, în vremea comunistă, a rulat la noi un film indian de mare succes: Vagabondul de Raj Kapoor. S-au îndoit barele de protecţie din faţa ghişeului de la cinema Republica, de cît s-au împins doritorii de bilete. Cu traista-n băţ, îmbrăcat ca un pui de bogdaproste, vagabondul porneşte în lungul drumului şi cîntă cu inconştienţa sărăciei celebrul cîntec Mera huta he japani – Pantofii (papucii) japonezi, melodie cîntată apoi la noi de extraordinara Naarghita, care, mi se pare , anul acesta a împlinit 70 de ani.
Refrenul cîntecului, într-o traducere aproximativă (îmi aparţine) sună cam aşa:
Nădragii – lînă englezească
Boneta e curat rusească
Pantofii – made in Japan
Doar sufletu-i de indian.
Mă întreb dacă în mămăliga asta cosmpolită, prost mestecată, mai rămîne loc de „suflet de român”. Cu alte cuvinte, în stratigrafia profundă a neamului, în ultima încăpere a inimii, nu a intrat cumva ce are să trunchieze drumul vieţii noastre? Nu cumva ne împuţinăm pe zi ce trece? Oare nu ne împuţinăm în acele „locuri cetluite”, chiar şi în acea topografie a ascunsului de care vorbea Andrei Scrima în „Timpului rugului aprins”?
Distribuie pe facebook
