O dimineaţă turnată în plumbcu lume - Ardeleanu Ottilia Adăugat în 25 februarie 2010, la 18:01 | 147 afișări / 122 vizitatori |
Una adormită, căscată şi cu ochii lipiţi de umbre bâjbâind străzi morocănoase, cocârjate şi fără dinţi. Negricioasă, rigidă şi mohorâtă, cu zorii denşi căzuţi pe gene încărcate de greutăţi şi de grija zilei ce avea să înceapă, cu ceva răbdare. Se aud tânguiri de bocanci, toc-tocuri şi alte zgomote sub tălpi. Cu lanternele înlăuntru, oameni cu priviri obosite, coboară din personal şi se îndreaptă spre o altă destinaţie. Luându-şi pereţii de nemulţumire şi tavanele cu poveri, arată aproape ca nişte imobile pe lângă copacii nuzi, ce vântuiesc a jale. Mulţimea pare că împinge aerul umed printr-un soi de văluri fumurii care se ţes dinspre mare, unde soarele, îmbrăcat în halatul portocaliu şi tuns chilug, se unge cu un fel de ulei matinal. Şi-a întins o mască salină şi, cu un asemenea chip, nu prea are de gând să iasă pe fereastră. Priviri zăvorâte cu lacăte zdrăngănesc la intersecţie. Se apropie şi maşina noastră cu un pâşâit de cauciucuri şi câteva pufnituri pe nas.
Urc. Mă aşez într-un colţ al nimănui şi îmi trag gândurile pe faţă. Orbecăiesc tot drumul, cu privirea forţată, şi mereu mi se pare că vreau să caut ceva, să văd ceva ce n-am mai văzut încă. Mă simt ca într-un magazin de perdele şi draperii de toate mărimile, grosimile, imprimeurile şi culorile conservate din petale, seminţe şi fructe care fac contrast acelora fluturate de briză. Şi mă văd cum încerc să le înlătur spre a înainta şi a găsi drumul spre acea ieşire enigmatică. Dar, parcă mă afund şi mai abitir în culorile, parfumurile şi broderiile lor. Pe alocuri, cred că sunt roase de timp, căci întrezăresc, atât pe partea dreaptă cât şi pe potrivnica ei, nişte flori uriaşe, care mai de care mai cochete şi mai fandosite. Crescuseră peste noapte, nu ştiu. Mi se par cupe răsturnate de ghiocei din care roua adapă gura însetată a pământului înţepenit în rădăcini. Altele, toporaşi ce catifelează privirile ce se şterg de ei.
Ajung. Cobor în invizibil. Nici pe mine nu mă mai văd. Parcă s-a descotorosit lumea de lume. Simt doar un cenuşiu murdar cum mi se prăvăleşte pe umeri. Mă ţin cu mâinile de nimic şi înaintez, gâfâind. Tot drumul, copacii îmi plâng în cap. Hainele încep să se muleze. Trotuarul devine o scenă de prezentare de modă. Eu... într-o manta de lacrimi vegetale, până-n călcâiele cu tocuri firave.
Uşor, uşor, plumbul dimineţii se dă la o parte, ca la trecerea unei regine a nopţii. Încep să văd oamenii. De fapt, ei mă remarcaseră pe mine. Iar eu nu pricepeam de ce feţele lor se luminează când se uită la mine.
La destinaţie, mi se spune că am licurici în ochi şi părul de argint. Întru în birou. Mă uit, pe furiş, în oglindă. Bujorii au înflorit mai devreme anul acesta!
(24 feb. 2010 )
Distribuie pe facebook
