O viaţă împreună -roman Cap. I - Stanoiu Constantin Adăugat în 07 martie 2010, la 08:09 | 186 afișări / 149 vizitatori

Voi publica doar cap.I al romanului, recent aparut in Editura Sf. Nicolae. Cei care doresc, il pot comanda la http://www.neacostache.com/precomanda-o-viata-impreuna/ sau la telefonic la o720724455.




În dudu’ din spatele pătulului din fundu’ curţî’, cocoşu’ al mare, începu să cânte pe-o creacă groasă, vestind ivirea zorilor. Doda Rusanda, sări ca arsă, să uită alături, lângă ia şi văzu locu gol. Oleacă mai devreme, cu vro jumate de ceas înăinte, sîmţîsă că Nicolae al iei să sculasă şi ieşisă şi iel, ca omu’, la privata din fundu’ grădinii. ‘I pieri somnu’. Toată săptămâna, Nicolae nu fusăsă în apele lui, îl durusără picioarele, măi ales stângu’, la care fusăsă rănit pe frontu’ de est, avusăsă şi dureri de cap şi vărsături, cu ameţăli, măi mult bolisă în pat. Degeaba i-a pus ia o legătură stropită cu ţuică la cap,
i-a pus şi ventuze pe şele, i-a descântat de dureri de cap, ba l-a pus să să dea şi peste cap, că poate i-o fi căzut rânza. Az’, ar fi vrut să-i dea o telegramă fetii a mică di la Craiova, doctoriţa, să vie şi să-l ducă la vr-un spital, ceva. “Io-te că nu mai vine, n-o fi păţât ceva?” gândi ia, să sculă fuga din pat, şi ieşi afară. Trecu parleazu’ în grădină şi, la doojde paşi, lângă o tufă de făsui verde, în potecă, îl văzu pe Nicolae căzut aşa-ntr-o rână, cu oichii deschişi, aţîntiţ’ în gol, horcăind. Trăgea să moară.

- Ioanăăă, Lenuţooo, Mateeei! Săriţi fraţîlor că moare Nicolae al meu!.Vâi de mine, Nicolaeee! Omu’ meu al drag, nu mă lăsa sângură, Nicolaeee!
Fugi repede în bucătăria iei de vară, făcută de Nicolae pe primăvară, lo di pe o policioară un cribit şi doo lumânări şi fugi într-un suflet în grădină. Îl întoarsă şi ia cum putu pe Nicolae cu faţa în sus şi să aşeză lângă iel, ‘i pusă capu-n poala iei şi-i aprinsă o lumânare. ‘I pusă lumânarea în mâna dreaptă, strângându-i mâna în mâinile ei mici. I să păru că muri şi izbucni în plâns, jelindu-să cu glas tare. Nicolae deschisă oichii, ‘i aţinti în oichii ei şi vru să zîcă ceva. Doda Rusanda, muiere bătrână, ’i murisă mulţi oameni în mânile ei, tăcu să-l lase să moară liniştit, să nu-l mai întoarcă moartea. Nicolae măi horcăi odată, hârâind din piept şi să dusă. Faţa lui, chinuită de chinurile morţii, se lumină. Pe poartă intrară patru vecini şi să îndreptară în fugă spre grădină, unde, doda Rusanda să jelea cu voce subţîre şi tremurândă, cu Nicolae mort, cu capu-n poala iei, cu mâna strânsă pe lumânarea aprinsă, ţînută de mână ei, iar cu ailaltă, mângâindu-l pe fruntea, acum descreţîtă de riduri.

- Dumezau să-l ierte! zîsără toţ’, închinându-să.
- Să-l ierte Dumnezău! Nicolaeee, scoală-te Nicolae să vorbeşti cu vecinii tăăăi! Scoală-te Nicolae, omu’ meu al drag şi al scump, că veniră vecinii pi la tineee! Mă lăsaşi Nicolae sîngură, sînguricăăă! Cine mai are grijă acu’ de mineee!
- Vasile, Dumitre! strigă Matei, haide-ţ’ fraţîlor că muri nea Nicolae, haide-ţ’ să-l băgăm în casă.
Trezîţ’ în jelitu’ dodii Rusanda, Vasâle şi Dumitru, veniră într-un suflet în grădină, îl loara pe nea Nicolae pe braţe şi-l, dusără în hodaia din mijloc şi-l aşezară pe pat.
- Hai mumă, să vă dau o albie să-l scăldaţ’, voi, bărbaţî’, că aşa-i bine, zîsă doda Rusanda. Io-te icea în tindă îl spălaţi şi-l ducem în odaia di la drum, a bună, c-o merita şi iel, după cât a muncit toată viaţa asta a lui, zîsă doda Rusanda pintre suspine şi lacrimi.
Ăi trei bărbaţ’, îl dezbracară pe Nea Nicolae, îl spălară în albie, în tindă şi-l ştersără cu doo peşchire, cusute de doda, peşchire ce trebuiau puse în tron, su’ iel.

- Hai mumă, duceţî-l în hodaia di la drum, că vă dau acu’ hainele lui ale bune să-l îmbrăcăm.
Barbaţî’-l dusără în hodaie, aşa gol, iar doda Rusanda adusă costumu’ adus de băiatu-al mare din Craiova, îmbracat d’or odată, la Paşti. Scotoci în lada iei a veiche, de zestre, şi-i scoasă pantofii lui ai noi, nepurtaţ’, şosete, şi o cămaşă nouă, toate pregătite de mormântare, şi-l îmbrăcară.
Matei îl bărbieri apoi cu briciu’ lui al vechi, pe care-l avea de când era prizonier, în Rusia, i-l dădusă un prizonier neamţ.
- Dumitre, ia mamă biletu’ ăsta, vez’ că-i adiresa copiilor mei, sunt şi telefoanele lor acolo, anunţa-i de nenorocirea asta, să vina si iei, zîsă doda Rusanda, izbucnind iar in lacrimi amare. Vasîle, mumă, urcă-te cu Matei în pod şi dă jos tronu’ al mare al lu Nicolae al meu, că le avem pregătite de doojde ani, că nu m-a loat pe mine Dumnezău măi întîi, să nu măi fi apucat moartea lui, of, Doamne!

Lumea începu să vină cu flori şi lumânări. Oamenii intrau pe porţîle deschise, zîceau cum ‘i datina, “Dumnezău să-l ierte”, aprindeau lumânări pe care le-nfigeau într-o raină mare, umplută cu năsîp, afară, la uşe, în tindă.
- Scoală-n sus Nicolaeee, scoală-te să vez’ cum vine lumea la tine Nicolaeee, că tu te-ai avut bine cu toţ’, Nicolae, omu’ meuuuu, că tu vorbeai frumos cu toata lumeaaa, respectai şi pe copii ai mici şi-ţi erau dragi oamenii, că ai avut suflet bun, Nicolaeee! Omu’ meu al frumos, al bun şi-al drag, că ne-am fost dragi toata viata, Nicolae, nu m-ai atins nici c-o floare, c-am fost săraci Nicolae, da’ ne-am căznit să ne creştem copii să-i facem oameni mari, Nicolaeee, au plecat di lângă noi, omuleee şi murim sânguri, cu străinii la căpătâi, Nicolaeee! Of, Doamne, ce-m’ făcuşi, di ce mi-l loaşi? Di ce mi-l loaşi Doamneee!
Femeile plângeau în hohote, plângeau şi bărbaţî’ şi copii ai mici, de le spunea nea Nicolae poveşti la poartă. Doda Rusanda stătu pe pat, lânga omu’ iei mort, să jelea cu glasu’ stins, răguşit, şi-ncepu să-l mângâie pe omu’ iei mort, şi să-l pupe, hohotind de plâns pe obrajii şi pe oichii lui, care să răcisără. Deodat’, capu-i căzu pe pieptu’ omului iei mort şi să lăsă moale, pe pat.

- Săriţ’ fraţîlor că-i veni rău dodii Rusanda! Adu fă Ioană repede neşte oţăt! Hai repede! Apă rece!
Ioana adusă un ţoi de-o litră plin cu oţăt şi-ncepu să-i frece fruntea şi tâmplele dodii. Îşi mai reveni o ţîră cân’ beu şi apă rece dintr-un ulcior.
- Lăsaţî-mă icea, lângă omu meu, zîsă doda Rusanda, cu vocea stinsă, întindeţî-mă ici, lângă iel. Aşa, pe acelaş căpătâi cu iel. Ioană, ascultă bine la mine, eu mor, mă duc si eu cu omu’ meu, nu mai plângeţ’, ascultaţî-mă. Vez’ Ioană, că în lada aia înflorată, am tot ce trebuie să mă imbrăcaţ’ şi pe mine. Să daţ’ şi tronu meu jos, să mă puneţ’ în iel, lângă omu’ meu. În dulapu’ al mare găsîţ’ doo velinţe de pus în tron, pentru amândoi, şi pânza de pus pe oichi, şi pânza de doliu, şi batiste, şi peşchire de dat la gropari, la popă, şi tot ce trebuie…
- Lasă, dodă Rusandă, că pân’ desară vin si copii dumitale di la Craiova si Bucuresti şi…
- Nu mă măi găsăsc vie mumă, să le spui să mă ierte, să nu să supere pe mine că-i las sînguri, da’ mă duc cu omu meu acolo unde ne e locu’, c-am ţînut unu’ la altu’ ca la oichii din cap…să ne îngropaţ’ în aceeaşi groapă pe amândoi… să fim şi pe acolo tot împreună…

Lacrimile-i curgeau din oichi dodii Rusanda. Elea au fost ultimile iei vorbe. Rămasă cu capu-ntors spre omu iei, cu privirea de un albastru clar aţintiţ’ la chipu lui, privire în care se vedea o milă şi o dragoste fără margini, pentru omu ei de-o viaţă. Doda Rusanda să stinsă şi ia, avînd pe faţă intipărită multumirea şi fericirea.
Spre sară, cân’ au venit copii lor de departe, în loc de unu’, au găsit doo tronuri, unu’ lîngă altu’, aşezate pe doo mese, puse de-a latu’, su’ iele.
Nea Nicolae şi doda Rusanda au arătat lumi-ntregi cum să trăieşte şi cum să moare, uniţ’ în dragostea lor, şi după moarte.

---

Distribuie pe facebook