Obsesia întoarcerii la originar în lirica blagianăstudiu - Ovidiu Ivancu Adăugat în 28 martie 2009, la 01:12 | 1303 afișări / 1208 vizitatori |
Summary
The philosophy of Lucian Blaga, analysed in an organic relation to its poetry, is seen in the present paper as a never-ending search for the Initial. The access ways, the preparation of Man for the ultimate knowledge, the primary matrix, all these are mirrored in the poetry of Blaga.
The studied texts (90 in number) are taken from all Blaga’s volumes, and we analysed especially those syntagmas and ideas directly related to the perception of the Initial. Having as arguments the myth and the magical thinking debated by Blaga in his Trilogy of Values, we shall define the Initial as primary DNA of humanity, tangible only by giving up those attributes of the contemporary civilisation which impose reason to the regions known only by using as measures the seeming Nonsense and the Instinct.
The primary silence, the return to the myth become highly necessary in the context of returning to the Beginning, the poetry of Lucian Blaga promoting, in this way, the refuge in the legend and text.
I. Argument
Că poezia blagiană e o continuă alergare către ceva, ca şi sistemul său filosofic, de altfel, nu mai constituie azi o noutate. Ineditul unei cercetări ar putea veni o dată cu răspunsul la fireasca întrebare „alergare către ce?”. Întoarcerea către sine însuşi, renunţarea voluntară la cuvânt ca mijloc viabil de comunicare („Lucian Blaga e mut ca o lebădă” ), toate aceste retrageri succesive şi ferme se fac într-o singură direcţie, către matricea originară către vatră, către mumă.
Poemul „Ani, pribegie şi somn” oferă argumentul necesar acestei idei: „Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui/ temeiul promis” , scrie poetul, imortalizând şi impunând, oarecum dezarmant, ca efect el căutării, eşecul. Că acest cutreier este, într-adevăr, o căutare a originarului, ne spune tot Blaga, în acelaşi text: „Singură vatra nu-mi e îngăduită/ Şi cum aş slăvi scânteia-mpământenită” . Vatra e indiscutabil sinonimă Centrului, un Centru
conceput ca punct vital, generator de viaţă, originar. Este important de remarcat identitatea (despre care vom mai vorbi în această lucrare) între originar şi lumină; scânteia-mpământenită este simbolul luminii privită ca şi creaţie primă.
Creatorul, responsabil unic al echilibrului universal, are drept emisar, în lumea noastră, lumina (scânteia-mpământenită). În plan uman, responsabilitatea demiurgică, acea creaţie care conţine în doze dintre cele mai puternice esenţa divină, este lumina; prin atributele căpătate ca primă creaţie, devine ea însăşi creator.
Revenind la căutarea originarului în lirica blagiană, nu putem trece cu vederea unul dintre textele de căpătâi în care aceasta se defineşte, cu o claritate a limbajului care, lăsând laoparte stilistica, se oferă lectorului ca un adevăr brutal, exprimat tranşant, fără ornamente poetice cu simboluri interpretabile.: „sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare/ de totdeauna,/ şi până la cele din urmă hotare” . Această anulare a limitelor până la cele din urmă hotare lasă Omul în faţa Primului Adevăr, în faţa originarului, în faţa matricei. Dacă până la Marele Anonim nu se poate ajunge din cauza cenzurii transcendente, atunci care este acel adevăr ascuns în spatele ultimului hotar? Ajunşi în acest punct al discuţiei vom face o necesară distincţie între un Mare Adevăr intangibil, interzis, reprezentat de Marele Anonim şi un Mare Adevăr accesibil în plan uman, către care tinde lirica lui Blaga. Acesta din urmă va fi identificat în simbolul luminii, în urma unei demonstraţii pe are o va oferi prezenta lucrare. Până atunci, însă, ne vom opri asupra conotaţiilor arhaice ale substantivului „hotar”. Etimologia sa, trimiterea chiar şi pe cale fonetică, la verbul „a hotărî” îi conferă un plus semantic în „competiţia” cu mult mai folositul său sinonim „graniţă”. Hotarul blagian nu este doar o linie imaginară ce separă două teritorii , ci o convenţie instituită prin hotărâri umane, o convenţie care dispare supusă unei voinţe umane pozitive. Vom defini originarul tangibil ca teritoriu ultim accesibil spiritului uman, considerând că dispariţia hotarului este simultană ascensiunii în zona matricei spirituale primordiale.
II. Lumina ca reprezentare a originarului tangibil
Din cele peste 80 de texte studiate pentru elaborarea acestei lucrări, peste 90% conţin referiri directe la dihotomia lumină-întuneric, o adevărată axis mundi în poezia blagiană. Ar fi, însă, pueril şi pripit să interpretăm cele două elemente strict în legătură cu dualitatea bine-rău, ying-yang. Este ceva mai mult în obsesia aceasta a întunericului şi luminii, o transcendere a miturilor biblice şi un indiciu care duce către Marele Anonim. Depăşind perioada romantică în are viaţa şi moartea căpătau dimensiunile luminii şi întunericului, trecând peste bogumilismul ce impune mixtura celor două elemente şi rolul lor simţitor egal în procesul creaţiei universale, Blaga asociază la nivel simbolic luminii atributul primordialităţii, investind-o, implicit, cu mai multe diferenţiale divine decât orice altă realitate terestră. Ea devine similară conceptului de Doi din gândirea taoistă. Aducem a argument următoarele versuri: „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi [sub. n.]”. Desigur, în concepţia biblică statutul de Primă Creaţie nu conferă o prea mare putere în raport cu Divinitatea, superioritatea Creatorului este aici indiscutabilă. La Blaga ,însă, Prima Creaţie stă întotdeauna sub semnul unei evidente superiorităţi cantitative (cantitatea de diferenţiale divine) şi, implicit, calitative. Concluzia că lumina este simbolul originii oricărei realităţi terestre pare pripită dacă ne gândim că însuşi Blaga admite că şi ea este, la rândul ei, creată. Nu trebuie, însă, ignorată structura Marelui Anonim; într-adevăr, el este creatorul luminii, dar, în acelaşi timp, Marele Anonim este definit ca fiind obiectiv şi impersonal; acesta creează, deci, oarecum în virtutea inerţiei (folosind o exprimare plastică), urmând un algoritm implacabil şi nu animat de sentimentul (ce cuvânt impropriu pentru o entitate obiectivă!) utilităţii. Or, complexitatea instinctuală a spiritului uman, orizontul spaţial inconştient pe care-l poartă cu sine de la naştere şi până la moarte, pe tot parcursul Marii Treceri, sunt tot atâtea elemente purtătoare ale unui subiectivism interzis Marelui Anonim de însăşi structura sa. Se impune, axiomatic, concluzia: nu Marele Anonim se află, în postură de creator direct, în spatele nostru, ci însăşi prima lui creaţie, lumina, aceea care este adaptată structural planului uman, este „împământenită”, cum spune Blaga. Iată, deci, că la Blaga, lumina este simbolul originarului tangibil, scopul ultim al regresiunii spirituale pe are individul o face către matrice.
Evoluţia umană pe scară socială a presupus, oarecum inevitabil, un regres, o înstrăinare din ce în ce mai evidentă în raporturile dintre individul ca entitate spirituală şi individul ca animal social, integrat într-un sistem care nu-i lasă timp pentru introspecţie. Exteriorizarea omului, tendinţa de subordonare laturilor materiale ale existenţei a dus la o îndepărtare de lumină. Ajungem astfel la celălalt termen al mai sus amintitei dihotomii blagiene. Dacă lumina înseamnă originea, omul întors către sine însuşi, întunericul este simbolul omului modern, opac în legătură cu tot ceea ce ţine de alchimia lumii în care trăim, exteriorizat până la abandon, până la rătăcirea de propriul său ego.
III. În căutarea ADN-ului originar.
Stările cele mai apropiate tiparului nostru originar sunt acelea în care clişeele dispar, barierele şi convenienţele sociale se abrogă, iar individul, eliberat de moştenirea genetică a culturii, se (re)găseşte într-o relaţie organică (aproape) cu natura, parte a unei ecuaţii pe care nu poate şi nici nu vrea la nivel conştient s-o stăpânească.
„Sunt beat şi-aş vrea să dărâm tot ce-i vis/ ce e templu şi-altar”. Care este finalitatea acestui elan distructiv? Sub impulsul efemer al anulării atributelor modernităţii („sunt beat”), eul liric stilizează involuntar întreaga civilizaţie umană, un conglomerat de realităţi care, deşi palpabile, nu au consistenţă spirituală („vise”) şi, mai ales, o sumă de simboluri idolatre („temple, altare”) care abat atenţia omului modern de la complexele procese instinctuale pe care el însuşi le găzduieşte, la insignifiantele zbateri ale lumii din afara noastră. Tumultosul elan distructiv („aş vrea să dărâm”) este o încercare de întoarcere către originar, o întoarcere nu numai improbabilă, dar şi irealizabilă fără un întreg sistem de cauze care s-o determine, de vreme ce poetul găseşte de cuviinţă să folosească modul condiţional - optativ.
Blaga înţelege că harta întoarcerii la originar poate fi reconstituită parcurgând în sens invers etapele evoluţiei spirituale ale omenirii : „Invoc cu semne uitare şi leac”. Invocaţia ca figură de stil îşi are originea în primele poeme ale umanităţii , atunci când, în tot ceea ce făcea, Omul avea nevoie de Zei. Zeii blagieni invocaţi sunt uitarea şi leacul. Uitarea cui, leac pentru ce? Ca să înţelegem posibila soluţie blagiană a întoarcerii la origini, trebuie să ne închipuim Omul ca sumă a unor straturi succesive de transformări. Graţie memoriei colective, fiecare generaţie a moştenit de la cea anterioară o anumită cantitate de informaţii. În timpul succedării generaţiilor, informaţiile transmise de cea de-a doua generaţie primeia s-au diminuat progresiv sau, mai bine spus, s-au refugiat în zone ale inconştientului din care numai uitarea le mai poate aduce la suprafaţă. ADN-ul spiritual originar, acelaşi cu cel al primei generaţii de oameni, a suferit o mutaţie atât de radicală încât acum, singura soluţie este uitarea, ştergerea, printr-un efort conştient de voinţă, a tuturor informaţiilor genetice interpuse între noi ca reprezentanţi ai modernităţii şi ADN-ul originar. Apare imperios necesară invocaţia prin semne şi nu cu ajutorul cuvântului . Pentru ca adevărata întoarcere la originar să fie totală, ea presupune o negare până la anulare a tuturor acelor elemente care-i sunt străine, are nu-i aparţin morfologic.
Originarul se refuză, însă, atingerii, cu un stoicism comparabil cu cel al Marelui Anonim în refuzul său de a fi tangibil spiritual. În încercarea de a ajunge la originar, Blaga identifică anumiţi factori favorizanţi cu rol de catalizator. Printre aceştia, cel mai important e somnul: „numai noaptea, în fiece noapte/ somnul mai vine,/ sosindu-mi din depărtatele plaiuri, mi-aduce un pic de-ntuneric/ ca un pumn de ţărână din patria mumelor”. Aici întunericul nu mai este simbolul omului modern, prin definire în opoziţie cu lumina, ci o noţiune cu referire directă la minus cunoaştere, la cunoaşterea luciferică şi potenţarea misterului. În altă ordine de idei, însă, iată că prin somn se poate stabili o legătură efemeră, dar permanentizată („în fiece noapte”) cu originarul reprezentat poetic de sintagma „patria mumelor”.
Spre deosebire de somn, moartea păstrează încă o legătură cu lumescul, cu umanitatea. În concepţie creştină, ea poate fi interpretată ca o cale de acces către o zonă superioară a existenţei. Cu mici şi insignifiante variaţii, toate marile religii fac din exitus evadarea către o lume esenţializată, uzitând alte concepte şi axându-se pe coordonate preponderent spirituale. La Blaga, moartea nu este o condiţie sine qua non a cunoaşterii. „Închidem în noi un/ sfârşit sub armură” . Armura apare aici ca simbol al legăturii lumeşti, invocând viaţa ca temniţă.
De altfel, aceeaşi idee este întâlnită într-un poem - cimilitură intitulat „Coasta soarelui”: „Chiparoşi ca fusele/ în toate cimitirele/ ne abat privirile către inimi dusele”. Contrar părerii comune, care impune moartea ca moment al despărţirii definitive dintre trup şi suflet, dintre materie şi spirit, Blaga susţine poetic o legătură neîntreruptă, continuată după trecerea în nefiinţă, cu lumea fizică. Tocmai de aceea moartea nu este privită ca şi cale spre originar.
IV. Legenda, Mitul şi Arhetipul - atribute esenţiale ale originarului
Potenţarea misterului, parte a cunoaşterii pentru care Blaga militează, impune o reorientare spirituală a Omului şi ,mai mult decât atât, situează Mitul, Legenda şi Arhetipul în preajma evoluţiei umane, motivându-le importanţa prin vecinătatea lor absolută, imediată, cu originarul. „Eu zac în umbra unor maci,/ fără dorinţe, fără mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri, numai trup/ şi numai lut”. Cuvântul-cheie al acestor versuri are o simbolistică dublă, pretându-se atât unei interpretări atât unei interpretări semantice cât şi uneia fonetice, aceasta din urmă având ca repere constatările lui Constantin Noica. Verbul zac, căci despre el este vorba, trădează, mai întâi de toate, dramatismul, inutilitatea, căci „a zace […] numai trup/ şi numai lut” echivalează cu a te simţi prizonier al propriei tale condiţii, a te simţi refuzat cunoaşterii profunde, singura care contează, cea care te poate duce la Cauza Primă. A zace înseamnă a te rezuma la statutul de veşnic efect al unei cauze pe care n-o poţi înţelege.
Dorinţa, mustrarea şi căinţa fac parte, prin sensurile lor profunde şi chiar prin ecoul arhaic al formulării, din acel bagaj spiritual purtat de Primul Om, uitat acum de omul modern. Căci, în traseul evolutiv sau, mai bine spus, din perspectivă blagiană, involutiv, de la originar la contemporan, am pierdut iremediabil cheia comunicării dintre trup şi lut. În locul vechilor deprinderi, în mare parte instinctuale, şi tocmai de aceea mai aproape de natură, au apărut, prin mimetism, altele noi, care nu mai produc combustie spirituală, ci se reduc la simple formalităţi. Ele declanşează crizele existenţiale ale eului blagian şi chiar o luptă a Omului cu sine însuşi, un defetism mioritic tradus prin verbul zac, la indicativ prezent, ceea ce oferă senzaţia unei stări ce poate dura la nesfârşit. Şi, în fine, cea de-a doua sursă de tensiune şi dramatism a verbului rezultă din gravitatea absolută a consoanei „z” în poziţie iniţială, un adevărat strigăt de revoltă şi suprimarea bruscă a acestuia prin lipsa de forţă şi întindere a vocalei „a”.
Mai spune Blaga „Ca un haiduc eu umblu prin legendă/ prin ciclul vremii molcom încheiat”. Asociat, temporal vorbind, cu arhetipuri şi cutume ale timpurilor străvechi, originarul nu poate fi căutat peste tot în natură. Este imperios necesară întoarcerea către arhaic, intrarea în legendă, în mit, în Non-Sens (în accepţiunea sa metaforică). Numai că înţelegerea sensurilor profunde ale legendei, oricare ar fi aceasta, nu se face din postura de privitor, de judecător imparţial, obiectiv şi pasiv, ci de pe poziţiile participantului direct, al personajului, al haiducului. Legenda şi mitul au încorporate, în esenţa lor, senzaţii care, pentru a fi înţelese, trebuie simţite, nu descrise. De aici necesitatea haiducului care umblă prin legendă.
V. Lumea ca tentaţie.
Ademenea eroilor de basm, toţi cei care doresc accesul către originar, către matrice, sunt supuşi unor teste. În funcţie de rezultatul lor, natura decide. Şi asta pentru că, dacă prin evoluţia sa pe scară socială, Omul s-a depărtat de originar, nu acelaşi lucru se poate spune despre natură. Răspunsurile profunde, dezlegarea enigmelor existenţiale nu se poate realiza folosind unităţi de măsură şi tehnici exclusiv umane.
Martoră a tuturor senzaţiilor noastre, parteneră nevăzută a solitudinilor umane, natura deţine răspunsuri pe care Omul nu le poate obţine. Blaga înţelege rolul individului de intermediar, de prizonier al unei stări de tranziţie pe care n-o putem accepta sau înţelege decât prin atingerea originarului.
Obsesia întoarcerii la originar în lirica blagiană nu este altceva decât o opţiune la soluţia faustică a cunoaşterii. Aceasta nu se obţine cu ajutorul unor conjuncturale şi prea scump plătite elemente exterioare, ci printr-o continuă regresie spirituală, din aproape în aproape, până la timpul originar al mantrei, incantaţiei, Arhetipului şi Mitului.
BIBLIOGRAFIE:
1. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, vol. I-III, ed Artemis, Bucureşti, 1994;
2. Marin Bucur, „Lucian Blaga, dor şi eternitate”, ed. Albatros, 1971;
3. Lucian Blaga, „Trilogia valorilor” (II), „Gândire magică şi religie”, ed. Humanitas, Bucureşti, 1996;
4. Geo Săvulescu, „Lucian Blaga, filosofia prin metafore”, AB România, 2000;
5. C Fierăscu, Gh. Ghiţă, „Mic dicţionar îndrumător de terminologie literară”, ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1979;
6. Ion Pop, „Lucian Blaga - universul liric”, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981;
7. Edgar Papu, „Scriitori - filosofi în cultura română”, „Spiritul trilogiilor în gândirea lui Blaga”, pp. 66 - 79, ed. Scrisul românesc, Craiova, 1994;
8. Catherine Pont - Humbert, „Dicţionar universal de credinţe şi simboluri”, ed Lucman, Buc. 1998.
Distribuie pe facebook
