Onoarea hoţilor de caiPartea a treia (1) - Mihai Traista Adăugat în 20 februarie 2010, la 19:42 | 147 afișări / 131 vizitatori |
Spre deosebire de alţi ani, în anul acela iarna fusese prea aspră şi prea lungă. De abia spre sfârşitul lui Martie soarele dădea semne de izbândă asupra nămeţilor de zăpadă. Începeau să se contureze coamele sure ale dealurilor ce înconjurau oraşul. De departe se puteau desluşi ogoarele oamenilor despărţite prin fâşii lungi şi foarte înguste de pământ cu iarbă uscată. Deşi era încă destul de frig, vâlcelele şipoteau vesele sclipind sub razele soarelui.
Pe drumurile ce duceau spre oraş era forfotă mare, ca în orice zi de târg, mai ales că acesta era primul târg de primăvară, de la care nu putea lipsi nici un gospodar care se respecta. Cu toate că mulţi dintre ei nici nu vindeau, nici nu cumpărau nimic, dar aşa era obiceiul lăsat din moşi strămoşi – ca «tot gospodarul» să meargă la târg.
Susurul pârăuaşelor întotdeauna îi amintea lui Kocerha de anii copilăriei. Când primăvara, împreună cu Vasile şi Alexa, băieţii lui Movilă, dispăreau dimineaţa de acasă şi hoinăreau toată ziua pe coclauri, întorcânduse seara rupţi de foame, uzi şi murdari. De multe ori la cină primeau şi câte o porţie bună de «colac de mesteacăn». Cum era denumită în popor nuiaua cu ajutorul careia părinţii îşi «educau» copiii. Căci nu degeaba grăieşte Sfânta Scriptură că «cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său...». Dar peste noapte, băieţii uitau de «educaţia» primită şi a doua zi o luau de la capăt.
Cel mai mult le plăcea să meargă în pădure unde se jucau de-a haiducii, sau căutau coarne de cerb. Alexa Movilă era mai îngăduitor cu băieţii săi şi de multe ori o povăţuia şi pe Maria:
– Lasă-i vecină să zburde şi să se bucure de primăvară, că azi mâine or cunoaşte şi ei greutăţile vieţii şi atunci nu s-or mai bucura de nimic!
Pieptănând în lung şi-n lat tufişurile de multe ori găseau coarne de cerb. Atunci se întorceau acasă chiuind de bucurie, ducându-şi trofeele pe umeri. Însă cel mai mult se bucura Movilă. Deşi şchiop, ţopăia ca un copil în jurul coarnelor fluierând de uimire. Îi srtângea pe băieţi la piept şi îi mângâia pe creştet lăudându-i fără încetare:
– Uite, ce mi-au adus voinicii mei!.. Ia iute ce ramuri, zici că-s de stejar, pentru coarnele astea o să vă aduc de la Grimfer atâtea bomboane, de n-o să le ronţăiţi nici într-o săptămână.
A doua zi Alexa Movilă îşi înhăma iapa la căruţă şi pornea peste deal spre Bocicoiul Mare, unde îi vindea lui Grimfer coarnele.
Băieţii, privind spre dealul Măgurii, îl aşteptau cu nerăbdare toată ziua. Deşi ştiau bine că se va întoarce numai pe înserat, căci Stela biata de ea, bătrână şi oarbă de un ochi, înhămată la căruţă de abia îşi târa picioarele. Şi apoi Movilă mai trebuia să se târguiască cu ovreul, pe urmă să bea adălmaşul, să-şi cinstească prietenii cu cîte-o cinzeacă, să-şi laude iapa în faţa cârciumii, şi de-abia apoi – şontâc, şontâc spre casă.
Dar aşteptarea lor era răsplătită din plin, deoarece fiecare din ei primea câte o cutie, uneori chiar două, de bomboane învelite în staniol, pe care băieţii îl numeau «hârtiuţă de aur». După ce mâncau bomboanele, «hârtiuţele de aur» le păstrau cu mare grijă pentru seara de Crăciun, când împodobeau bradul din curtea lui Movilă, învelind în ele bucăţi de cartof şi măr.
În schimbul unei perechi de coarne, Movilă aproape umplea căruţa de alimente.
– Măi, Alexa, măi, tu iar mi-a golit prăvălia, glumea Grimfer.
Ajungând acasă împărţea totul în trei părţi, din care o parte îi ducea la Kocerha acasă. La început Maria, mama lui Ion nu vroia să primească.
– Lasă vecine, nu trebuie, păstrează pentru tine, căci tu nu prea poţi câştiga cu piciorul beteag, pe când Ion al meu câştigă bine cu plutele pe Tisa. Noi avem slavă Domnului de toate!
– Pe mine m-ar bate Dumnezeu, dacă aş lua partea băiatului care şi-a julit pielea prin tufişuri căutând coarne de cerb. Şi apoi asta-i o mare bucurie pentru el, că aduce deja ceva în casă, îi răspundea Movilă.
Dar cel mai mult se bucura tatăl său şi se lăuda prin sat că deja are fecior nu glumă:
– Aduce în casă făină pentru colaci, dar şi dohan* pentru mine!
Atâtea laude într-adevăr îl făceau să se simtă util şi de-abia aştepta să crească mare ca să intre în rândul plutaşilor de pe Tisa. Atunci o să vadă toată lumea câţi bani va câştiga, căci el, musai, va fi un plutaş la fel de bun ca şi tătăl său. «Plutaş mai bun decât Ion Kocreha nu găseşti câtu-i Tisa de lungă», vorbeau adesea oamenii din sat despre tatăl său.
De fiecare dată, după ce găseau coarne de cerb, mult timp nu-i mai întreba nimeni pe unde hoinăresc toată ziua. Astfel că puteau să zburde în linişte prin Pădurea Ungurului, unde îşi săpaseră în pământ un mic bordei, acoperit cu crengi şi frunză de stejar, sau să se joace pe lângă vre-un pârâiaş construind plute din beţe de alun şi dându-le drumul pe apă.
Plutele lui întotdeauna erau cele mai mari şi nu se spărgeau niciodată.
De multe ori, închizând ochii, îşi închipuia că se află în mijlocul Tisei pe o plută adevărată, de care erau legate alte două, trei, ba câte odată chiar patru, şi «zbura» cu ele, ocolind alte plute, spre nedumerirea plutaşilor care se străduiau din răsputeri să se ţină după el, dar nu reuşeau «că asemenea plutaş ca Ion Cocerha şi fiul său Ionică nu mai sunt alţii câtu-i Tisa de lungă».
În închipuirea sa copilărească, el conducea plutele şi atunci când Tisa, furioasă gemea şi urla lovindu-i pieptul cu valurile sale tulburi, când nici unul dintre plutaşi nu avea curajul să se apropie de malul ei. Numai el singurul nu-i băga în seamă scălâmbăiturile şi gonea sprinten pe valuri. El nu se temea de Tisa, la fel cum nu se temea nici tatăl lui care deseori o asemăna cu o femeie.
– Tisa e ca şi o muiere, nu poate fi mereu blândă, liniştită şi drăgăstoasă, se mai supără biata de ea, şi atunci, rânzoasă** urlă, ţipă, plânge, se zbate, da’ e muierea noastră şi ne este dragă la fel de mult ca şi atunci când e potolită. Mie mi-e dragă întotdeauna, cum o fi ea, pentru că şi eu îi sunt drag ei şi mereu are grijă de mine, povestea vesel, cel mai bun plutaş de pe Tisa.
Şi Tisa într-adevăr avea grijă de el. Dacă mulţi dintre plutaşi au plătit cu viaţa nesăbuinţa de a porni cu plutele în vreme de puhoi, lui parcă-i ajuta să-şi ducă mai repede plutele şi întotdeauna ajungea cu ele întregi. Îl ocrotea cum îşi ocroteşte o mamă pruncul, deşi supărată urlă la el, totuşi îl duce de mână şi are grijă să nu cadă, sau să se lovească de vre-o piatră.
Dacă Tisa îl cruţa întotdeauna pe tatăl său, o boală necruţătoare l-a răpus în câteva zile. Într-o seară l-au apucat frigurile şi a căzut la pat, iar peste o săptămână deja i se trăgeau clopotele.
– Parcă ştia că va muri, povestea maică-sa oamenilor la prohod. M-a rugat să-l duc la geam «Să-mi iau rămas bun de la Tisa...», aşa mi-a spus cu lacrimi în ochi, bietul de el.
Deşi, Ion Kocerha era încă destul de mic când murise tatăl său, îl ţine minte atât de bine de parcă ieri îl văzuse pentru ultima dată. Amintirea lui o purta în suflet, ca pe un talisman ce-l apăra de toate relele şi necazurile vieţii. Îşi amintea de vocea lui frumoasă, gravă care te răscolea şi de cântecele preferate ale tatălui său, pe care le cânta şi el deseori.
*dohan – tutun
**rânzoasă – supărată
Va urma.
Distribuie pe facebook
