Onoarea hoţilor de caiPartea a treia (1, continuare) - Mihai Traista Adăugat în 21 martie 2010, la 14:28 | 177 afișări / 143 vizitatori |
* * *
Plecând în lumea celor drepţi, cel mai bun plutaş de pe Tisa, Ion Kocerha, lăsă în urmă doi orfani – pe Ionică şi pe soră-sa Mărioara în vârstă de numai trei ani.
Pentru mama lor, sosiră vremuri grele. Deşi harnică şi strângătoare ca o furnică, Maria Kocerha, de data aceasta nu mai ştia cum s-o scoată la capăt.
– De unde să mai fac rost de bani?... De unde?... Cum poate câştiga o biată muiere bani, cum?... se întreba deseori Maria, şi după o tăcere lungă îşi răspundea: Nicicum!
– O să-ţi aduc eu bani, o grămadă uite aşa de mare! arăta cu mânuţa Ionică. Numai să cresc un picuţ mai mare şi mă fac plutaş.
Dar până să ajungă plutaş Ionică mai avea mult, în schimb chiar în acea primăvară, ajunse ciobănaş la mieii lui Arcadie Boiko. Aşa se înţelesese mama lui cu Arcadie: Ionică o să-i pască mieii până la toamnă, iar el, Arcadie, o să-i are ogorul şi o să-i aducă fânul din Poiana Surdului, ca să aibă ce mânca văcuţa lor Zoreana, pe care Maria o iubea şi o alinta ca pe un copil.
– Vaca e cea mai bună mamă pentru copii! spunea Maria.
Ogorul îl arase Arcadie, însă fânul din poiana Surdului nu-i mai aduse, deoarece «blestematul de diavol mi-a spart toate ulcioarele, a turnat afară din bărbânţe tot laptele şi a răsturnat la gunoi putina cu brânză, ba mi-a bătut pe deasupra şi flăcăii, de le-a dat sângele pe nas şi pe urmă a fugit la dracu-n praznic», mai că plângea Arcadie Boiko.
– Cu ce-s eu de vină, de parcă-s bucuroasă că mi-a dispărut copilul? plângea mama lui Ionică.
– Nu-l mai boci femeie, că drac mort şi raţă înecată nu a văzut nimeni, deşi mai bine l-ar lua dracul câtă pagubă mi-a făcut! Iar eu ţi-am arat şi ogorul...
* * *
Pentru paguba lui Arcadie şi ogorul arat, două luni a trudit Maria pe pământurile lui.
Biata femeia ar fi trudit şi doi-trei ani şi nu s-ar fi plâns de nimic, numai să i se întoarcă băiatul acasă, însă...
Cu fiecare zi ce trecea, nădejdea bietei mame se stingea ca flacăra unei lumânări. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu a auzit nimic despre el, de parcă intrase în pământ, sau căzuse în apă.
A trecut mai mult de jumătate de an de când Ionică dispăruse fără nici o veste. Maria se obişnuise cu durerea din suflet şi nu-l mai aştepta.
– De un singur lucru îmi pare rău, povestea vecinilor. Că nu are şi el bietul, un mormânt unde aş putea merge să-i aprind o lumânare, să fac un parastas, să merg să-mi vărs lacrimile...
* * *
Toamna târziu, într-o dimineaţă, în faţa porţii lui Maria Kocerha, opri un călăreţ între două vârste, cu plete lungi, albite de vreme, cu un chip poate prea aspru, dar plăcut. Nu-l cunoştea nimeni, nu-l mai văzuse nimeni prin satul lor, de aceea toţi se mirau când acesta întreba prin sat unde stă văduva Maria Kocerha?
– Îsta vrea s-o peţească pe Maria, de unde o fi aflat despre ea? – una-două, au tras concluzia cumetrele satului şi vestea se duse, din gură-n gură, din poartă-n poartă, până străbătu întreg satul.
– Neaţa bună nevastă! o salută călăreţul.
– Bună să fie şi pentru dumneata! răspunse Maria.
– Dumneata eşti văduva plutaşului Kocerha?
Maria îl măsură din ochi şi răspunse:
– Eu sunt! A vrut să-l întrebe ce treabă are cu ea, dar s-a răzgândit. Dacă acesta venise până-n satul lor s-o caute, atunci cu siguranţă îi va spune şi pentru ce o caută. Şi aşa a şi fost, după o scurtă clipă de tăcere călăreţul spuse:
– Eu sunt din Tribuşani, Iarema Koţor e numele meu, m-a rugat băiatu dumitale să-ţi aduc...
– Doamne! apucă să strige Maria şi se prăvăli leşinată în mijlocul curţii.
Până o treziră din leşin vecinele curioase ce se adunaseră să-l vadă pe «peţitor», vestea că nichipercea lui Maria Kocerha trăişte şi e «mulţam’ fain» peste Tisa în Tribuşani, ocoli din nou satul.
După ce se linişti un pic Maria, spre nemulţumirea vecinilor, îl invită pe Iarema Koţor în casă şi-l rugă să-i povestească despre băiat.
– A venit la mine prin mijlocul lui april şi m-a rugat să-i dau ceva de lucru. E un copil foarte cuminte, ascultător şi harnic, sunt mulţumit de el. Păcat că nu am avut parte de un asemenea fiu.
Maria nu-şi putea crede urechilor că băiatul ei trăieşte, ba pe deasupra acest om îl şi laudă că-i harnic, cuminte şi ascultător...
Iarema scoase din buzunar un şomoiog de bani şi-l întinse Mariei.
– Aici ai sâmbria lui pe o jumătate de an. M-a rugat să ţi-o aduc, că vine iarna şi ai nevoie de bani.
– Nu, nu-mi trebuie bani de la dumneata, nu-mi trebuie nimic! Bine că trăieşte şi că l-ai hrănit şi îmbrăcat, cu ochii plini de lacrimi spuse Maria.
– Banii nu sunt de la mine femeie! spuse convingător Iarema. Sunt banii câştigaţi de fiul tău. Ia-i o să-ţi trebuiască... acuş vine iarna!
Luându-şi rămas bun de la ea, Iarema plecă spunându-i că de sărbători o aşteaptă să vină împreună cu micuţa Mărioara la Tribuşani şi că o să trimită pe cineva după ele.
– Băiatul meu!... Băiatul meu scump!... plângea de bucurie Maria strângând banii la piept.
* * *
– Ştiu eu cine-i acest Koţor, n-o să-l înveţe la fapte bune pe fiul tău!... începuse s-o povăţuiască Arcadie Boiko întâlnind-o pe Maria, care încerca să-l ocolească, nerăspunzându-i nimic.
– Iarema e cel mai mare hoţ de cai din câţi s-au pomenit vreodată, încerca s-o convingă Arcadie.
– Ce treabă am eu cu acest Iarema?! răspunse supărată Maria văzându-şi de drum. Nu-i venea să creadă că un om bun ca Iarema, care-i aduse bani şi-l lăudase pe băiatul ei să fie «cel mai mare hoţ de cai din câţi s-au pomenit vreodată». Şi până la urmă ce-i trebuie lui Arcadie?... Nu i-a ajuns că i-a lucrat două luni pentru oalele sparte?...
Va urma.
Distribuie pe facebook
