Pata - 3 - George Dumitru Adăugat în 22 martie 2010, la 15:30 | 367 afișări / 279 vizitatori

2

Când i-a fost înmânată cheia de la magazia cantinei muncitoreşti unde lucra, Coarna întâi s-a mirat, apoi s-a bucurat, iar bucuria i-a ieşit prin obraji şi a tras de colţurile gurii, dezvelindu-i dinţii, făcându-l pe omul din faţa ei să o privească lung. Dar şi-a învins zâmbetul, şi-a adus buzele la locul lor şi pieptul mai în faţă, a luat cheia în palma ei unsuroasă, a strâns-o ca pe ceva de preţ, şi, mulţumind oficial, i-a dat drumul să alunece uşor în buzunarul rochiei, adăugând că alegerea fusese una excelentă, că nu s-ar fi găsit un magazioner mai bun decât ea în toată cantina.
Aşa era, căci nu a furat nimic în primele două săpăamâni, iar în lunile şi anii care au urmat, nu a luat cu ea mai mult decât putea duce sau de cât avea nevoie, şi nu cum făceau alţii în jurul ei. Doar prima dată a făcut o exceptie, căci trebuia sărbătorită mana cereasca ce-i căzuse în cap, aşa că, după două săptămâni de inventariat şi aranjat, într-o zi de sâmbătă, când paznicul se plictisise să o tot caute în sacoşă şi să nu găsească nimic, a plecat de acasă purtând pe sub haine un brâu dublu din piele, lat de două palme. Şi-l strânsese cam tare, şi de-asta a incomodat-o toată ziua, atunci când urca scările sau se apleca după ceva. Abia înainte să plece, după ce s-a asigurat că nu mai era nimeni în jur, a intrat în magazie, a închis uşa pe dinăuntru şi l-a dat jos, uşurată. Îi lăsase o urmă roşie pe burtă şi înspre coaste şi se impregnase cu miros de transpiraţie, dar nu la asta îi era gândul, şi nici nasul, ci la muşchiuleţul de porc pe care începuse să îl bucăţească, să îl taie în felii şi să îl aşeze în straturi între cele doua feţe ale brâului. Când a terminat cu porcul, a trecut la pasta de mici în care şi-a vârât degetele şi-a început să o îndese în bucăţi mari de pâine, rămase de la masă. Scosese miezul şi acum umplea coaja cu carnea tocată, ca apoi să o acopere cu firmituri. Când nu a mai avut niciun colţ de pâine pe care să îl folosească, a băgat totul în sacoşă, şi-a pus din nou brâul şi a părăsit cu picioarele tremurânde magazia, cantina şi curtea fabricii, zâmbind paznicului uscăţiv care o privi lung şi îşi ridică la rândul lui buza de sus, cu tot cu mustaţă, gândindu-se la cum ar fi la pipăit coapsele generoase din faţa sa, avea o slăbiciune pentru femeile corpolente.
Coarna însă nu avea nicio slăbiciune de acest fel, sau cel puţin nu în privinţa bărbaţilor uscăţivi şi mustăcioşi, aşa că a căutat să dispară cât mai repede din faţa lui, cu tot cu muşchiuleţul de porc care o strângea din ce în ce mai tare, abia putea să respire, făcând-o să asude, şi de care nu a scăpat decât acasă, în bucătărie, atunci când l-a transferat dintre fâşiile de piele ale brâului în oala cea mare, pe care o cumpărase cu câteva zile în urmă.
Doar după ce i s-a oprit tremurul picioarelor şi al trupului a putut să vorbească, şi a făcut-o, dar nu cu Ion, care îşi căuta de lucru prin spatele casei, dând tarcoale damigenelor, ci cu frati-su, Costel, pe care l-a sunat şi i-a zis fără drept de apel, Treceţi pe la mine să mâncăm ceva.
Până au venit musafirii a spălat muschiul de porc, a scuturat pasta de mici de firmituri atât cât s-a putut, a strigat la Ion să dea foc grătarului apoi, aşezându-se pe dormeza din bucătărie care îi primi fesele scârţâind din arcurile ruginite, s-a gândit la Gigi, şi a oftat uşor. De când plecase la liceu şi stătea în gazdă, ajungea să îl vadă doar în vacanţe şi în câte-o duminică. Începuse să îi simtă lipsa, mai ales că ea şi Ion se înstrăinaseră, erau doi însinguraţi sforăind în camere diferite. Până acum un an Gigi încă adormea lângă ea, cu palma stângă pe ţâţa ei mare, iar ea se simţea copleşită de iubirea maternă care îi făcea trupul uşor ca fumul. Ţăţică, mai dormi mult cu el în pat? Nu e normal, îi zicea Costel, Ei lasă-l, ce dacă doarme cu mine, ce-o fi acuma, Păi e, că o să o ia razna, o să vezi, nu e un lucru sănătos, e ditai omu, nea Ion ce zice despre asta? Nu zice nimic că are gura încleştată de băutură, răspundea şi atunci frate-său tăcea, că îi simţea amărăciunea din glas.
Nu înţelegeau că tot ce făcea, era pentru băiatul ei şi atât, căci dacă nu ar fi fost Gigi ar fi avut sentimentul că trăieşte degeaba, cu un om moale ca un rahat lângă ea, care nu era în stare de multe ori nici să îşi găsească drumul spre propriu-i aşternut. Odată s-a trezit cu el în pat, l-a văzut intrând în camera ei cu un zâmbet strâmb deasupra bărbiei, şi, înfiorată, i-a facut loc langa ea în plapumă, dar totul s-a transformat în apă de ploaie, căci Ion s-a întors într-o parte lipindu-se de trupul masiv cu vag miros de osânză şi carne, şi, apropiindu-şi buzele de umărul ei dezvelit, a mormăit că ăla nu e patul lui, se rătăcise, apoi a dispărut la fel cum apăruse, târându-şi picioarele desculţe pe covor, încercând să nu se lovească de marginile zidurilor, lăsând în urmă o dâră de alcool şi pe Coarna blestemându-şi cu glas domol viaţa.
Şi-a aruncat ochii pe geam şi l-a văzut, făcea mici cu mânecile suflecate. Îşi legăna capul în timp ce strângea în pumn pasta roşiatică şi punea carnea pe grătar. Ioane! Te-ai spălat pe mâini, mă? strigă cu ochii la zoaiele care i se scurgeau de-a lungul braţului, până la cot, dar nu primi răspuns, nici măcar o privire, şi atunci a ştiut că legănatul capului şi tăcerea gurii aveau un motiv aparte, aşa că a ieşit şi l-a lovit cu dosul palmei peste ceafă, Iar te îmbătaşi?
Ion s-a întors spre femeia care îi ţinea socoteala paharelor şi firelor de păr ce-i creşteau în cap, dar nu a mai apucat să deschidă gura, căci a intrat Costel pe poartă, cu nevastă-sa după el, Hai să trăieşti nea Ioane.

Constantina nu avea chef să meargă nicăieri, dar până la urmă s-a dus, să îi facă lui Costel pe plac. Îi tot imputa în ultimul timp că nu mai vrea să îi viziteze rudele. Sunt proşti, Costele, nu am ce să discut cu ei, zicea cu gândul departe, Te-ai măritat cu mine, te-ai măritat cu toţi, aşa proşti cum sunt, îi răspundea Costel, Nu i-am ales eu, şi nici nu i-am făcut, că dacă îi făceam erau deştepţi, filozofi erau, stăteau toata ziua şi construiau sisteme de gândire, aşa ţi-ar fi plăcut? Să vorbeşti cu nea Ion de Heidegger în timp ce Coarna, în loc să facă ciorbă de fasole cu costiţă şi salata de ceapă, să stea cu mâinile în poală, aşezată pe taburetul ăla cu trei picioare şi să aştepte să intervină în discuţie, să vă plesnească cu vreo idee revoluţionară în domeniul logicii. Poate ar fi fost mai bine, i-a răspuns atunci Constantina cu un aer tris, făcându-l să plece privirea, nu m-aş mai fi simţit atât de închistată.
În ziua aceea era obosită după o zi de şcoală în care se străduise să-l înveţe pe-ala mare al lui Robu cazul acuzativ. O adusese la exasperare, făcând-o să îl dea cu capul de tablă de trei ori, sperând că informaţia o să i se aşeze. Nu i se aşezase nimic, mai degraba i se lovise creierul minuscul de pereţii tigvei, ca un cartof într-o căldare, şi-a dat seama de asta atunci când i-a văzut privirea tâmpă, fără pic de sclipire în ea, întrebând-o parcă cu mirare ce tot vrea de la el. Nu voia nimic, şi-a zis, decât să nu îi mai vadă acneea ce-i invadase obrajii şi gâtul în faţa ochilor, şi capul ăla mare, de troglodit, cu păr slinos, plin de praf şi scame, lipit de creştet ca o perucă, şi mâinile cu degete aspre şi unghii murdare, pe care şi le împreuna şi despreuna în neştire. Şi-atunci a folosit din plin vocativul, căci l-a facut în toate felurile, după care a părăsit clasa trântind uşa în urma ei, cu câteva minute mai devreme să sune de ieşire.
O să ai probleme dacă îţi mai ieşi din pepeni aşa, i-a zis Costel calm, Mă doare undeva, răspunse la fel de calmă, dar clocotind de neputinţă, dacă ar fi după mine i-aş trimite pe toţi acasă să dea la cazma, căci se chinuie degeaba şi mă chinuie şi pe mine. Poate părinţii lor au nevoie de ajutor în grădină şi eu îi ţin din treabă. În plus, să fim serioşi, tot la coada cazmalei or să ajungă, ţi-l închipui tu pe Robu altceva decât plantator de copaci? Sau zidar? E făcut pentru aşa ceva, s-a născut cu cărămida în mână, îi vezi asta în ochii bovini, e destinul lui imuabil.
În plus, cum ajunsese acasă, primise un telefon de la fostul ei coleg de facultate, Ionaşcu, directorul liceului din oraş, Gigi iar începuse să chiulească. Fetiţo, te sun pe tine pentru că m-ai rugat să îl ajut, dar să ştii că nu prea mai am ce să fac, ori îi bagi tu sau ta-su minţile în cap, ori îl exmatriculez. Sunt şi eu luat la întrebări din cauza lui, înţelegi, nu?
Înţelegea, însă o ştia şi pe Coarna, şi aerul defensiv pe care îl lua atunci când îi spunea de Gigi, Ei lasă, ce daca mai pleacă şi el de la şcoală, doar nu face moarte de om, ce-o fi acuma. N-o să termine liceul, asta o să se întâmple, îi zicea Constantina însufleţită, şi e păcat, că nu e prost, are un potential enorm.
Dar în după amiaza aceea, după ce a închis telefonul, şi-a zis că poate şi Gigi are destinul lui, în ciuda potenţialului, acela de şofer pe camioanele pe care îi plăcea să le conduca cu prietenii lui mai mari din platformă, în loc să stea la şcoală. Ce-mi bat eu capul şi încerc să fac din căcat bici, i-a zis lui Costel amărâtă, să facă borş. Mi-e şi ruşine de Ionaşcu, dar gata, nu mai intervin pentru el, treaba lor. Să vezi tu ce probleme or să aibă cu asta peste câţiva ani, o să se cace în capul lor şi ei or să plece privirea.

Primul lucru care i-a atras Constantinei privirile când a ajuns la Cărbunari nu a fost gardul de beton din care se înălţa spre cer, ca un mănunchi de suliţe, un grilaj de fier non nouţ, pe care nu se uscase încă vopseaua, nici brâul albastru al casei care strălucea în lumina soarelui, sau masa din curtea din spate pe care nu o mai văzuse până atunci şi care îi mirosi a lemn proaspăt, când şi-a rezemat coatele de ea, ci mâinile murdare ale lui Ion frământând carnea de mici şi picăturile maronii care i se desprindeau de cot pentru a se sparge de asfalt. Costele, eu nu mă ating de micii ăştia, a şoptit, iar când a văzut-o pe Coarna apostrofându-şi bărbatul băut, hotărârea i-a devenit de neclintit, chiar dacă Ion nu a pregetat să o îmbie, când se puseseră la masă, Hai cumnată, ia un mic d’aci, cât mai e cald. Nu iau nea Ioane, că ştiu eu cum îi faci, zâmbi stins, Lasă că aşa-s mai gustoşi, ce, să mă săpunesc minute în şir şi să îmi pun mănuşi de cauciuc ca doctorii? Păi atunci or să aibă gust de săpun şi cauciuc, nu crezi? râse Ion şi muşcă cu poftă dintr-unul, lăsând zeama să i se scurgă de-o parte şi de alta a bărbiei.
Constantina se mărginini să mănâce câteva bucăţi de muşchiuleţ şi să vorbească despre Gigi, cu toate că îşi propusese să nu mai deschidă subiectul. Dar când Coarna oftă uşor şi privi în depărtări, zicând, Doar Gigişor lipseşte de la masa asta, nu se putu abţine şi îi aruncă din vârful buzelor, Gigişor al tău lipseşte şi de la şcoală, din nou, a nu ştiu câta oară, şi eu l-am acoperit cât am putut, dar acum o să îl exmatriculeze dacă nu vă duceţi să discutaţi cu dirigintele şi directorul.
Coarna tăcu, se ridică de la masa şi intră în bucătărie unde se apucă de spălat vase, şi când le termină, le mai spălă o dată, şi încă o dată, făcându-le să strălucească. Le şterse una câte una cu şervetul de bucătărie şi le stivui în dulap, aşezându-le cu grijă, cât de încet putu.
Asta s-a supărat, spuse Constantina, văzând că nu mai vine. Dar trebuia să ştie, şi mata, nea Ioane, că trebuie neapărat să faceţi ceva.
S-a supărat degeaba, mormai Ion înjumătăţind vinul din pahar, dintr-o sorbire, e un derbedeu. Ştii că s-a căcat pe el până la opt ani? Ce copil e ăsta? Ultima oară a fost când s-a dus la casa pionierilor din Constanţa, ştii cumnată, când trebuia să stea şapte zile acolo, cazat, tu l-ai trimis, că era isteţ, mama lui de vagabond. S-a căcat pe el din prima zi. Şi-a aruncat izmenele murdare şi chiloţii şi a fugit, a venit acasă doar cu pantalonii peste curul gol. Mi-a fost o ruşine… Mă-sa nu i-a zis nimic, l-a mângâiat, l-a spălat şi i-a dat să mănânce. Eu nu l-am lăsat să bage lingura în castron, l-am luat de-o mana şi l-am dus direct la veceu, afară. L-am apucat de ceafă şi i-am apropiat faţa de gaură, roiau muştele lângă ochii lui, dar nu i-am dat drumul până nu l-am întrebat, Ce e, mă, asta? Ce e asta? Căcăstoarea, s-a smiorcăit, Păi la căcăstoare să te caci de-acum încolo, ‘tu-ţi crucea mă-tii! Nu în pat şi nu pe tine! Şi l-am legat, cumnată, jur, l-am legat cu lanţul de veceu şi abia atunci s-a dezvăţat, că a stat acolo şi a răbdat de foame şi de frig, până s-a împuţit, iar mă-sa începuse să plângă dar nu am lăsat-o sa îl dezlege, i-am zis că dacă pune mâna pe el o leg şi pe ea, tot acolo.
Ioane, taci că numai prostii vorbeşti, taci că te-ai îmbătat, se auzi glasul ascuţit al Coarnei din bucătărie.
Şi-acum căcăciosul a crescut, continua Ion netulburat, doar vorbele-i ieşeau mai greu, ca şi când înotau într-o apă ostilă, şi nu reuşeau să vadă malul. A crescut, şi când vine acasă fură bani şi golăneşte cu ăi mai mari ca el, e, cum sa zic…, Precoce, zise Costel amuzat, Aşa, precoce, crucea mă-sii. Ce să îi fac, spuse oarecum resemnat, moare să conducă maşini, nu mai are răbdare.
Mai are doi ani nea Ioane, ce doi, unu jumate, atât, să conducă dacă vrea, dar să termine liceul întâi, vorbi Costel.
Să termine pe pizda mă-sii, bolborosi Ion cu ochii injectaţi de băutură, îl apucase ameţeala. Îmi mănâncă banii degeaba, asta face. Ce, un gard ca ăsta se face din nimic? Ce ştie el? Eu trebuie să mă chinui, să dosesc vopsele şi materiale de construcţii de la carieră ca să face ceva în curtea asta, şi pe el îl doare drept în cur.
Ia nu mai vorbi tu aşa, se auzi iarăşi Coarna ce tot vorbeşti aşa! Om de nimic ce esti! Beţivan, asta eşti, nu eşti mai breaz ca el. Şi las’ că nu îţi mănâncă nimic, ce, parcă nu-i al tău.
O fi, dar e un derbedeu, asta e, zise încet, apoi mai tare, şi tu l-ai învăţat aşa! Ca numai tu îi dai nas şi îl cocoloşeşti de parcă are trei ani. E om de însurat şi doarme cu mă-sa în pat, cine-a mai auzit una ca asta?
Mă taci, n-auzi? se repezi Coarna ca un uliu şi îl apucă de păr, luându-i pe toţi prin surprindere, pe toţi mai puţin pe Ion care ori se aştepta, ori era obişnuit cu astfel de ieşiri, căci îşi lăsă capul moale, în voia mâinilor unsuroase care îşi începură o mişcare în cerc, şi nu se opriră decât atunci când fruntea lui Ion se lovi de masă şi rămase acolo, una cu lemnul. M-am săturat de gura ta proastă, că vorbeşti atunci când trebuie să taci şi taci atunci când trebuie să vorbeşti, om de nimic ce eşti!
Ţăţică, lasă-l, ce te-a apucat, sări Costel sub privirile Constantinei care nu ştia dacă să râdă sau să se întristeze.
Alese să râdă, dar nu atunci, şi nici acolo, ci acasă, câteva ore mai târziu, când rememora scena şi hohotea de una singură, privindu-şi pe sub gene bărbatul gânditor. Săracul nea Ion, parcă era un copil, închisese ochii, ai văzut? Nu e de râs, Fetiţo, Ba e, Costele, că dacă nu râdem nu ne mai rămâne nimic.

---

Distribuie pe facebook