Perpetual Burnintrebarea asta e pe bune? - Paul Mihalache Adăugat în 17 februarie 2010, la 11:14 | 99 afișări / 84 vizitatori |
I
O lumină slabă pătrundea prin frunzele castanilor. Nimic mai potrivit decât câteva beri la o terasă de pe Gabroveni ori Lipţcani.
― S-a umflat burtica, mami! S-a umflat uite-atâta, şi mă doare tare, tare!
Asta n-ar trebui s-o faci niciodată, şi pe tine, boule! te-a pocnit la 21 de ani...
Peste o săptămână avea să împlinească 41 şi ar fi renunţat la orice să poată da timpul înapoi; simţea însă că nici măcar nu avea la ce să renunţe. Singura lui libertate zăcea între lăzile de ceapă şi cartofi de pe balcon, ascunsă într-o sticlă de jumătate, din care sorbea pe ascuns câte o gură, fără să-l vadă nevastă-sa, atunci când ieşea să tragă câte o ţigară. Simţea că nu mai are nici o scăpare. Măcar de-ar fi avut un băiat, însă cu fata asta pe care trebuia să o certe fără motiv pentru a-şi face datoria de tată – ce dracu’ o mai fi şi aia? – şi pe care îi venea s-o bată de nervi când vedea cât de mult îi seamănă, şi că nu-i în stare să iasă măcar odată din cuvântul lui sau al maică-sii, se simţea ratat a doua oară, ca şi cum, dacă şi-ar fi pus capăt zilelor, ceea ce ştia că nu va avea curaj să facă niciodată, coşmarul nu s-ar fi sfârşit aici.
Nu-i o tragedie să pui vreo câteva kilograme în plus de la o anumită vârstă, dar când femeia cu care te-ai însurat cu douăzeci de ani în urmă se face cât o batoză, ţi-ai dori ca seara să nu mai vină niciodată. Atunci când se îndrăgostise, Mihai fusese atras de Maria ca de o femeie pe care avea să o descopere, cu totul diferită de el; când, treptat, ea îi preluă obiceiurile, chiar şi o parte din replici, şi – cu încă mulţi ani în urmă – deveni o parte din el, începuse să frecventeze un bordel de mâna a doua, pe care şi-l putea permite pe atunci. O curvă e un străin. Chiar şi atunci când o întâlneşti a cincea oară, pe trupul ei, aparţinând atâtor bărbaţi, nu-ţi mai poţi desluşi propria amprentă. Stătea chircit pe patul din bucătărie, ca un embrion bătrân, care ratase naşterea.
Am ajuns în Big Mamou – o crâşmă ieftină, cu muzică blues şi foarte mult fum. M-am aşezat la o masă liberă şi mi-am comandat o vodcă simplă. Abia după primul pahar mi-am dat seama că la masa alăturată, cu capul rezemat pe braţe, dormea prietenul meu, Florin. L-am trezit şi l-am chemat să stea la masă cu mine. Era foarte beat şi nici mie nu-mi mai trebuia mult să-l ajung din urmă. Tot ce-mi pot aminti din dialogul nostru incoerent e că am tresărit la auzul numelui ei.
― E bine‚ i-am răspuns. E destul de bine...
Eram exact ca la început, doar mult mai indiferenţi unul faţă de celălalt. Eram doi străini care se întâlnesc, nu la o cafea, cum fusese cu luni în urmă, ci în garsoniera mizeră, închiriată pe un preţ de nimic. Eram doi, niciodată unul: ea cu obiectele ei, eu cu cărţile mele, ea cu banii ei, eu cu visele şi frământările nocturne, atât de diferiţi încât părea un miracol că ne-am întâlnit, fie şi pentru o singură oară, în staţia aceea de autobuz, în biblioteca imensă şi răcoroasă, în magazin, ea cumpărând portocale, eu vodcă la litru, din aceea la reduceri doamnă, ea suc de grapfruit cu vitamine, eu ţigări, şi vă rog frumos să-mi daţi şi restul, în amurgul acela îndepărtat, pentru mine mai mult întunecat, pentru ea limpede şi luminos. 85, spre Gara de Nord, James Joyce, domnişoară, Joyce, Ulise, da, stau la rând, dar dacă vă grăbiţi puteţi cumpăra înainte, sper că nu vă grăbiţi, domnişoară, ştiu o terasă umbroasă unde au o cafea excelentă – se spune că niciodată nu uiţi prima întâlnire, primul cuvânt; eu n-am să uit niciodată prima noapte şi mâna ei tremurândă îndepărtându-mi mâna de pe sâni. Niciodată nu pot continua un vis după ce deschid ochii.
Era amiază cand m-am trezit din somn, lungit sub o bancă din Cişmigiu, şi spre seară am aflat că Florin era iar internat la urgenţe, de data asta pentru o presupusă criză cardio-respiratorie – avea un căcat; era beat turtă, ca de fiecare dată când ajungea în spital cu diagnostice din cele mai exotice. Sindrom alcoolo-celest în stare maniacală, îi plăcea lui să spună când ieşea şi ciocneam prima halbă. Întotdeauna începeam uşor, cu bere; ne spuneam unul altuia că în seara asta nu ne mai îmbătăm ca animalele, bem trei beri şi mergem la un film sau în Green Hours la un concert de jazz, dar amândoi ştiam bine ce va urma.
Când am ajuns la spital, Florin flirta cu una dintre asistente.
— Ai ceva la tine, bătrâne? Cred c-am nimerit în vreo sectă: aştia-mi aduc numai supă şi lapte, iar domnişoara are prinţipii şi nu iese în oraş cu pacienţii.
Nu, n-aveam, dar într-o oră eram iar pe terasă ciocnind „această licoare sfântă care ne purifică pe interior şi ne spală păcatele”. Domnişoara avea, într-adevăr, principii: o aştepta în faţa spitalului o maşină din acelea cum încetasem de mult să-mi mai doresc, şi cum nu văzusem la nici unul dintre cunoscuţii ceva mai apropiaţi. „Labagiule!”, i-a strigat Florin celui din stânga, dar cred că se înşela.
— Prietene, femeile au întotdeauna principii dintre cele mai solide.
Uneori, chiar dacă nu recunoşti, e plăcut să simţi că îţi domini prietenii, iar dacă totul merge prost, şi puţinii bani pe care ţi-i dau, mai mult din milă, şefii de la redacţie, se duc toţi pe ţigări şi vodcă, şi te trezeşti dracu’ ştie pe unde, cu capul explodându-ţi de durere, şi cu un gol, de acum familiar, în stomac, o domnişoară sensibilă şi lipsită de apărare poate fi o atracţie irezistibilă. Dacă ştii că fizic eşti complet distrus, ai, cel puţin, şansa de a te reabilita moral, şi de a creşte în proprii tăi ochi – machismo, cum ar spune argentinienii lui Borges, ori revoluţionarii din Anzi. Aşa că, insist, domnişoară, ştiu un loc răcoros unde cafeaua se face la ibric, ca pe vremuri, Joyce, domnişoară, vă place literatura?... Dar, aşa cum la început defectele pot părea calităţi, iar nesiguranţa – semn al feminităţii, după ce am deschis ochii, visul nu mai poate continua, şi surâsul ei nu-mi mai spune nimic, iar paşii pe scări, apropiindu-se de uşă, devin apăsători şi reci ca două ciocane care bat neîncetat cuie lungi şi grele în puţina libertate care mi-a mai rămas între pereţii mucegăiţi ai garsonierei mizere, şi tresar asemenea tatălui ei când, căutând sticla de jumătate între lăzile cu ceapă şi cartofi de pe balcon, aude vocea neveste-sii – o muzică atât de familiară, pe care o aştepta să înceapă din moment în moment, şi la care tresare totuşi, asemenea condamnatului când aude chemarea gardianului.
― Pentru numele lui Dumnezeu, Florin, nu-i mai pronunţa numele!
— Lui Dumnezeu?
— Mai bine vorbeşte-mi de El, ca pe vremea studenţiei.
— De ce n-o părăseşti?
— Şi ce să fac? Să plec aşa, pur şi simplu... Nu pot, bătrâne, dacă eu plec ei nu-i mai rămâne nimic, nici un sprijin.
— Cred că tu eşti ăla care are nevoie de sprijin când te aduni de prin crâşme, nu ea. Chiar crezi că nu se fute şi cu alţii când tu eşti beat cu săptămânile?
— Măcar de-ar fi aşa... ce uşor ar fi, dar n-o face, crede-mă.
— Devii melodramatic. Patetic. E de prost gust. Uite-te la mine: de când a murit mama nu mai am pe nimeni; curând oi crăpa şi nimeni n-o să-mi ducă dorul. Nici măcar tu, că-ţi rămâne o bibliotecă frumuşică şi-o să-mi dai toate cărţile de teologie pe câteva sticle de vodcă şi-un cartuş de ţigări.
— Nu vorbi aşa, bătrâne. Costel s-a curăţat din proprie voinţă şi cu câteva încurajări ştim noi de la cine. Dacă te duci şi tu o să rămân singur şi-o s-o iau razna ca-n povestirea aia despre Mădălin şi vară-mea, pe care am scris-o cu ani în urmă. O s-o iau razna, crede-mă. Şi-apoi, dac-o fi să crăpi, fă-ţi întâi plinul, că pe la Tăticuţul tău, tare mi-e mie teamă c-o să bei doar lapte şi miere.
— O ai pe ea, nu rămâi singur. Apoi cu Tăticuţu’, ţi-am mai zis eu... face farse, niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Poate că trage şi el câte-o duşcă.
— Sticla de Vin Dumnezeiesc pe cinci fapte bune, vodca divină pe şapte, sau cum?
— Lasă, mă, că dacă ne dă El aici, ne-o da şi acolo. În plus, s-au mai dus atâţia şi nici unul nu s-a întors. Înseamnă că le-o fi bine.
Rămăseserăm ultimii clienţi dar mai era până la ora închiderii, şi cum tocmai luasem leafa, eram puşi pe fapte mari, „înălţătoare” cum ar spune răposatul meu prieten. A murit râzând, cu perfuzia în mâna stângă şi ţigara în dreapta. Ironia sorţii: nu băutura, ci o bulă de aer pe tub, şi gata: corpul i s-a contorsionat scurt, faţa i s-a schimonosit brusc cu rânjetul acela dement al omului care ştie că moare, şi inima a încetat să mai bată. Nu eram acolo şi mă bucur că nu am fost, dar asistenta zice că el văzuse bula de aer alunecăndu-i spre vene, şi că de-aia râdea ca dementul.
Oricum asta s-a întâmplat la aproape un an după, când încă multe alte lucruri se schimbaseră, şi totul devenise parcă, un hohot dement.
— Tot bere, bătrâne. Mi-au zis la spital că dacă nu-mi fac acte nu mă mai primesc nici la urgenţe.
— Da’ parcă-ţi era tot una...
— Dragul meu, mor fără să las nimic în urmă, şi asta e foarte bine, dar viaţa e frumoasă. Cel puţin noaptea.
Noaptea, în timpul verii, când studenţii erau plecaţi, oraşul dormea ca un animal imens cu străzile-i înguste şi întunecate, cu crâşmele pustii şi îmbietoare, cu prostituatele vulgare pe la unsprezece-douăsprezece, atrăgătoare pe la două, şi irezistibile la trei, după o porţie suficientă de alcool. Una dintre ele tocmai ne făcea semn; se opri o clipă, apoi se îndreptă cu pas lent şi legănat spre terasa noastră (eram, în continuare, singurii clienţi). Când se apropie suficient, îşi dezlipi buzele pentru a ne servi una dintre replicile pe care le folosea de atâtea ori în fiecare seară, ori poate doar pentru a părea mai senzuală. Coborând ochii spre masă, văzu că fumăm ţigări fără filtru şi bem bere ieftină. M-a scuipat pe bocanci, s-a întors cu mişcări lascive, excesiv de lente, pentru a se îndepărta apoi în sus, pe Blănari, pierzându-se undeva, spre stânga, într-un gang umed şi întunecat.
— Nu pot, iubitule. Nu mă simt prea bine în seara asta, dar tu poţi să te duci dacă ţii cu orice preţ.
Mă fixa cu privirea şi ochii îi contraziceau cuvintele.
— Du-te, oi vedea eu ce-o să fac. O să-mi fie rău, dar nu-i nimic. O să-mi treacă.
Îmi atinse obrazul cu buzele şi se întinse îmbrăcată în pat, cu faţa spre perete. Nu aveam să plec imediat, dar, oricum, am respirat uşurat; avea obiceiul de a mă fixa cu privirea ore în şir – privirea cuiva care analizează îndelung şi minuţios un obiect neînsufleţit. Încetasem deja să mai cred că sufletul poate supravieţui prea mult timp unei astfel de priviri. Un schimb ciudat: obiectele păreau a prinde viaţă prin grija şi atenţia excesivă pe care le-o acorda, iar oamenii deveneau obiecte. Aceleaşi gesturi, aceeaşi privire, poate doar un minus de atenţie şi îngrijorare. Uneori, în nostalgia unor amintiri mai mult închipuite, mă întindeam lângă ea, îmbrăţişând-o – nici o răspuns. Nu obişnuinţa, nici teama, nici mila, ci o combinaţie ciudată, pe care niciodată n-am reuşit s-o numesc, mă ţinea lângă ea. Poate privirea aceea care mă ţintuia, mă urmărea, mă paraliza.
Mă târam cu greu printr-un tunel subteran umed şi întunecat. După ore interminabile de orbecăit prin noroiul rece i-am văzut capătul. Erau crâmpeie de lumină, dar nu razele care inundă ieşirea dintr-un tunel. Am continuat să înaintez. Eram nevoit să mă târăsc pe genunchi şi pe coate, când am văzut-o, la doar câţiva metri în faţa mea, înaltă şi întunecată, mai mult ca o umbră.
— Aşa îţi plac mai mult? mă întrebă, şi faţa i se lumină într-un fel de fosforescenţă. Tu m-ai zugrăvit aşa, şi eu am vrut doar să-ţi fiu pe plac. Ţii minte când mi-ai spus despre Brauner şi scriitorul acela argentinian care povesteşte cum s-a întâmplat?... Din acel moment am ştiut cum mă vrei.
Atunci i-am văzut orbitele goale fixându-mă morbid şi, dintr-un zâmbet vag, îmi dădeam seama că mă vede.
— Acum voi fi cu tine oriunde. Nu mai e nevoie să te privesc.
Când făcu primul pas spre mine m-am trezit transpirat, aproape tremurând. În cameră era beznă. Am sărit să aprind lumina şi i-am privit faţa.
— Începi s-o iei razna bătrâne. Mai bea ceva să-ţi revii, şi ia-mi şi mie un coniac. Cere şi gheaţă, te rog, în seara asta nu mă simt prea bine.
— Te-am rugat de-atâtea ori să nu-i mai iei apărarea în faţa mea. Când o fi măritată şi pe banii ei, atunci să facă ce vrea, pân-atunci să nu-mi iasă mie din cuvânt!
— Nu crezi că exagerezi puţin, Maria? Nu mai e un copil...
— Abia am făcut-o să renunţe la beţivanul ăla fără nici un orizont, şi-acum încerci să-mi subminezi autoritatea!...
Nu renunţase, atât doar că privirea mamei o urmărea, îi dirija toate gesturile, cuvintele, şi în plus, simţindu-se vinovată pentru că minţea, încerca să-mi transfere mie – ţi-am spus că doar pentru tine fac atâtea sacrificii şi risc un scandal cu ai mei – sentimentul de vinovăţie.
— Am făcut atâtea eforturi să mă schimb doar ca să-ţi fac ţie pe plac, iar tu eşti din ce în ce mai rece şi mai nervos. Mi-e şi frică să mă mai uit la tine să nu-mi spui că iar mă holbez şi te fac să te simţi ca un obiect.
— Îmi cunoşti şi visele, Cristina? Mi le programezi cumva?
— Adică?
— Adică nimic, las-o baltă, şi te rog! nu te mai holba aşa la mine!
Se întoarse cu faţa în jos şi începu să plângă.
— N-ai de unde să ştii. Tu nu trăieşti cu ea. Poate că e sinceră câteodată.
— Bine, bine, hai să mai bem aici un coniac până nu se închide. Dup’aia om vedea noi ce facem.
II
Fără voie şi fără putinţă de întoarcere se depărta totul de locul unde formele sunt fixe şi curgerea timpului în ritmul ceasurilor mecanice, unde metroul vine la intervale regulate şi porneşte în direcţia indicată de plăcuţele de plastic alb din fiecare staţie, unde vocea vânzătorilor ambulanţi acoperă chitarele menestrelilor, şi copiii cerşetori împart iconiţe sfinţite, înjurându-i pe cei care le refuză. Toate lucrurile, oameni, maşini, metrouri, frunze, faruri, deşi urmându-şi fiecare cursul firesc al propriei existenţe, formau un val imens, eterogen dar compact, care se îndrepta spre malul acela unde contururile sunt vagi, formele lichide, şi privirea nu poate distinge.
Acestea erau primele semne ale nebuniei, anunţate până acum doar de visele ciudate şi halucinaţiile diurne, cele din urmă puse cel mai ades pe seama alcoolului şi nopţilor albe, mult mai stranii, însă totodată, dulci şi ameţitoare.
La insistenţele Cristinei părăsisem cabana foarte devreme, chiar la primele semne ale dimineţii. Prea multe mirosuri străine în dormitorul acela lung cu douăsprezece paturi de campanie, în care se amestecau mai bine de douăzeci de răsuflări grele şi frânturi din coşmarurile de dimineaţă ale celor care dormeau înghesuiţi unii în alţii sau acoperiţi cu totul în sacii de dormit.
― Îţi merge prost. Iar te-ai apucat de băut.
― E bine, e totul destul de bine, i-am răspuns; nu băusem suficient pentru a face confesiuni şi nici n-aveam chef să ascult discursuri moralizatoare, însa Ada mă cunoştea destul de bine.
― E vorba de o femeie, sau, mă rog, vreo fetiţă. Sunt sigur că te iubeşte, dar tu nu ştii sigur ce simţi, şi nici ce ar trebui să faci într-un astfel de moment.
La genul acesta de afirmaţie nu puteam să răspund. Nu mă îndoiam de adevărul ei, dar îmi era imposibil să o confirm.
Eram pe terasa din Lăptărie. Locul era destul de schimbat faţă de lunile acelea de vară în care obişnuiam să vin aici cu Ada seară de seară şi să ne întoarcem nerăbdători spre casă, pentru a face dragoste până dimineaţa târziu; nici unul dintre noi nu se schimbase însă prea mult: aveam aceeaşi atitudine de aparentă detaşare faţă de tot şi de toate, avea aceeaşi insistenţă sâcâitoare atunci când punea vreo întrebare incomodă.
― O îmbrăţişare, un sărut stângaci pe obraz, un suvenir pentru un trecut mort... De ce nu te mulţumeşti cu atât?
― Nu-i nici un trecut mort; doar unul destul de îndepărtat. Nici măcar nu te auzi... vorbeşti exact la fel, de parcă ai vrea să mă vrăjeşti cu metafore de doi lei şi versuri pregătite de-acasă. Aşa ai făcut şi cu ea?
― Am făcut pe mă-sa, Ada.
I-am plătit chelnerului cele câteva beri băute şi m-am ridicat. Când întâlnesc foşti colegi din gimnaziu, mă amuză atitudinea lor de oameni în toată firea, sacourile şi cravatele lor atent aranjate, şi limbajul dichisit; eu continui să îi văd ca pe nişte plozi emotivi, înşirând perle la orele de geografie sau istorie, şi îmi place să petrec câteva ceasuri cu ei, rememorând întâmplări caragioase din timpul cursurilor. Când mă întâlnesc însă cu foste iubite prefer să vorbesc despre politică, filme, şi alte lucruri cât mai impersonale. De fapt, prefer nici să nu le întâlnesc. În loc să mă invite la ele acasă, pentru a-mi aminti de nopţile în care făceam dragoste cu pasiune şi ne făceam promisiuni pe care amândoi ştiam că nu le vom respecta, ele devin sentimentale, sau, şi mai rău, protective şi cicălitoare. Când mă despart de o femeie încep să o detest: aş vrea să pot distruge singurul martor al intimităţii mele.
Dar abia trecuse miezul nopţii, şi nu aveam încă nici un chef să mă îndrept spre casă şi nici să beau de unul singur prin vreun birt uitat de lume. Am luat-o de mână şi am tras-o spre ieşire. Nu ştiu dacă asta îşi propusese, însă unele lucruri nu se schimbă uşor, iar Ada, deşi era în stare să mă contrazică la nesfârşit chiar atunci când nu pricepea o iotă din ceea ce-i spuneam, doar din convingerea – parţial îndreptăţită – că nici eu nu pricepeam, nu mi se putea opune atunci când, fără cuvinte, îi arătam din gesturi ceea ce voiam de la ea.
― Dacă mai aduci vorba de ea ai dat de dracu’! Înţeles? Şi aşa, ca să fii tu liniştită, o iubesc pe Cristina şi nu am nici un dubiu în acest sens.
― Nici eu, dar asta nu te va împiedica să-ţi petreci noaptea cu mine într-o cameră de motel, nu foarte scumpă, şi să-i spui mâine dimineaţă că ai avut de lucru până târziu şi ai adormit în redacţie.
Cristina nu pune întrebări – ceea ce, în treacăt fie spus, mă aduce uneori la exasperare. Dar era prea riscant să continui discuţia, aşa că m-am mulţumit să o privesc în ochi câteva secunde, să îi zâmbesc afectuos – deşi puţin ironic – şi, strângând-o uşor de mână, să ne îndreptăm spre motelul acela nu foarte scump unde recepţionera se făcea de fiecare dată că nu mă cunoaşte, pentru a nu mă pune într-o situaţie neplăcută faţă de însoţitoarele mele.
― Dă-mi palma, domniţă. O să-ţi spuie baba şi ce ştii şi ce nu ştii. Dă palma!
Văzând că face un pas în spate am vrut să intervin.
― Dă palma la baba. Nu-ţi fie frică: baba nu-i cu dracu’ – şi pentru a fi mai convingătoare îşi făcu la repezeală de trei ori semnul crucii. Hai să-ţi spui ce te-aşteaptă.
Fetiţa ei, o ţigăncuşă de vreo şapte ani, dansa în jurul nostru desculţă şi cu ochii închişi, însufleţită parcă de forţe oculte, şi fredonând o melodie nedesluşită în limba aceea consonantică, spartă, paralelă tuturor limbilor pământului. Cristina mă privi întrebător; nu voiam s-o influenţez în nici un fel; am ridicat din umeri. Îngrămădită în prea multe rânduri de haine, obeză, diformă – cu greu ai fi spus, privind-o din spate, că e vorba despre o femeie – vrăjitoarea făcu un pas şi cuprinse cu ambele mâini mâna Cristinei. Refugiată în cine-ştie-ce viziuni halucinante tăcu preţ de câteva secunde. Îşi mişca lent dar neîncetat degetele groase şi murdare. În sfârşit, oftă din greu, extenuată parcă de concentrare, şi lăsă mâna Cristinei.
― Drum şi necazuri în dragoste, fetiţa mea. Probleme în casă şi drum cu necaz.
― Asta spun toate ghicitoarele, am întrerupt-o.
― Suferi, copila mea. Ţi-e inima-nsângerată. Iubeşti mai mult decât eşti iubită, şi asta te macină, te omoară.
Nici ea, nici fetiţa nu păreau să mă observe. Cea mică fredona aceeaşi melopee, învârtindu-se în cerc şi ridicându-şi cu grijă marginea fustiţei murdare şi rupte pe alocuri.
― Cristina, hai odată, nu te mai prosti atât!
― Dumneata, domnişorule – începu vrăjitoarea, fixându-mă cu ochii ei mici, negri, lucioşi – să nu vorbeşti, că din cauza ta suferă copila asta. Ai privirea-ntunecată; nici de mi-ai da triplu nu ţi-aş ghici.
― Nici dacă mi-ai da tu mie bani nu te-aş lăsa. Vorbeam stăpânit, dar mă enervasem şi tare îmi venea să-o caftesc.
Ţiganca îşi luă fetiţa de mână şi se îndepărtă îndesându-şi bancnota printre nenumăratele-i rochii peticite, şi fără a ne mai privi vreun moment.
― Hai Cristina. Te-a fascinat ţiganca cu ce ţi-a ghicit. Dobitoaca dracului! Ar trebui spânzurată!
― De ce? Poate că uneori spune adevărul. Încercă să zâmbească, dar nu reuşi decât să râdă scurt, nervos.
― Cine naiba m-o fi pus să mă iau după tine şi să urc prin sălbăticia asta?... oricând se pot desprinde bucăţi de stâncă şi să vină peste noi, să ne strivească, iar ţie nici nu-ţi pasă.
Deşi ne cunoşteam de aproape patru luni, era abia prima oară când ieşeam din Bucureşti împreună. Încercam s-o liniştesc, nu fi proastă, n-o să păţim nimic, şi urcam liniştit, dar înjurând în gând, şi după atâtea văicăreli, cam începusem şi eu să trag cu coada ochiului spre crestele stâncoase, deasupra cărora planau păsări mari şi negre.
— Abia aşteaptă să crăpăm ca să ne-nfulece stârvurile. Îmi venea şi să râd, şi s-o pocnesc, în acelaşi timp. M-am oprit, mi-am lasat rucsacul, şi m-am întins pe spate cu faţa în sus, evitând să o privesc. Tăcea.
Am înlocuit un F cu alt F, acelaşi F dar ceva mai mare şi mult mai galben: firma luminoasă montată pe un perete interior la nivelul ochilor şi încăperea s-a lărgit brusc, iar aerul a devenit respirabil. Aşa se întâmpla de fiecare dată când coşmarul devenea insuportabil: ori mă trezeam transpirat şi tremurând, ori, dormind în continuare, conştientizam că totu-i doar vis, şi atunci decorul se schimba uşor, se lumina vag, atât cât să devină suportabil, lungindu-mi parcă agonia, pentru a se-ntuneca iar treptat, a mă urmări, a mă-nghesui, a mă face să-mi ies din minţi de groază, de spaimă, câteodată chiar de durerea pe care continuam să o resimt pentru câteva momente şi după ce mă trezeam.
— Ai dormit mai bine de un ceas. Trezeşte-te, că în curând se lasă întunericul şi cine ştie ce lighioane s-or fi ascunzând prin pădurile astea nenorocite.
— Lupi, draga mea, din aceia mari, cu două rânduri de dinţi, urşi, pishtacos – importaţi anu’ trecut chiar din Peru: calitatea I – diavoli şi vampiri autohtoni. Atât, în rest doar câteva capre negre, vulpi, şi pume domesticite, care-ti mănâncă gogoşi din palmă, ierburi şi rădăcini.
De data aceasta nu avusesem nici un coşmar; dormisem în aer liber aproape un ceas, scăpasem de nervi, şi mă umplusem de gâze. Am continuat să urcăm încă destule ore, cea mai mare parte a timpului tăcuţi, însă ne opream des, odată la câţiva paşi, fiindcă pe Cristina o dureau picioarele. Erau de-acum ultimele simptome de soare în ceaţa lăptoasă a serii şi nu se vedea niciun refugiu, darmite cabană.
— Mi-ai zis că ajungem în cinci ore, şi deja am mers aproape opt.
— N-am mers; abia ne-am târât, şi-n ritmul ăsta n-ajungem nici până mâine dimineaţă.
— Drum cu necaz, şi eu m-am luat după tine, în loc s-o ascult pe ea!
Încă două ore am continuat să urcăm cu vântul rece bătându-ne în faţă, şi fără prea multe cuvinte. Aveam în buzunar o sticlă de 200 – restul băuturii fiind în rucsac – din care a luat şi ea câteva înghiţituri, s-a mai plâns de câteva ori din cauza frigului, oboselii, şi a unor dureri care străbat corpul în spirală de jos în sus, dar într-un final am văzut profilându-se vag prin ceaţa densă şi umedă cabana Omu. Ne-am schimbat în haine uscate, am comandat ceaiuri şi ţuică fiartă cu piper.
— Ultimul lucru de care are nevoie cineva obosit şi îngheţat aşa cum sunteţi voi e alcoolul, spuse cabanierul, aşezându-ne pe masă cele patru ceşti.
— Dar saintbernardzii, îl întrebă Cristina, nu poartă butoiaşul cu rom la gât atunci când îi salvează pe cei prinşi în avalanşe sau degeraţi?
— Astea-s poveşti inventate de vânători ca să se distreze, şi de artiştii boemi care se cred alpinişti, fata mea.
Ne-am sorbit în linişte ceaiurile şi ţuica. Era aproape noapte şi cabanierul ne pregătise o cameră cu soba gata încinsă.
— Simt că-mi explodează capul de durere. Nu ştii vreun descânt iubitule? Cred că m-a deochiat careva.
— Ţi-aş spune eu ceva de deochi, da-s nişte cuvinte urâte şi mi-i că iar o să te superi pe mine.
Cabanierul zâmbi. Zâmbi şi ea, mai mult din politeţe, dar îmi aruncă o privire scurtă şi plină de reproş. Muream să fumez o ţigară, însă era interzis – „pericol de incendiu” – iar afară n-aş mai fi ieşit pentru nimic în lume să înfrunt iar viscolul ăla cumplit, care se tot înteţea.
— Mă bag în sacul de dormit şi nu mai ies din el până nu se face cald, spuse.
În sala de mese era destul de cald, şi îmi surâdea ideea de a rămâne singur cu mătăhălosul ăla amabil dar tăcut, care era cabanierul. Nu era curent electric, dar aveam lumânări berechet (în mod surprinzător, folosirea lor nu era interzisă), şi puteam rămâne acolo multe ore să citesc şi să beau ţuică fiartă până să mă cherchelesc de tot şi să uit tensiunea acumulată peste zi.
— Te rog, nu mă lăsa să mă duc singură. E întuneric beznă şi vântul ăla idiot mă sperie groaznic. Am impresia că poate oricând sparge geamurile, şi-apoi cine ştie ce-o mai intra prin ele.
— Du-te şi vin şi eu în câteva minute; nici n-o să apuci să adormi.
Speram să adoarmă şi să pot rămâne în voie cât oi avea chef.
— Atunci stau şi eu cu tine aici.
Am încercat s-o ignor imaginându-mi o furtună electrică, apoi o ploaie de stele – ador să fiu singur într-o cabană deasupra norilor, să beau ceva tare, şi, măcar pentru câteva ore, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic – dar nu era chip; se ameţise binişor de la ţuică şi ce mai băuse pe drum – vodcă la 40 de grade – şi acum, uitând de reproşuri, de vânt, de ceaţă şi de imensul, insuportabilul, blestematul rucsac (aproape cinci kilograme!) pe care-l cărase în spate tocmai din Buşteni – ba, dacă stăm bine să ne gândim, chiar de acasă, din Bucureşti, în loc să stăm dracului la căldurică – şi, energică şi entuziastă, începu să-mi povestească un film de dragoste cu happy end. Am dat pe gât ce mai rămăsese pe fundul ceştii şi m-am ridicat de la masă.
Nu mă aşteptasem să fie o excursie dintre cele mai reuşite, dar păstram încă speranţa că nu o voi regreta.
— Bine Cristina, hai să dormim.
Pagină de jurnal – miercuri, 19 iulie 2006
Ziua de azi a decurs normal – un traseu de trei ore, de la Omu la Mălăieşti – cu suspine, dureri de spate şi tot tacâmul, dar nimic interesant de povestit, exceptând conversaţia cu un vânător spaniol. L-am rugat să-mi spună ce înseamnă pentru el vânătoarea, iar ceea ce voi face în continuare, va fi mai mult un exerciţiu de traducere:
Nu vânătoarea pentru bani, nu pentru carne, nu pentru trofee, ci aceea în care-ţi urmăreşti vânatul ani de zile, mirosindu-i urma, gândind – mai bine spus: simţind – ca un animal, bucurându-te de victoria lui, fără teamă, fără dorinţă, doar miros, doar vânătoare, instinct, nu o competiţie ci o binefacere, nu laude ci tristeţe, a ucide animalul bătrân pe care lupii îl iartă, nu pentru a-ţi agăţa de perete trofeul cu coarne ramificate – deşi o faci, şi-i găteşti carnea – ci pentru a nu lăsa să se împerecheze aceeaşi femelă bătrână cu puii ei din mai multe generaţii, vânătoare şi dragoste, fără pasiunea pentru glorie, bucurându-te de reuşita animalului – înseamnă că merită să mai trăiască până anul următor – doar echilibrul pe care omul, în iluzia atotputerniciei lui, încearcă să-l păstreze – Ursul lui Faulkner – animalul căruia îi dai sansa să te simtă, să scape, să te ucidă, nu braconaj ci vânătoare, nu extaz ci tristeţe, nu un mod de viaţă ales, ci unul care te alege, abia atunci înţelegându-te.
Pe spaniol îl cheamă Borja Zorilla, şi tot ceea ce mi-a rămas de la el – în afara unei nopţi de care-mi voi aminti mereu cu plăcere, noapte stropită din plin cu votcă ruseasca şi plină de poveşti vânătoreşti, este o brichetă albă, cu steagul ţării sale şi inscripţia La Dehesa, brichetă cu care acum, în Gara Braşov, în timp ce scriu în agenda mea verde şi plină de flori proaspăt culese, aşteptând trenul de Bucureşti, îmi aprind penultima ţigară din pachet.
III
Telefonul suna de aproape cincisprezece minute, iar afară ploua de o veşnicie. Un vinil cu Eric Clapton se învârtea lent sub capacul pick-up-ului – Double Trouble. Aşteptam telefonul ei de o săptămână, sau de zece sticle de rom Jamaica – doar timpul nu curge constant – dar nu era ea.
Hai bătrâne, răspunde odată! De sâmbătă au trecut patru zile; de sâmbătă te-ai închis în casă şi n-ai mai răspuns la nici un telefon. Nici mie, nici celor de la redacţie, că mă lua pe mine la întrebări grăsanul ăla de redactor şef al tău.
Fum de ţigară, muzică lentă şi caldă, masa plină de sticle goale. Totul e permis. O lume paralelă celei de afară, lipsită de reguli, de amintiri, de obligaţii. Şi, pentru a câta oară?... domnişoară, veniţi la masă cu noi, lăsaţi-mă să vă cumpăr o bere. Aceleaşi cuvinte, poate chiar şi aceeaşi masă de lemn lipită de peretele din dreapta, sau poate cea din capăt, cu scaune joase, aceleaşi priviri şi zâmbete – un refuz ezitant, după care orice formă de rezistenţă se pierde în lumina difuză a barului, dar, de data aceasta o altă domnişoară, o atracţie specială, o sclipire care nu se stinge imediat ce a închis pe dinafară uşa grea şi înaltă a barului, odată ce, după o secundă de lumină orbitoare, cu care ochii s-au dezobişnuit de mult, revine acelaşi semiîntuneric, familiar şi cald, dar într-un fel altul, pentru că, nu-i aşa? în urma aceloraşi cuvinte rostite grav, aproape impersonal, altă femeie îţi va zâmbi dulce şi peste doar câteva minute va fi în braţele tale. De data asta la fel. Aceleaşi gesturi – obişnuinţă care nu plictiseşte – dar gândurile îmi rămăseseră la ea.
Trecuseră două luni de la excursia pe munte şi tot nu mă despărţisem de Cristina, însă nu-mi mai stăpânea sentimentele şi dacă ruptura încă nu devenise oficială, asta era doar o chestiune de timp. De fapt, pentru a fi sincer, relaţia (deşi cuvântul e departe de a fi cel mai potrivit) îmi oferea unele avantaje financiare la care nu eram încă dispus să renunţ. Aşadar, nu Cristina era motivul pentru care de patru, de şapte, sau dracu ştie de câte zile, mă închisesem în casă, şi refuzam să vorbesc la telefon cu oricine, bând şi fumând în neştire, trăind cu slaba speranţă că o să mă sune ea, fetiţa de doar şaptesprezece ani, pe care o cunoscusem sâmbătă în Jack, cea care refuzase să-mi dea numărul ei, dar îl luase pe al meu, promiţându-mi că mă va căuta.
Aveam oare să o mai întâlnesc? Se va repeta oare coşmarul unora dintre interminabilele relaţii anteriore? Nu-mi păsa. Nici nu mă gândeam la asta. Ştiam doar că vreau să o văd, că vreau să fie a mea, uitând chiar – sau poate refuzând să-mi amintesc – că euforia nu mă ţinuse niciodată mai mult de câteva săptămâni.
— Da bătrâne, spune-le celor de la redacţie că-s bolnav, şi ne întâlnim peste două ore în Jack. Sper să mai am bani de taxi. Fac un duş şi vin.
Închid telefonul, verific toate sticlele: într-adevăr, nu mai rămăsese nici un strop, fac un duş, arunc pe mine nişte haine – ceva cam groase pentru temperatura de afară – şi mă urc într-un taxi; da, aveam cu ce să-i plătesc şoferului, şi încă ceva pe lângă.
— Ai întârziat, bătrâne.
Mă uit la ceas: Nu cred. Mi-a luat cu totul o oră şi jumătate să ajung, de când am vorbit cu tine la telefon.
— Cinci zile, bătrâne, cinci zile întârziere. Mai ceva ca personalele Bucureşti–Slatina.
Mă simţeam iar bine. Eram acasă din nou. Un eşec? Un episod încheiat? Un episod mort? Nu. Unul perfect de care-mi voi aminti cu plăcere multă vreme de acum înainte. Una dintre puţinele femei perfecte pe care le-am întâlnit: una dintre acelea pe care nu le-am văzut a doua oară. S-a repetat episodul şi în acea seară? Nu ştiu, pentru că beţia a fost crâncenă şi mare lucru nu-mi mai amintesc; dar eram vindecat. Poate că nici măcar nu aveam de ce să mă vindec; poate că refuzam să cred că m-aş putea identifica întru-totul personajelor lui Graham Greene, incapabile de sentimente. Poate că scrisul eliberează, vindecă, aşa cum spunea, într-un interview celebru Emil Cioran.
IV
Ce s-a întâmplat cu Cristina? Părinţii ei au aflat că încă nu ne despărţisem, că rămăsese însărcinată (era, din fericire, abia în luna a doua, şi avortul a decurs fără complicaţii) au retras-o de la facultate şi au încuiat-o în camera ei din Ploieşti. Probabil că într-o zi îi vor aranja o căsătorie care să onoreze familia şi să-i faciliteze o carieră încununată de succes.
Pe Andreea am mai văzut-o de câteva ori: odată mergând spre serviciu, dar nu eram sigur că e ea – în rutina dimineţilor de ianuarie, când aveam de lucru mai mult ca oricând, şi gândul îmi stătea numai la recenta intrare a României în UE, şi toate consecinţele neprevăzute care au urmat, zâmbetul ei nu-mi mai spunea mare lucru – şi, de două ori, nimerindu-se să ne bem cafeaua la aceeaşi terasă, din Piaţa Unirii; odată – când venisem singur – chiar am schimbat câteva cuvinte, dar mai mult din politeţe, punând întrebările care se pun cel mai des în astfel de cazuri.
Florin avea să moară în aprilie, chiar pe întâi – mereu a apreciat simţul umorului, şi poate că Dumnezeu a ţinut cont de asta. A fost momentul când m-am lăsat definitiv de băut. Nu i-am vândut biblioteca – am păstrat cărţile, deşi acum nu mai am timp şi nici dispoziţie pentru citit; ba chiar l-am înmormântat pe banii mei, pentru că munca mergea excelent, fusesem promovat şi leafa îmi crescuse considerabil.
Am o prietenă, Elena, cu care mă împac bine şi cu care urmează să mă căsătoresc în curând. Nu am văzut nici măcar o secundă în ochii ei sclipirea din ochii Andreei, dar, oricum, prin Jack n-am mai trecut de ceva vreme, iar maică-mea e mândră de mine – se bucură că m-am îngrăşat, şi că în sfârşit ai intrat şi tu, mamă, în rând cu lumea. Mai ascult din când în când câte un album Led Zeppelin, sau Pink Floyd, dar rar, căci pe Elena o enervează, şi nu-mi place să ne certăm. Într-o seară am vrut să o duc în Big Mamou, la un rom cu cola, acolo unde, cu luni în urmă (aproape un an) îmi începeam povestirea, dar am sfârşit prin a mânca pizza şi a bea apă plată la restaurantul Casa Românească. Ne-am întors acasă acum. Locuim într-un apartament confortabil din Piaţa Romană, împreună cu părinţii ei. Toţi ne împăcăm bine: împărţim cheltuielile de întreţinere, maică-sa ne găteşte, ne spală şi ne calcă mereu hainele, iar cu taica-său comentez meciurile ultimei etape de fotbal la cafeaua de dimineaţă.
Sunt singurul fumător din casă, aşa că, de fiecare dată când îmi vine cheful de o ţigară, ies pe balcon, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi. Dintre lăzile de cartofi, atent învelite cu celofan împotriva insectelor, scot cu grijă agenda şi fac ultimele însemnări. Viaţa mea merge bine acum: nu mai am trăiri contradictorii, am terminat cu sentimentele fluctuante, aşa că nu mai are nici un sens să mai scriu. Arunc ţigara şi o privesc cum pluteşte de la etajul opt până se izbeşte, împrăştiind scântei, de pământ. Rămân câteva secunde privind în jos. Mă întorc şi intru în casă.
— Ce ai în mână, dragul meu?
— Nimic. Doar o agendă veche pe care uitasem s-o arunc.
Distribuie pe facebook
