Plânset la Derventul lui Andrei Arcana Spânzuratului în jos - Dragoş Vişan Adăugat în 09 aprilie 2010, la 16:11 | 255 afișări / 246 vizitatori

- Cum de n-am anticipat că nu va ploua? Ne-au dat fâşuri.
- Ziceau superiorii c-o să plouă după-amiaza în toată ţara.
- Lumea s-a-nvăţat. Fără umbrele. Dar şi fără îmbulzeli.
- Ce linişte. Şi noi formăm degeaba cordonul acesta lung.
- Nu chiar degeaba. Mai luăm din apa sfântă.
- Tu crezi, răcane, despre ce se spune? Despre cruci?
- Sunt de pe-aici doar. Au ieşit singure. Precum ciupercile.
- Bănuiesc că au fost mici, precum hribii şi bureţii la-nceput.
- Dumnezeu ştie. N-au pe-aici acum două milenii geologi. Nu le-au ciocănit.
- S-or fi hrănit cu sângele misionarilor. Deştepte pietre!

(Îşi aprind câte o ţigară. Oricum nu prea au ce face. Se uită.)

- Da. Pe-aici au pătimit ucenicii lui Andrei.
- Poate o fi fost sub Dunăre mare genocid.
- Le-o fi fost frică celor de la Roma de creştini.
- Şi-au zis: ăşti fac prozeliţi, îi prostesc pe daci.
- Romanii pofteau la aurul carpatic. Pierdeau vaci de muls.
- Jinduiau femeile nepreţuite. Mai dădeau câte un raid sus.
- Nu le mai plăceau sabinele lor. Prea toante. Au poftit la dace.
- Oricum, simţeau că li se cam acrise tot prin Orient, Gallia, Goţia, Africa…
- Au avut prima tresărire de orgoliu coloniştii şi soldaţii.
- Avuseseră într-o sută de ani mai mult copii levantini. Chiar mulatri.
- Oare li s-au părut creştinii lui Andrei chiar adversari?
- Ei bine, da şi nu! Se pare că scitanii au fost primii eremiţi ai lumii.
- Cum vine asta? Auzisem de Pahomie, de Antonie cel Mare. Alexandria.
- Păi şi pustia aia, cum o fi chemat-o, din Egipt… A, parcă tot scitică-i zicea!
- Nu ştiam. Şi zi. Au venit legionarii, însuşi guvernatorul Moesiei şi…
- Or fi venit să golească Durostorumul de creştini. Tăiau sfinţii. I-au prins.
- Am auzit şi eu aceste legende spuse de ostrovenii de pe-aici, de la ăi vechi.
- La întorsura vijelioasă a Dunării au fost aruncate atâtea trupuri decapitate.
- Voiau să zdrobească centrul de greutate al creştinismului în Europa.
- Şi, gândeau soldaţii, toţi ofiţerii: „Pecinginea Spânzuratului să crească?”

(Mănâncă şi ei, golind raniţele, precum animalele de povoră – din picoare)

- „Capul răutăţii”, „lupul cel bătrân”, Andrei, fusese atârnat cu susul în jos.
- Cred că-l scoseseră din bârlog, din Peştera. Ca să defileze cu lupul ostatic.
- Cap pletos, de lup şi dragon dac! Cum le mai vorbea în limbi, să creadă!
- De l-ar mai fi lăsat, cu ai săi ar fi făcut prima teocraţie, pănă-n Urali.
- Câte nu i-au fost date să îndure, trecând de Haemus şi Rodopi, spre Corint.
- Iar el. marele Andrei, i-a rugat mult, să nu fie cinstit la moarte ca Hristos.
- Da. Să-l pună pe alt semn. Pe cel din codul rutier: linie ferată! – barieră !
- Gândul său era să-l aibă şi Grecii, pe unde nu trecuse, patron spiritual.
- Şi să privească deplin bolta, unde avea să curgă din trupul său sângele!
- Ce viziune i-a mai fost dată, când se înneca de frumuseţea Raiului!
- Îşi vedea misionarii târâţi la călăi, sau luaţi robi, trimişi departe…
- Puşi de vii nu doar în fiare, ci şi-n boturile tigrilor, parzilor, în Colosseum.
- Ori răstigniţi după moartea sa. Precum oamenii bravi ai lui Spartacus.
- Cerului de primăvară i-a venit atunci să nu se oprească din plâns o lună.
- Văzând aşa, localnicii şi stăpânitorii s-au rugat. Unii în biserici. Alţii la zei.
- Până la urmă cerul s-a îmbunat. A dat Blajinilor plâns. S-a mutat în pietre.
- Ia uită-te, pietrele acestea chiar asudă. Plâng crucile. Oamenii se vindecă!

---

Distribuie pe facebook