Poezia Sătmarului. Doina lui Lucaciu(partea I – Simbolul mitteleuropean al lui Vasile Lucaciu, “Memorandum”) - Dragoş Vişan Adăugat în 02 sepembrie 2010, la 22:47 | 88 afișări / 88 vizitatori |
Jean Moscopol, Fărămiţă Lambru, Doina Badea, Ioana Radu, Maria Lătăreţu, Gică Petrescu şi inegalabila Maria Tănase îşi ridică singuri statui nevăzute, de cântec neîntrecut, de repertoriu ales, printre păsările cântătoare din Grădina Botanică, spaţiile verzi şi toate parcurile Bucureştiului. Nu trebuie să le vadă nimeni. Veniţi doar să ascultaţi păsările cântătoare în ceasuri matinale ori pe la asfinţit.
Nu se ştie de ce “Doina lui Lucaciu” – una dintre primele poeme de închisoare ale repertoriului ardelenesc, vechi de-un secol şi ceva – nu capătă nici măcar astăzi un alt interpret pe măsură, în afară de Emilian Onciu. Interpretarea Marinelei Zegrean nu se ridică nicidecum la nivelul rapsodiilor şi cântecelor din detenţii politice, devenite populare (precum “Die Gedanken sind frei”, “Marseieza”). Vasile Lucaciu este cel mai important membru al mişcării memorandiste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. A trăit şaptezeci de ani, între 1852-1922. El este principalul autor al “Memorandum”-ului din 1892, întocmit de Consiliul Diligent al Crişanei, Sătmarului şi al părţilor româneşti din Ungaria. Închis pentru un an şi ceva, regele Carol I a făcut presiuni ca să fie eliberat. Această eliberare constituie un moment plăcut, despre care fac referire deseori mulţi sătmăreni şi ardeleni. A redactat multe numere din “Revista catolică”, fiind interesat de cultivarea românilor, ţinând cont de faptul că naţiunea sa provenea dintr-un neam vechi al Europei. Preot greco-catolic, publicist neîntrecut, a militat pe calea pasivismului şi a rugăciunii cu lacrimi pentru acordarea drepturilor şi către românii transilvăneni din Imperiul austro-ungar. Fiul său, Epaminonda Lucaciu, a devenit prosper om de afaceri în Statele Unite. Şi Vasile Lucaciu a păşit, înainte de 1918 pe pământ american, contribuind şi el la înfiinţarea primelor biserici româneşti, făcând propagandă unirii Transilvaniei cu România. Statuia lui Vasile Lucaciu ne aminteşte de personalităţile Apusului şi se scaldă în lumina crepusculară a unui oraş de pe malul Someşului. Aici, în Sătmarul de după 1990, în jurul marelui Vasile Lucaciu, înălţat sculptural de trei-patru metri şi reprezentat cu un document în mână (“Memorandum”), nu s-a petrecut niciun incident nefast în procesul firesc de revenire în biserici a duhului înţelegerii şi a ecumenismului. Acest duh a existat şi-n perioada interbelică, atunci când B.O.R. a acordat Bisericii Unite cu Roma, atât romano-catolicilor, cât şi greco-catolicilor toată libertatea de manifestare a cultului şi a tradiţiilor consacrate de mult în viaţa publică şi privată a ardelenilor. Văzând că n-au o clădire în care să participe la servicii religioase, feţele bisericeşti au hotărât încă de prin anii 1990 să săvârşească liturghia la picioarele de bronz ale păstorului de suflete Vasile Lucaciu. În parcul de unde încep Corso şi Semicorso – arterele principale de plimbat în centrul Sătmarului – credincioşii catolici au venit ani în şir la sărbătorile importante şi-n toate duminicile să asculte direct, în plină natură, cuvântul lui Dumnezeu, care spunea că locaşul sfânt pe care şi-l doresc începe a fi construit chiar din inimile lor. Preotul Vasile Lucaciu a fost trimis de către autorităţile austro-ungare să slujească la Siseşti, în Maramureş. În această localitate rurală a ridicat o frumoasă biserică greco-catolică. Întors după 1 decembrie 1918, a preferat să-şi trăiască ultimii ani la Satu Mare. El a fost profesor de latină şi de religie catolică la liceul din localitate, vechi din 1634.
În 2010 există mai multe somtuoase biserici în oraşul Satu-Mare, nefiind mai depărtate nici de câteva sute de metri. Această parte de nord a Sătmarului, sau partea dreaptă a Someşului cu apele precum spuma de la ness este de-o fascinantă privelişte. Liceul Mihai Eminescu are o vechime de 376 de ani (de 91 de ani este liceu românesc), părând el însuşi o cetate. Şi liceul Doamna Stanca are vechime apreciabilă. Biblioteca judeţeană are însă închisă pentru totdeauna o aripă întreagă, secţia de lectură – clădirea fiind revendicată, deja pierdută de primărie. Biserica “cu lanţuri”, din secolul al XVIII-lea, reformată, este numită aşa de la gardul împrejmuitor cu zale metalice lungi care formează un brâu dreptunghiular. Remarcăm imediat şi masivitatea bisericii romano-catolice, având şi statuile personajelor istorice şi ale sfinţilor încadrate în abside exterioare. Forma definitivă de azi catedralei datează din timpul episcopiei lui Hám János. El a construit porticul împodobit înaintea faţadei, el a aşezat pe faţadă statuia Mântuitorului şi în dreapta lui statuia apostolului Sf.Petru şi în stânga lui statuia apostolului Sf.Paul , iar în nişele dedesubtul turnurilor statuile regelui Sf.Ştefan şi a regelui Sf. Ladislau.
Palatul diocezei catolice de-o arhitectură occidentală arată plăcerea oamenilor locului de-a clădi pentru veşnicie, pentru iertarea păcatelor. La concurenţă dreaptă şi frăţească se înalţă vechea biserică ortodoxă, clădită în perioada interbelică, de câteva zeci de metri, cu acoperiş verde şi c-o siluetă de aur, semănând atât cu bisericile Moscovei cât şi cu cele de la Praga. Pe malul stâng al Someşului mai găsim, la piciorul sudic al unuia dintre cele două poduri, o biserică ortodoxă din cărămidă care se ridică în aceşti ani, din mileniul al treilea. Ea va rivaliza cu celelalte bijuterii arhitectonice, din centrul istoric al oraşului.
În apropiere, clădirea Palatului Administrativ sătmărean – vestigie a regimului ceauşist – are vreo paisprezece etaje, dar nu-i într-atâta de evident acum tot un spaţiu opresiv, cum a fost până la evenimentele din decembrie 1989, ci seamănă chiar cu vulturul din blazonul Transilvaniei. Din orice unghi am privi-o, dacă avem puţină imaginaţie, vedem o aripă înspre nord-est, alta înspre sud-vest… Urcându-mă la etajul al unsprezecea, cuprindem orizontul nordului ţării, până spre graniţele cu Ungaria şi Ucraina.
Un hotel renumit, din centrul Sătmarului se numise până în toamna lui 1944 Panonica. Aspectul său este înnobilat de motive arhitectonice ungureşti, cu mult verde şi roşu în ornamentele din piatră. Acest hotel, mai în glumă, mai în serios, se numeşte hotel… Dacia.
Turnul pompierilor este cel mai înalt turn de acest fel din ţară. Renovat complet şi deschis accesului turistic, el măsoară patruzeci şi cinci de metri. S-a construit în anii 1903-1904. La bază turnul are secţiune rectangulară în exterior cu latura de 4,32 m, interiorul fiind realizat octogonal, grosimea pereţilor fiind de 80 cm.
Exact ca minaretul Moscheii din Constanţa – loc de unde se vede panoramic vechiul oraş (Peninsula, Cazinoul, Portul Tomis, portul Constanţa, bulevardul Tomis cu piaţa Ovidiu, catedralele ortodoxă şi catolică aflate şi ele la o aruncătură de băţ), tot astfel, din Turnul pompierilor vizitatorii pot răzbate cu privirea dincolo de locul unde Someşul părăseşte meleagurile transilvane. Acest turn, ce seamănă cu renumita columnă din forul roman, avea o destinaţie foarte precisă, până când s-a inventat telefonul: orice incendiu putea fi văzut de către paznicul turnului. Pompierii cu sacale uriaşe plecau imediat în poştalionul lor tras de mulţi cai. Incendiul putea fi stins în timp util, poate şi mai repede decât în oraşele de astăzi.
Distribuie pe facebook
