Postludiu
Adăugat în 21 februarie 2009, la 20:36 | 599 afișări / 531 vizitatori |
1 |
Îşi ducea viaţa ei, ascunsă-n mintea fiecăruia. Platon, Descartes, Kant, Hegel ori Heidegger s-au lăsat copleşiţi de ea, au îmbrăţişat-o şi au suportat palmele lui Nietzsche sau Rorty pentru că n-au ştiut cum s-o iubească.
Pe atunci era copilă încă. Se ascundea în peştera lui Platon, trăgând scaunul întemniţaţilor sau stingându-le focul; naviga prin canalele şi ecluzele lui Descartes, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu spiritele animale; lui Kant îi dosea pălăria şi bastonul pentru a-i întârzia plimbarea (revoltându-i astfel pe cetăţenii Königsberg-ului) şi pentru a-l convinge că nimic nu e stabil în Univers (nici măcar plimbarea în sine) - în tot acest timp ea se refugia perfidă sub masca Ideilor raţiunii pentru a-şi savura cafeaua; pe Hegel îl învăţa să facă gogoşi învelite în zahăr cu aromă de vanilie şi îl plimba printre ruine ţinând în mâini boboci de trandafiri fără vreun spin (convins că într-o zi aveau să înflorească sub ochii săi, flori negându-şi germenii); lui Heidegger îi îmbăta urechile, îi dădea ghionturi şi chicotea de după perdelele etimologiei greceşti (îl lega la ochi şi-apoi îi şoptea jucăuşă: "- Să-mi spui Aletheia, să-mi spui Dasein! Doar aşa îţi voi urma chemarea"). Lui Nietzsche i-a luat minţile şi l-a făcut să creadă că se pricepe la femei (îl înhăma la cabrioleta lucidităţii mai întâi şi apoi îi dădea bice până halucina convins că a aflat ce-i adevărul, că toţi ceilalţi dinaintea lui s-au înşelat, nepricepuţi în cele ale iubirii). Pe Rorty îl aborda cu priviri deocheate aruncate de sub pălăria largă (cică în treacăt, contingent), în mulţimea ieşită solidar la promenadă şi îl ironiza de câte ori cânta în strunele democraţiei.
Pe mine m-a găsit de curând, preocupat de prietenie şi limbaj. M-a făcut să înţeleg că cele două sunt neseparate: limbajul prieteniei e totuna cu prietenia limbajului. Doar că mie mi s-a arătat matură, responsabilă, sfătoasă şi dispusă să aibă urmaşi. I-am spus că nu-i pot oferi asta, că şi eu trebuie să nasc, că până acum doar am privit-o cum se naşte din minţile altora, din sufletele lor. Şi-atunci, s-a oferit să-şi joace ultimul său rol. Mi-a spus: "Îţi voi lega prietenii-ntre ei şi te voi face să mă cauţi în fiecare. Este salvarea ta, e şi salvarea lor. Pe urmă, aştept să mă ceri de soţie!". Şi iată...!
Distribuie pe facebook
Comentarii
Pentru a comenta un text trebuie sa deţii un cont de utilizator activat şi să te autentifici!
| Un Alexandru Tiberiu Spoitu ne lipseşte de doi ani încoace
|
Dragoş Vişan |
| 07 aprilie 2011, 00:20 |
Unul dintre primele texte postate şi o adevărată pledoarie pentru filosofie. Eseu-parabolă concis, alegoric, în care filosofia este o magiciană, o iubită, un miracol cotidian.
Cȃnd doi ingineri se ȋntȃlnesc, vorbesc despre inginerie. Doi medici, despre medicină. Doi economişti, despre economie…Numai doi filosofi se ȋntreabă unul pe altul: Ce-i filosofia?
Chiar, ce e?!
Textul, zic eu, să rămȃnă aici. Că-mi place.
P.S. Probabil că la rubrica noastră ar trebui să apară diverse topici: eseu, studiu, critica ideilor, aforisme ….şi ne mai putem gȃndi.
Filosofii scorţoşi (de meserie) mai spun că ceea ce fac ei, este „filozofie” iar restul neaveniţilor doar „filosofează”.
Hai, doamnelor, domnilor şi etc. să facem şi una şi alta. Pentru ca rubrica asta să devină vie şi atractivă. Prezentȃnd un „meniu” cȃt mai variat şi colorat. Fără să se cadă ȋn extrema neglijării şi a unor texte, să le zic, mai „academice”. Şi cred că există suficient discernămȃnt din partea editorilor pentru a reclasifica unele texte (sau să le refuze) cȃnd este cazul.
Indraznet text, tinere "iubitor de ratiune", si propice postat, intrucat acolo unde se sfarseste metafora (poezia)incepe filosofia si viceversa. Compozitul lor e deasemenea pertinet precum decartianul suflet-corp...
Victore, nu este nevoie de un arbitraj - eu nu am facut decat o sugestie, shi nimic mai mult.
Pe de alta parte, se poate face filosofie intr-un fel foarte profund, fara a da note de subsol ori a insaila citate din originalul greco-latino-german etc sau tot ceea ce cuprinde painea shi cutzitul unui jargon academic specializat, dupa cum se pate scrie superficial despre filosofie shi istorie folosind acest tipic inainte enuntyat... Ceea ce conteaza - cred eu - este samburele, viziunea shi - de ce nu- rezultatul.
Ori, chiar shi la a o doua vedere, eu imi pastrez sugestia - acesta este mai degraba o bucata de proza, ori cea ce numic indeobshte "personale", decat o piesa de "filosofie-istorie". iar o sugestie este doar o sugestie, nu o cerere.
Este delicios scrisa - am spus-o, dar asta nu o aduce in registrul unui Nietysche, hegel sau Bernard henri Levy (ca sa ma refer la trei maniere diferite shi non academice de a face sau scrie filosofie).
Am să caut cartea norvegianului şi poate o folosesc pentru un opţional chiar. Cât despre folosirea autorilor importanţi, nu am nicio stimă pentru ei câtă vreme au fost doar vehiculele ideilor. Am să postez în secţiunea "personal" atunci, ca să nu fiu suspectat de impoliteţe sau incoerenţă. Mulţumesc încă o dată şi promit să vă citesc articolele.
Mulţam fain pentru încurajare! N-am citit romanul norvegianului. De fapt, citesc jenant de puţin. La Heidegger, mă gândeam că limbajul a exercitat o fascinaţie ce depăşea ideile. Mai cred şi că, la Nietzsche, scrierea cea mai elaborată rămâne "Naşterea tragediei"... poate şi datorită acelor exerciţii filologice
Scriitorul norvegian ce este adus în discuție în comentariul anterior este Jostein Gaarder iar cartea scrisă de el se numește Lumea Sofiei și poate fi folosită și ca manual de istorie a filsofie pentru elevii de gimnaziu dornici de a avea ceva cunoștințe despre filosofie.
În privința încadrării textului, sunt de acord cu Adrian Dumitru, a folosi numele unor filsofi importanți într-un text nu este egal cu a scrie un text filosofic ori istoric.
Însă textul îmi place și promit să citesc și alte creații ale tale pe care tu probabil, le vei posta aici.
Toate cele bune!
quasiote
| in râs este adevarul...
|
Dorin Cozan |
| 21 februarie 2009, 20:58 |
Bine ai venit printre noi, tibi! Ma bucura inscrierea ta. Sunt sigur ca ne vei delecta cu texte, ca pretext de comunicare intru umanizare. cred ca aceasta e si miza acestui text de intampinare: a pune problema limbajului si a modului in care ne (in)formeaza, in spiritul eternului umanism care transcende, cred, lumea.
L-aş integra mai degrabă ca proză, sau ca "personale". Are un iz care îmi aminteşte de un roman al unui norvegian în care în filigran se desfăşoară istoria filozofiei as we know it. By the way, nu am citit romanul în cauză :)
Mai adaug faptul că este ceva distanţă de la Aletheia la Dasein, şi mai adaug faptul că îmi place abordarea. Şi nu e întâmplător...
Drăguţă partea cu Nietzsche biciut trăgând o cabrioletă... A tras-o, şi încă prea bine, din păcate pentru noi. Mai bine ar fi rămas la exerciţiile lui filologice. :)
PS ... dar numai dacă voi dispune de jus primae noctis!
