Poveste cu o fata3 si 4 (din volumul Dreptul de a sta) - George Dumitru Adăugat în 19 iunie 2009, la 13:53 | 189 afișări / 185 vizitatori |
3.
Mi-am petrecut zilele următoare muncind ca un nebun, prins de un deadline strâns de care depindea un contract important al companiei. Mă trezeam dis de dimineață, mergeam la birou, apoi continuam de acasă, până târziu în noapte, fără pauză, și asta timp de o săptămână și ceva, simtind în gură numai gustul cafelei tari pe care o beam în neștire. Ce ne-am face fără cafea în zilele noastre? Probabil am muri epuizați, Murim oricum, ar zice cineva, Însă fără realizările mărețe pe care le putem avea cu acest surplus de energie, ar completa altcineva.
Realizările mele din acele zile s-au concretizat într-un set bogat de rapoarte și grafice, estimări și previzionări ale activității și proiectelor pe termen scurt și mediu, toate elaborate în special noaptea, înainte să cad într-un somn adânc, fără vise, și reluate, regândite, refăcute, pe timpul zilei, la birou, în urma ședințelor interminabile și deseori fără sens.
Însă chiar și în momentele acelea, prins în vâltoarea muncii, undeva, în interior, mi se instalase într-un colț o stare de ușurătate, de libertate, o senzație de plutire, care, din când în când, îmi umplea mintea cu imagini fragmentate, flash-back-uri a ceea ce se întamplase, ducându-mă cu gândul acolo, la femeia aceea goală, la gamba aceea subțire, la trupul bronzat, simțindu-l încă sub mine, la buzele fierbinți, ce încă îmi sorbeau respirația. Iar în momentele acelea, îmbătat, nu puteam să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi grăbit să plec, lăsând-o goală, întoarsă pe burtă, respirând ușor, cu așternutul mototolit sub ea, purtând înca urmele degetelor mele, impregnată, înca, cu mirosul meu, mirosul unui străin ce-i apăruse la ușă, neașteptat.
Probabil s-a trezit și ea puțin amețită, apoi s-a uitat în jur, la fel de buimacă, amintindu-și treptat ceea ce se întâmplase, poate mângâindu-se ușor pe trupul gol, încă fremătând, zâmbind și răsuflând adânc, având, ca și mine, flash back-uri ale nopții ce doar se încheiase, dorindu-și, poate, mai mult, trupul îi era obosit însă spiritul nu, dorința era în continuare acolo, mai puternică decât niciodată. M-ar fi văzut întins lângă ea, gol, respirând ușor și ar fi zâmbit protector mângâindu-mi spatele cu degetele fine, s-ar fi ridicat din pat și ar fi dispărut la duș apoi la bucătărie, să facă cafeaua și micul dejun, de data asta pentru două persoane, era cu siguranță ora mea și așa avea să fie pentru mult timp.
Sau, văzându-mă acolo lângă ea, în pat, o persoană necunoscută cu trupul gol la vedere, ar fi învăluit-o un sentiment de respingere a propriei persoane, regretând ceea ce făcuse, dorindu-și doar să uite, să treacă peste moment, dorind doar să dispar cât mai repede, iar ea să arunce așternuturile și să tragă draperiile, lăsând loc soarelui să invadeze total camera. Și atunci poate m-ar fi trezit, sperând din tot sufletul să nu trebuiască să facă conversație, încercând să nu mă privească în ochi, să nu îmi vadă zambetul de satisfacție, să nu trebuiască să mi se justifice, ci doar să mă conducă până la ușă, în continuare cu ochii plecați, să o trântească în urma mea și să răsufle ușurată, fusese doar o aventură, o joacă, un experiment.
Însă orice ar fi fost, se terminase, și asta pentru că eu mă grăbisem să plec, fără un cuvânt, încercând să nu fac niciun zgomot, pentru a nu o trezi. Iar ceea ce s-ar fi putut întâmpla rămâne necunoscutul cu care avem câteodată nevoie să ne hrănim, în nopțile lungi, înainte de culcare, imaginându-ne, făcând scenarii, așa cum începusem eu să fac după ce am predat dosarul și m-am eliberat de stresul de la birou, timp de câteva zile. Până când mi-a încolțit un gând, ciudat că nu îmi venise până atunci. Trebuia să o caut, să îi bat la ușă, din nou, surprinzând-o, plăcut sau neplăcut, aveam să aflu, va fi întipărit pe chipul ei, atunci când îmi va deschide.
Am ajuns la ea seara și m-am găsit din nou în fața ușii aceleia de lemn, privind plasticul cu numele de Pavel, cuprins de o emoție puternică, mult mai puternică decât atunci când venisem pentru prima oară. Trecuseră aproape doua săptămâni, oare ce mai asteptam? Probabil mă uitase, sau poate nu, îmi făceam curaj, dacă pentru mine seara aceea însemnase ceva, ar fi putut însemna și pentru ea acelasi lucru. Nu aveam cum să știu, însă puteam afla, nu trebuia decât să bat la ușă și așa am făcut, mi-am luat inima în dinți și am bătut.
Mi-a deschis o fetiță, avea în jur de cinci ani. A zâmbit dezvelindu-și dinții rari și puternici și m-a întrebat peltic, Da, se dorisi?
M-am fâsticit privind-o, o mogâldeață dându-și aere de om mare. Avea responsabiliate, deschisese ușa și întrebase străinul de dincolo de prag ce dorește, întrebase și acum aștepta răspuns, cu sprâncenele încruntate. Nu mai zâmbea, căci nu eram nici tatăl, nici fratele mai mare și nici unchiul ei.
- Mama ta este acasă? am reușit să îi răspund tot cu o întrebare, dezarmat.
- Mami! Te caută un nene!
Femeia care apăru în pragul ușii nu avea părul ud, nici blond și nici lung. Și-l purta scurt și închis la culoare, în contrast cu pielea albă, deloc bronzată. Purta pantaloni negri și o cămașă de culoare roșie, probabil hainele cu care fusese la lucru, nu apucase încă să se schimbe de ele.
-Bună seara, îmi spuse, pe cine căutați?
Putea fi sora ei, mi-am zis, și m-am simțit dintr-odată ușurat de acest gând. Probabil împart apartamentul, nu-mi aminteam câte camere avea. Nici nu aveam cum, nu văzusem decât două, sufrageria și un dormitor, mai puteau fi. Iar în seara aceea fusese singură acasă, ce noroc pe mine, să pic tocmai atunci.
- O caut pe sora dumneavoastră, am zis hotărât. Trebuie să vorbesc cu ea…
- Cred că este o greșeală, eu nu am nicio soră. Pe oricine căutați, nu aveți cum să o găsiți aici, aici locuiesc eu, după cum vedeți.
- Îmi cer scuze, am spus încet. Probabil este o greșeală. Mă iertați că v-am deranjat, am adăugat și am părăsit scara blocului.
Am făcut câțiva pași și m-am uitat în jur, nu, nu aveam cum să mă înșel, era adresa bună, îmi aminteam perfect, chiar și ce scria pe ușa, Pavel, nu avea cum să fie o coincidență. M-am întors și am bătut la ușă, hotărât.
- Tot dumneavoastră?
- Tot eu. Sunt sigur că acum câteva săptămâni aici stătea o femeie. Știu, pentru că am fost în acest apartament.
- Tot ce se poate. Adevărul e că noi ne-am mutat acum o săptămână aici. Stăm cu chirie, probabil și ea stătea la fel, însă când am venit noi apartamentul era liber. Am avut noroc că l-am găsit, ne grăbeam să ne mutăm. Mă rog. Din păcate nu cred că vă pot ajută.
Plecase. Dacă apartamentul era gol acum o săptămână, probabil plecase la puțin timp după seara aceea, oare ce o determinase să facă asta? Poate același lucru care o făcuse să îmi deschidă larg ușa și să mă poftească înăuntru. Puteam fi un nebun, un criminal în serie, un sociopat, nu se gândise la lucrul acesta? Poate că o făcuse, poate că, privindu-mă de după ușa întredeschisă, cu lanțul pus, toate aceste gânduri i-au trecut prin minte, însă, cine știe, ori figura mea i-a inspirat încredere, ori pur și simplu nu i-a păsat câtuși de puțin. Ceva o bântuia în momentele acelea, o dramă, iar acest lucru ne poate face uneori să alunecam pe o pantă, afundându-ne în mizer, iar odată afundarea începută, avem tendința clară să o accelerăm, folosind orice ocazie pentru asta. Atunci ocazia am fost eu, apărut ca din senin, cu geanta în mână, la ușa ei, ocazie din care ea profită din plin, lăsându-se, obosită, coborâtă în neant, cu viteză amețitoare.
Poate hotărârea de a părăsi acest loc o luase mai devreme, până să vin eu, iar venirea mea nu schimbase cu nimic lucrurile, doar le întăriră motivația. Daca până atunci ar mai fi avut ceva îndoieli, a doua zi dimineața, singură în așternut, sau sub duș, toate acestea aveau să dispară, va pleca și o va face imediat, lăsând totul în urmă, luând-o de la capăt în altă parte, dar unde? continuam să mă întreb cu o curiozitate bolnăvicioasă. Nu aveam cum să las lucrurile așa, trebuia să o găsesc, acum îmi doream mai mult ca niciodată, nu puteam să îmi explic de ce anume, însă așa simțeam, pur și simplu vroiam să știu, îmi doream să o întreb de ce o făcuse, de ce se culcase cu mine și apoi plecase.
- Am înțeles, i-am zis femeii din fața mea. Poate proprietarul știe mai multe, am adăugat, concretizând astfel gândul ce îmi încolțise brusc, parcă salvator. Aș putea avea adresa lui? Sau măcar numarul de telefon. Aș aprecia mult, este foarte important să o găsesc pe această femeie.
-Stați să il caut, am telefonul lui pe aici pe undeva, mi-a zis și a dispărut pentru câteva minute întorcându-se apoi cu o hârtiuță pe care mi-o înmână.
I-am mulțumit frumos pentru amabilitate, mi-am mai cerut o dată scuze pentru deranj și am ieșit în stradă, strângând hârtia în palma dreaptă. M-am așezat pe o bancă din apropiere apoi mi-am făcut curaj și am sunat de pe telefonul mobil. Mi-a răspuns o voce de bărbat fără prea multă urmă de amabilitate în glas, a trebuit să îi spun de două ori de unde aveam numarul lui de telefon și de ce îl sunasem la ora aceea, tulburându-i liniștea de seară. Auzind despre ce este vorba mormăi câte ceva apoi, la insistențele mele, acceptă să ne întâlnim a doua zi la el acasă. Da, cunoștea femeia respectivă, doar el îi închiriase apartamentul acum cățiva ani, și da, plecase pe neașteptate, ceea ce îl încurcase teribil, rămăsese brusc cu spațiul gol, însă ce noroc pe el să găsească înlocuitor așa repede, dar asta e viața, câteodată ai ghinion, câteodată noroc, după cum bate vântul, și vântul bătuse de data asta în direcția lui, mulțumită lui Dumnezeu.
Am ajuns la el a doua zi după amiază. M-a invitat într-o bucătărie mică, abia încăpeam împreuna. Era mobilată sărăcăcios, nu vedeam în jur decât un aragaz, o chiuvetă și un dulap ce odinioară probabil fusese alb, acum însa era de un galben murdar, trecerea anilor și petele de ulei îi schimbaseră culoarea. Frigiderul îl ținea pe hol, nu mai încăpea.
-Vreți un pahar de vin? m-a îmbiat ospitalier, însă am refuzat, nu mă simțeam tocmai în largul meu acolo, între pereții aceia acoperiți de un calciu anacronic, îmbâcsiți de miros de mâncare și fum de țigară.
- Ce vă pot spune despre ea este că i-am închiriat apartamentul acela acum aproape un an. Am avut o colaborare bună, nu a întârziat cu chiria niciodată. Ea l-a renovat, pe banii ei, și mie asta mi-a convenit. Eu nu am facut decât să schimb niște țevi, sunt instalator de meserie, dar atât, restul l-a facut ea. De asta m-a mirat că a plecat atât de brusc, ce om bagă bani într-o casă și apoi dispare? Mă rog, familia care s-a mutat a apreciat că apartamentul arăta atât de bine, probabil de-asta s-au și mutat repede, că nu au trebuit să miște niciun deget. Până și mobila a lasat-o acolo. M-a sunat într-o dimineață, cred că acum două săptămâni a fost, și mi-a zis că trebuie să plece, că îmi lasă banii pentru chirie și pentru restul cheltuielilor ce rămăseseră neacoperite pe dulap în bucătărie. A adăugat că pot face ce vreau cu mobila, nu o mai interesează, nu are cum să o ia dupa ea. A lăsat și vesela în bucătărie, și-a luat doar hainele, atât. Și a plecat.
- Nu aveți idee unde s-a dus? Nu v-a spus?
- Nu, și nici eu nu am întrebat. De ce să fi întrebat? Nu îmi place să mă bag în viața oamenilor, fiecare are motivele lui să facă ce face… I-am spus doar că m-a încurcat foarte mult, mă bazam că o să stea înca doi trei ani acolo. Și-a cerut scuze însă nu avea să își schimbe hotărârea, asta a fost, la revedere.
- Nici măcar un indiciu nu v-a dat? E încă în București? E în alt oraș? am insistat.
Simțeam că mă împotmolisem și asta mă descuraja vădit.
- Nu, nimic. Tot ce mi-a rămas de la ea este copia după buletin. Eu fac copii tuturor chiriașilor mei, în caz că se întampla ceva, să știu de unde îi iau. Poate vă ajută să o găsiți, adaugă și îmi aduse o copie xerox din care mă privea alb-negru aceeași fața lungă, încadrată de un păr lung și liber, îi trecea de umeri. Figura îi era la fel de serioasă, însă parcă mai tinerească, trădându-i vârsta fragedă, adolescentină. Era clar, între timp își schimbase buletinul, și realizând asta am căutat cu ochi lacomi adresa din copia pe care o priveam. Da, nu mă înșelasem, era alta, judetul Constanța, nicidecum București.
- Cred ca între timp și-a schimbat buletinul, am spus, cel nou avea adresă în Bucuresti, în apartamentul dumnevoastra.
- Probabil, căci m-a rugat să o iau în spațiu la un moment dat. Mi-a propus să îmi dea mai mulți bani pe chirie pentru asta însă am refuzat, sunt un om cinstit domnule, adaugă, dacă poți ajuta un om de ce nu ai face-o, mai ales că nu mi-a provocat probleme niciodată.
-Așa e, am spus, apoi m-am ridicat. Vă mulțumesc mult, am să încerc, probabil, la adresa de aici, poate știe cineva ceva…
- Bine domnule, spuse și el, conducându-mă. Vă urez succes în căutarea dumneavoastră. Nu v-am întrebat de ce o cautați cu așa interes. A intrat în vreo încurcătură ceva? Părea o fată la locul ei, nu era genul…
-Nu, nimic de felul acesta. Este o problemă personală, m-am eschivat, trebuie să vorbesc cu ea, trebuia sa ne întâlnim și nu a mai venit, a plecat brusc.
- Aha, am înteles, spuse. Atunci, la revedere și mult noroc.
I-am mulțumit și am ieșit în stradă, întrebându-mă ce oare înțelesese, căci și mie îmi era greu să înțeleg de ce o căutam în momentele acelea, de ce mă ambiționam să merg mai departe. Dar poate din afară lucrurile sunt mai clare, suntem transparenți oamenilor din jur, însă mați cu noi înșine, așa am fost din totdeauna, iar cei ce cred că le știu pe toate în ceea ce-i privește se înșala amarnic. Eu nu credeam așa ceva dar nici întrebări nu îmi mai puneam, mă hotărâsem să îmi urmez instinctul și să o caut mai departe, mergând la adresa din județul Constanța, aveam să vizitez un orașel de acolo.
4.
Din clasa a treia m-am mutat în bancă cu Mia care mirosea a flori de tei. Era durdulie, avea pistrui, dinți albi și zâmbea mult. Zâmbea cu gura până la urechi, dezvelindu-și jumatate de gingie. Învățătoarea ne pusese pe amandoi în banca pentru că eram de aceeași statură. Când ne încolonam, era prima în spatele meu. Căci eu eram unul din comandații de grupă, aveam șnur roșu, împletit, pe care îl purtam puțin stingher în preajma serbărilor.
Stefania era comandatul de detașament, responsabilă de întreaga clasă. Și cu ea aș fi vrut să stau în bancă, pentru că mirosea a levănțică și își purta părul tuns scurt, descoperindu-i ochii mari cu gene lungi. Și pentru că din ziua în care mă ținuse de mână, pe scenă, se cuibărise în mine. Și o purtam în tot ceea ce făceam, o purtam în jocurile de-a Winnetou și Old Shatterhand din afara școlii, în cărțile cu Cireșarii pe care le citeam, o aveam în creta cu care scriam la tablă, o găseam în litere, în a-uri, în o-uri și în e-uri, o găseam în cifre, în trei, patru, cinci și șase, în Scrisoarea a treia, varianta scurtă, pe care am recitat-o integral, luând primul zece din viața mea.
O priveam în neștire, contemplând-o de la distanța, în clasă, pe furiș, pe sub cotul durduliu al Miei, sau afara, în pauză, rezemându-mă de zidurile verzi ale școlii. O fotografiam, o înrămam unindu-mi degetele mari cu cele arătătoare, și o adăugam în albumul pe care îl developam acasă, sub plapumă, pe întuneric. Atunci când strângeam ochii cu putere lăsându-mă îmbătat de reflexele orange pe fundalul negru. Explozie de puncte care se strângeau într-un ghem colorat, modelându-se, transformându-se în imaginea ei ce persista până a doua zi dimineața.
De multe ori participam la jocurile în grup din curtea școlii, omul negru n-a venit, sau jocuri cu mingea, sau flori fete sau băieți, melodii sau cântăreți, și îi urmăream orice mișcare, atent, încercând să mă intersectez cu ea. Sau țară țară vrem ostași, în care, atunci când îmi venea rândul, o alegeam mereu din tabăra adversă, rugându-mă să alerge spre mine, urmărind să rupă lanțul format de brațul meu și al colegului din dreapta. Dacă reușea, inima îmi bătea nebunește în piept, sperând să mă ia de mână triumfal, mutându-mă în celalalt grup, care astfel se mărea, fiind cu un pas mai aproape de victorie. Iar dacă nu reușea, căutam să o păstrez lângă mine, mărind lanțul de brațe împreună cu ea, strângând-o de încheietură.
Eram Tom Sawyer și ea era Becky, o Becky brunetă, cu bentiță și cămașă de pionier apretată. O Becky cu care mă imaginam blocat în toate peșterile din lume.
O Becky pe care o sărutam în fiecare noapte, la fiecare mic dejun, în fiecare minut din drumul spre școală.
Distribuie pe facebook
