Praguri-limită ale psihologiei personajelor lui G. MeyrinkResuscitarea Golemului la nivelul mentalului omenesc - Dragoş Vişan Adăugat în 13 februarie 2010, la 10:34 | 104 afișări / 99 vizitatori |
Revoltă şi uitare. Sacrificiu de sine pe lângă păcat. Iubire egoistă şi iubire originară. Prietenie şi fariseim. Multă necunoaştere, alături de extazul iniţierii. Aceste coordonate înlocuiesc orice eventuală temă a cărţii preavangardiste “Der golem”, prin care Gustav Meyrink a debutat ca romancier.
Iubirea dintre personajele Athanasius Pernath şi Miriam se petrece sub semnul aşteptării unei iluminări interioare, a dobândirii stării perfecte, fără ajutorul contopirii trupeşti din timpul vieţii lor pământeşti. De la amnezia şi dedublarea actanţială reflectate prin intermediul Golemului ori scrutării autoscopice şi din afară a lui Pernath, la clarviziunea şi contemplarea fericită pe care o experiază eroul abia după o absurdă detenţie, prelungită parcă la infinit, până aproape de epilogul de-un fantastic miraculos.
Indiferent ce haine estetice schimbă proza europeană la începutul secolului al XX-lea, Gustav Meyrink îşi alege subiectul pentru orice scriere a sa dintr-un impuls autoscopic, al verificării propriilor trăiri prin intermediul ficţiunii şi portretizării. Romanul “Golemul” a fost publicat mai întâi în revista “Foaia albă” (1913), la zece ani după ce prozatorul debutase deja cu nuvele, povestiri şi schiţe. În 1915, înainte de orice mişcarea artistică a avangardei europene, publicarea acestui roman circumscrie deja calea viitoarei proze experimentaliste, cu vădit caracter autoreferenţial ori autobiografic a celor mai celebre romane din epoca interbelică. Structura mozaicată a romanului “Golemul” se datorează – ca şi în cazul primelor două romane publicate de L. Rebreanu ori “Moromeţilor” lui M. Preda – unei autonomii (formale, mai puţin de conţinut) pe care o observăm în cazul mai multor capitole, de parcă ele ar fi fost elaborate separat, în alte etape de creaţie şiar fi fost abia la sfârşit aranjate, ca să închege acţiunea întregii cărţi, care are în centrul ei destinul de excepţie a unui intelectual, Athanasius Pernath. Ca experimentator diegetic, acest personaj-narator poate fi considerat singurul reper concret al incursiunilor prin misterele oraşului Praga, atât de la începutul secolului trecut, dar mai cu seamă în atemporalitatea spre care accede la nivelul inconştientului oniric şi colectiv. Imaginile altor actanţi, de exemplu ale eroinelor Angelina, Miriam sau Rozina capătă pregnanţă ori consistenţă portretistică numai în măsura în care ele corespund aşteptării “Tainei” iluminării mistice, acumulănd efecte electrizante de suspans euristic, alchimic, iniţiatic. Înţeleptul arhivar Shemajah Hillel, tatăl lui Miriam, veghează în mod continuu asupra destinelor de excepţie pe care tind să le aibă tăietorul de geme A. Pernath şi fiica sa, deoarece se raportează în mod diferit, personal dar simetric la intruziunea supranaturalului în existenţă. Pe Athanasius Pernath îl învaţă precauţia, liniştirea, interiorizarea, modestia. Deseori îl mustră că nu cunoaşte Zoharul – “Cartea Strălucirii” tuturor arcanelor din Kabala -, ca pe păpuşarul Zwack, care nu pătrunde nici sensurile cărţilor de la tarot sau taroc:
“- Atunci de ce te plângi? Spuse Hillel tăios. Cine nu cheamă strigând cu întreaga-i fiinţă după spirit, cu toate celulele din trup – aşa cum lupţi pentru o gură de aer când te înăbuşi – acela nu poate pătrunde Taina.
« Trebuie să fie totuşi o carte cu toate cheile pentru dezlegarea enigmelor lumii de dincolo, nu numai a câtorva din ele », îmi trece prin minte, şi cu mâna pipăi automat măscăriciul pe care-l am în buzunar. N-am apucat să deschid gura, că Zwack a şi formulat întrebarea.
Hillel zâmbeşte enigmatic:
- Fiecare întrebare pe care şi-o pune omul îşi găseşte răspunsul chiar în clipa când a rostit-o în minte.
- Înţelegi ce vrea să spună? mă întreabă Zwack.
Nu i-am răspuns. Îmi ţin răsuflarea, să nu pierd o vorbă de-a lui Hillel.
Shemajah continuă:
- Viaţa nu-i altceva decât o sumă de întrebări care au prins formă, purtând germenele răspunsurilor în ele, şi răspunsuri grele de întrebări. Cine o vede într-altfel, n-are minte.” (p. 114)
Cunoaşterea “luciferică”, de ordin raţional-investigativ, despre care vorbeşte şi filosoful român Lucian Blaga, n-are în proza lui G. Meyrink nicio relevanţă. Chiar şi dialecticii posthegeliene i se refuză statutul de metodă ori de nucleu al sistematizării ideilor, trăirilor, sentimentelor. Pentru Shemajah Hillel, precum şi pentru Pernath, Angelina ori Miriam, descătuşarea spirituală va apărea în momentele cele mai primejdioase sau inefabile, urmate de iluminarea instantanee.
Visul fiecăruia dintre experimentatorii vorbelor lui Hillel (Pernath, Charousek, Angelina, Miriam, Loiza) se confundă cu necesitatea iubirii semenilor şi a anticipării atacurilor din partea negustorului Wassertrum, sau nobilului Savioli şi a întregului aparat poliţienesc-judecătoresc, foarte uşor de corupt. Dacă în romanul “Golemul” identificăm praguri psihologice succesive, transe dureroase pe care le parcurge treptat Pernath, atunci se poate generaliza această tensionare gnostică a Realului captat la nivel individual – concluzionând că treptele “Tainei” presupun sacrificii din partea măştilor auctoriale ori a personajelor direct implicate în aflarea adevărului. Când va fi întemniţat pe nedrept, protagonistul Pernath meditează la acest aspect gnoseologic – a-i trăda pe bunii săi prieteni, doctorandul Charousek şi Angelina (soţia lui Savioli, pe care o protejase ascunzându-i scrisorile), sau dimpotrivă, a păstra secretul cu preţul condamnării sale:
“- Pe scurt, nu era nimeni de faţă?
- Nu, domnule judecător, nu era nimeni.
Se aude iară behăind înapoia mesei de scris şi iară:
- Paznic, scoate-l afară!
De mult nu mai duceam grija Angelinei: resemnat, mohorât, ştiam că e prea târziu ca să mai tremur pentru ea. Ori Wassertrum a izbutit să se răzbune, ori a intervenit Charousek, îmi spuneam.
Însă grija de Miriam mă ducea până în pragul nebuniei.
Îmi închipuiam cum, ceas de ceas, aşteaptă să se înfăptuiască minunea din nou – cum aleargă dis-de-dimineaţă când vine brutarul, să pipăie pâinea cu mâinile tremurând, cum poate se prăpădea de teamă, cu gândul la mine.
Grija ei mă biciuia deseori, noaptea în somn – urcat pe scândura din perete, priveam în sus la faţa de aramă a ceasului din turn, frământat de dorinţa ca gândurile mele s-ajungă la Hillel, să-i strige în ureche să-i ajute lui Miriam, s-o mântuiască din chinul aşteptării unei minuni.
Alteori mă aruncam iară pe paie şi-mi ţineam răsuflarea până când simţeam cum parcă pieptul mi se sparge, vrând să-l chem pe dublul meu, să i-l trimit spre mângâiere.
O dată chiar s-a arătat la căpătâiul meu, cu literele: « Chabrat Zereh Aur Bocher » înscrise ca-n oglindă, pe piept, şi-am vrut să strig de bucurie, că totu-i bine acum, dar podeaua l-a înghiţit înainte de a-i putea porunci să i se arate lui Miriam...” (pp. 218-219).
Controlându-şi tot mai mult capacităţile extrasenzoriale, din cauza unei situaţii conjuncturale foarte dramatice (claustrarea, de care nu scapă decât după mulţi ani) Athanasius Pernath nu-şi mai permite să dea frâu liber nici revoltei sociale, însă nici laturii instinctuale a iubirii. Le converteşte metanoic într-un mod strategic de-a vedea în afara închisorii, de-a intui viitorul care devine reglabil exclusiv datorită unor revelaţii, căinţe, jertfe personale, stăruinţe ale spiritualizării vieţii. Efortul penitent al lui Pernath este concomitent sisific, budist şi confucianist: de-a trezi cel de-al treilea ochi, cel interior, ori de a-şi deştepta “dublul” său, ca mesager al voinţei sale spre exterior şi alteritatea semenilor rămaşi în libertate. La nivelul dobândirii acestor mesaje subliminale din partea Golemului (dublului, umbrei sale), la modul autocritic, imparţial – de comunicare interumană şi cosmică datorită (auto)sugestiei, zvârcolirii sinelui şi rugăciunii către atingerea Supraeului – se produce instantaneu recunoaşterea anticipată ori gustarea încă din viaţă a lumii Adevărului, Binelui şi Frumosului.
Dacă ar fi să judecăm după estetica realismului psihologic, n-ar reieşi deloc că finalitatea acţiunii justiţiare a lui Chaurousek reprezintă, prin recrudescenţa durerii şi a urii pe tatăl său Aaron Wassertrum, chiar un imbold al progresării individuale a prietenului Pernath, ci mai mult o cauză suficientă pentru ratarea unei cariere de meşter bijutier. La fel, feminitatea şi forţa seducătoare a Angelinei sunt dezminţite – ar spune adepţii unei critice rudimentare socio-psihologizante – de meschinul său comportament, nevrând să pară şi-n ochii justiţiei drept amanta lui Pernath, însă nici o devotată nevastă a nobilului Savioli, care fusese dat dispărut din Praga şi din Imperiul austro-ungar. Misterul acestei eroine Angelina este comparabil celui intuit în literatura română de către G. Călinescu, în cazul Otiliei Mărculescu devenită deja Pascalopol – cu deosebirea că bovarismul eroinei lui Meyrink nu este în final maculat, coborât la modul peiorativ al portretizării feminine, ci lăsat într-o suspensie nemoralizatoare. Alt personaj, Rozina, pare o armă docilă cu detonare bine programată de mâna lui Wassertrum pentru a afecta destinele omeneşti tragice ale lui Lozia (iubitul ei, prea idealist, naiv) şi Athanasius Pernath. Însă o verificare atentă făcută asupra portretizării personajului secundar Rozina – al cărui model romantic, hugolian de prostituată, pare aici caricat foarte mult – ne împiedică să clasăm cu uşurinţă destinul ei larvar pe muchia tipologiei naturaliste, zolliste şi gorkiene, a femeii fără nicio perspectivă socială, victimă a societăţii. Însăşi Rozina – prin implicarea ei indirectă în uciderea clientului foarte bogat, Zottmann – se transformă mai apoi din personaj-unealtă malefică (agent favorizant al şiretlicului pus la cale de Wassertrum de a-i înfunda pe Lozia, Charousek şi Pernath) într-un personaj ce se va mustra pentru tot restul vieţii, autodevorându-se şi chemând asupra sfârşitului său împăcarea mult dorită.
Numai în Aaron Wassertrum zace neistovit duhul răutăţii – un ascuns şi autolinguşitor Mefisto – dedublarea umano-luciferică a acestui personaj neavând nicio legătură cu realismul psihologic de tip balzacian, ci mai de grabă tot cu estetica barocă şi misterul prozei romantice. El mai suferă şi sângerează după ce fiul său legitim, doctorul Theodor Wassory fusese deconspirat de către breasla medicală din Praga ca fiind un şarlatan ce nenorocise vederea atâtor clienţi ai săi, obligându-i să-şi facă degeaba operaţii pe membrana retinei ochilor. Cel care-l văzuse pe Wassory cum îşi şantaja abil victimele ca să-i plătească numai lui sume exorbitante, speriindu-i că fără intervenţie chirurgicală ar orbi în puţină vreme, fusese fratele vitreg al acestui medic nemilos, doctorandul în medicină şi psihologie Charousek. Păstrând încă vie amintirea faptului că tatăl său, negustorul Wassertrum, care-l abandonase de mic, o forţase pe mama sa, o femeie de condiţie modestă, să se prostitueze pentru a-l creşte pe el, Charousek îi pusese fratelui său vitreg, doctorului T. Wassory, o fiolă cu otravă pe masă, iar acesta se otrăvise pentru a nu fi judecat pentru că nenorocise vederea sănătoasă a mii de clienţi praghezi.
Charousek este un Oedip modern, un Oedip ratat. Competenţa sa în materie de filosofie, psihologie şi medicină îi serveşte pentru a deveni vectorul sau întruchiparea adevărului, care pedepseşte minciuna, frauda, cruzimea socială. El îşi duce traiul în condiţii foarte promiscue: n-are nici cămaşa pe dedesubtul hainei sale de iarnă, ci doar un guler fals. N-ar fi luat nici cei o sută de fiorinţi dacă Pernath nu i-ar fi jucat o festă şi nu i-ar fi ţinut un discurs despre idealul întrajutorării creştineşti înainte de a-i strecura banii în buzunar, pe când se despărţea de el, intrând în locuinţa vecinilor săi cu un etaj mai jos, Hillel şi Miriam. Charousek este tuberculos, ameninţat aşadar de-o moarte inevitabilă, la fel de crudă cum fusese şi cea a mamei sale, pe care abia o cunoscuse, fiind crescut apoi de străini, nu de tatăl său, care sperase să fi murit între timp. Involuţia sa fizică, apropierea decesului său, ratarea carierei strălucite (pentru că publicase în reviste medicale, exact ca Felix Sima din “Enigma Otiliei”) nu-l obsedează, nu-i strivesc personalitatea, ci îl fac mai dinamic, fixându-şi ca ultim scop eradicarea pe plan local a răului uman, pe care-l simte acţionând nestingherit în sufletul negostorului Aaron Wassertrum – după cum le descoperise cu un an mai înainte celorlalţi şi ticăloşia fratelui său, doctorul T. Wassory. Transmiterea ereditară a “sângelui” lor fusese anticipată extrasenzorial, încă din adolescenţă de către Charousek. Numai că planul de a-l face şi pe Wassertrum să se sinucidă, luând aceeaşi fiolă de otravă ca şi fiul său Wassory, prezintă, pe lângă ingeniozitate şi sorţi mari de reuşită, unele deficienţe regretabile. Wassertrum se va sinucide. Dar mai înainte va acţiona cu cinism absolut spre a-i trage în jos pe Rozina, Lozia, Angelina, Pernath, Miriam, Charousek – pe care-i spionase zile la rând şi-i duşmănise continuu, ştiind care le erau punctele slabe. Arestarea lui Pernath, sau mai înainte aceea a cerşetorului care îmbrăcase vechea tunică a Golemului după ce Pernath o lepădase în spatele unei porţi, au fost cauzate de influenţarea anchetei poliţieneşti chiar de către Wassertrum, cel care pusese mâna din timp pe ceasul de aur defectat al lui Zottmann şi i-l dăduse lui Pernath să-l repare într-o dimineaţă când Hillel nu-l mai supraveghease ca altădată. Luându-şi toate măsurile de prevedere în faţa organelor de ordine, pentru a nu-i fi depistat planul diabolic (de a-i găsi ca ţapi ispăşitori pentru uciderea lui Zottmann pe Lozia, cerşetor, Pernath sau chiar pe Charousek), Wassertrum acţionează precum un spirit rău dezlănţuit, devenind el însuşi acea latură foarte întunecată a legendei pragheze, veche de trei secole, adică acel golem caricat, malefic, dezumanizat complet.
Pragurile-limită ale psihologiei personajelor din “Golemul” lui Gustav Meyrink nu constituie doar o simplă convenţie literară, pentru că delimitarea unor transmutări cognitive spre un orizont de percepţie distinct de acela obişnuit, raţional a fost o preocupare foarte pasionantă a prozatorului austriac. Şi în romanele sale “Faţa verde” (1916) şi “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (1927) personajele principale se evidenţiază mai puţin prin influenţarea lor de mediul social în care vieţuiesc, ci prin forţa mai mică ori mai accentuată a autodepăşirii, prin efortul lor de a-şi descoperi sinele ascuns, depozitar al inconştientului colectiv despre care avea să discute pe larg savantul Carl Gustav Jung.
Scrutarea autoscopică şi din afară – o tehnică excepţională a dedublării – se mai poate întâlni în literatura română doar la Mihai Eminescu, Mircea Ciobanu şi Marin Mincu, atât în proză cât şi în poezie.
Distribuie pe facebook
