Q-FactorO crîşmă în La Mancha - Alexandru Uiuiu Adăugat în 05 aprilie 2010, la 16:47 | 228 afișări / 219 vizitatori |
-Monolog dramatic de Alexandru Uiuiu,cu două poeme de Mihai Ursachi-
O crîşmă într-un demisol. În fundal scări care urcă spre o uşă grea, medievală. În dreapta un bar masiv din lemn şi deasupra lui rafturi pline cu băuturi.Cîteva mese care au pe le urmele unui ospăţ. La una dintre ele, un ins doarme cu capul pe masă.
Se aud copitele unui cal pe un drum de piatră. Ele vin dinspre peretele din stînga care are sus o fereastră zăbrelită. Zgomotele se apropie. Urmează o ridicare a calului în două picioare un nechezat prelung şi apoi zgomotele copitelor se îndepărtează în galop.
Atenţia sporeşte asupra insului. El tresare la nechezatul calului şi îşi ridică încet, mahmur, capul de pe masă.
Se dezmorţeşte şi încearcă să se dumirească. Se ridică şi merge în fundal unde încearcă uşa care e încuiată cu lacăte multe şi grele, cu maşini medievale de închidere. Se întoarce consternat şi urcă pe o masă încercînd să privească pe fereastra înaltă, zăbrelită. Nu reuşeşte să vadă nimic.
Gustă dintr-un pahar, vinul e acrit, încearcă să îmbuce ceva. Scuipă. Mîncarea e veche..
Q. – Au plecat toţi, au plecat şi m-au părăsit…. Sînt singur...Sînt singur cu durerea întregii lumi în mine, pe care-am încercat s-o potolesc prin tine...Tu, Tu, care nu exişti...Ce grea ruşine!
Nu a avut nici unul curajul să mă trezească, nu a avut vreunul bunul simţ şi curajul, ca şi cum nu aş fi fost unul de-al lor. Au plecat,,,Nu puteau să mă atingă, să mă deranjeze, dar puteau să mă abandoneze, să mă părăsească într-un loc închis, într-un loc al nimănui, o temniţă pe viaţă, pe mie de vieţi…O crîşmă! Hm…Ei, mereu EI…!
Da, aşa sînt regulile, legile, aşa e ordinea. Cine este inventatorul ordinii ?! Diavolul, Satana…,ba mai mult: Chiar El este Ordinea!
Ei,ei…ei stiu care este ierarhia, stiu stările castele, titlurile, rangurile, … Dacă eşti de starea mea nu ai voie decît la vînat mic: iepuri, lişiţe, potîrnichi, fazani…toate cele care ajung pînă la genunchi cerbului. La genunchii inorogului… Hm, ce ironie, ce blestem…Aşa curaj neînfrînt şi aşa pradă modestă…
Mereu Ei…Ei! Au plecat să răpună ursul, elefantul, tigrul, Marele Leu…Cu arme mari şi perfecţionate, cu armuri impecabile, cu dotări soficticate, excepţionale! Ei dau marile războaie, ei împart Pămîntul cu aţa, ca şi cum planeta asta ar fi o mămăligă aburindă care pluteşte prin spaţiu – Marea Mămăligă! Ei, mereu ei şi peste tot Ei!! În tot ce e serios, grav, important, semnificativ, grandios. Furnici…furnici pe o mare mămăligă călătoare prin cosmos.
Iar eu ?! Eu cu vînatul mic şi…marile bătălii. Cu iepurii… şi cu marea luptă: cea pentru Fiinţă! Cea care răpune Fiara universală - Timpul! Of, cum mai calcă Timpul pe sternul meu, pe coşul pieptului şi pe acoperişul lumii cu copite de aur, de fier, de plumb…El, Timpul, praful morţii…
Da, da, da…eu să port veşnic Marea Bătălie a Fiinţei. Printre iepuri, lişiţe, hîrciogi, porcuşori şi prepeliţe care mişună pînă la genunchii Rosinantei. Atîta mi-a mai rămas; să transform realităţile terne în irealităţi eterne!
Poate de aceea m-au părăsit. Le-a fost teamă de aşa încercare, de un aşa curaj, de un aşa crez. Hm…Ce nerozie…! De parcă ar mai putea fi altele….
“Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi...
Căci la picioarele sale nu au să plângă
aducătoare de mir,
şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea...
În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară
şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii
şi smirnă.
Părintele său îşi întoarce privirea în nouri
când el, dându-şi sufletul, roagă iertare...
O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte,
nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse... Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut măgărint.
Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.”
Creşte o rumoare de crîşmă. Q devine atent, ascultă vocile suprapuse, zgomotul care creşte, creşte mereu. Începe să dea din buze, intră în jocul vocilor, a lui devine cea mai puternică
Q – Să plătesc. Siguuuuuur, să plătesc…Banii….. să vă dau banii…Mereu bani, alţi bani, tot mai mulţi bani…Dar ce sînt banii faţă de cît am plătit ? Creierul…, ficatul meu, plămînii mei, rinichii, glandele…inima, of, inima mea tînără, atît de tînără şi mereu neobosită…Pe toate vi le-am dat vouă…Cu minţile mele am plătit, cu minţile mele şlefuite în biblioteci înalte, printre rafturi pline pînă la cer, cu creierul uscat în dogoarea marilor cărţi…Banii… Vreţi bani…Pentru ce? Pentru că aţi avut norocul să fiţi stăpîni, dar ce stăpînire este aceasta !?
Cine va lua cu el ceva de pe Pămînt? Voi ?! Castelele şi pămînturile şi averile şi trofeele de vînătoare şi grămezile de fier, de bronz şi de aur şi …şi….şi…. He,he,he… Naa, naa, nuuuu, nuu, nuuu… Mai repede trece cămila …Eu?! Eu poate că da , eu da, pentru că tot ce am avut şi am e uşor de dus şi luntraşul poate să primească povara la trecerea rîului Lethe… Nu e nimic greu, nu e nimic în acte de proprietate, tot ce vreau să duc stă aici, înăuntru…în suflet, dar voi,?! Voi care tîrîţi după voi turme şi corăbii cu mărfuri şi clădiri şi pămînturi…?! Cum o să le treceţi dincolo? Cum?! Vreau să fac bani, din tot sufletul...! Vreau să fac bani, din tot sufletul..., hm...ce stindard, ce legămînt... Atît de înverşunat cauţi numai acolo unde nu se găseşte nimic...Înverşunaţii, căutătorii, scormonitorii...Atît de înverşunat cauţi numai acolo unde nu se găseşte nimic. Nimic!
Adună-i pe toţi la masă, ca să vezi cine-i mănîncă! Rîdeţi, gîlgîiţi, rîgîiţi şi behăiţi, rîdeţi lăsaţi pe spate cu burţile răsfrînte şi buzunarele pline....Hă, hă, hă, hă....pe ăla l-au ars pe rug ca pe un şobolan, hi, hi, hi, hi, ăluia un vultur îi muşcă ficaţii în fiecare zi, ho, ho, ho, ho, i-au dat un burete cu oţet pe cruce, ha, ha, ha, ha, ha, pe ăla l-au rupt în două pe roată, hi, hi, hi, hi, hi, pe unul l-au sugrumat în faţa copiilor, ha, hi, ho, ha, ha, hi...i-au dat să bea cucută....
Rîdeţi, hohotiţi şi gîlgîiţi şi berhăiţi, avortoni ai gliei, rîdeţi şi chiuiţi şi jucaţi tontoroiul pe morminte, batjocoriţi rugul şi crucea şi ştreangul şi crezul şi idealul şi sacrificiul şi moara de vînt. Pe mine m-aţi răstignit pe o moară de vînt şi aţi rîs mult, dar ea se învîrte mereu, cu secolele între aripi şi o să vă tocească limbile spurcate şi o să vă taie şanţuri pe creiere şi o să vă facă să gîndiţi, să gîndiţi şi să fiţi, să încercaţi să fiţi altceva decît aveţi....
Hm, auzi, plata, să plătesc, să plătim....Iarăşi noi, mereu noi, cei care am plătit cu prisosinţă...Ei şi ce dacă nu mai pot plăti?! Nu mai beau, nu mai beau vin, bere, tărie, nu mai beau nimic altceva decît apă...Oricum, numai apa ne poate astîmpăra setea...Numai apa...E simplu....(îşi pune în cap o tavă de tablă şi ia în mîna dreaptă o coadă de mătură care închipuie o halebardă)
Vocile scad în intensitate şi volum şi ultimele replici ale lui Q se aud ca nişte strigăte în pustiu apoi ca nişte şoapte. În liniştea care urmează el continuă
Q - Dincolo de nori, printre stele, pe cerul liber, ce veţi duce cu voi ?
Acolo unde sînt strămoşii noştri, marii cavaleri care au crezut în onoare, adevăr, bine, dreptate, virtute….Cei care au trăit ca umbre ale propriilor idealuri, cei care au murit tineri şi frumoşi fără să dea un pas înapoi din faţa pericolului, în faţa riscului de a-şi pierde fericirile trupului şi trupul însuşi. Ei au putut pierde bătălii dar despre ei ştim că nu au pierdut Războiul. Acum ei sînt Zeii Războiului şi acesta se duce mereu înăuntrul omului ca să poată străluci în afara lui.
Marii cavaleri ai iubirii, ai acelei simţiri înaripate care te face să simţi gustul veşniciei în această lume a pierdereii şi a plîngerii, care îţi dă realitatea primă în viaţa aceasta care este doar un vis şi o închipuire a Timpului. Timpul doarme şi visează şi visul lui este viaţa ta. Dacă vrei să rupi vraja şi să trăieşti cu adevărat trebuie să iubeşti. Cu pasiune, cu disperare şi dăruire totală, să te agăţi de iubire ca un naufragiat de un cufăr care pluteşte pe nemărginirea oceanului. Un cufăr în care, dacă te vei salva, vei găsi o scrisoare, o adeverire că ai trăit, că nu a fost totul zadarnic (construieşte un castel din sticle şi ulcele de vin) Răbdarea distruge Timpul. Amînarea îl hrăneşte. Aşteptarea ?! - desigur - toţi sîntem în aşteptarea Tatălui Rătăcitor şi în aceeaşi măsură în aşteptarea Marii Iubiri.
Se aud din stradă rîsetele unor fete şi zgomote de tocuri care trec prin dreptul ferestrei. Q devine atent Paşii şi rîsetele se îndepărtează Q se îndreaptă spre fereastră, încearcă să se uite afară…
Q – Of,biblioteca mea cu rafturi înalte pînă la cer... Cotoare groase, rupte de atîta zadarnică răsfoire. Cuvinte care se prind din urmă şi se muşcă de coadă. Cărţile cavalerilor apusului... Cîte o carte pentru fiecare femeie – toate pentru una singură!Of Dulcineeea, Dulcineeeea…Cine te strînge în braţe ca să fii pecete pe trupul lui de lut ?! Cine te bea cu apa zilnică şi te respiră cu fiecare răsuflare…?!
Dulcineea, Dulcineeea, pierdută printr-o lume de animale flămînde, tu suflet al lumii, inimioară în care stau încuiate marile şi fragilele taine ale omenirii….Cum te mai hăituiesc, cum nu ştiu să te preţuiască, cum te mai umilesc şi uită că tu eşti creatoarea omului după chipul şi asemănarea ta… Îţi tot promit Paradisul...Numai şarpele a fost în Paradis! Nu-i crede, fericirea e aici, pe Pămînt!
(Sare la fereastră şi se prinde cu mîinile de gratii. Strigă)
- Dulcineea! Cavalerul tău suferă şi se topeşte în iubirea ta. Sufletul meu, fiecare suflare…inima mea, îţi aparţin…
(Revine de la fereastră dezamăgit) Tot chinul răbdat, toată zbaterea şi suferinţa ( imită o voce feminină) /- Mi-ai distrus viaţa!/- Tu nu m-ai înţeles niciodată!/- Era mai bine să nu te fii cunoscut!/-Ţi-ai bătut joc de mine. Mai bine rămîneam fata aceea nevinovată.../- Mi-e ruşine de copiii noştri! / (Eventual: - Mai încet că îl trezeşti pe ăla mic!) /-Am avut încredere în tine şi uite ce am ajuns.../- De ce te porţi aşa cu mine...? / (Cu varianta: - De ce-mi vorbeşti aşa?)/ Alţii ştiu ce să facă cu banii dar tu...
Frumuseţea roşeşte cînd se întîlneşte cu Adevărul! Caută cheia şi eliberează-mă…caută cheia fericirii tale, a iubirii absolute…ea e libertatea mea…E o cheie undeva, nu trece nepăsătoare…Sînt aici…sînt aici numai pentru tine….(mai încet) este o cheie cu care mă poţi elibera. Dă-ţi şansa asta…Dă-mi mie o şansă ca să te fac fericită…Tu cea care ai toate calităţile şi mă auzi. Dar… nu mă înţelegi…Ţi-au înfundat urechile cu cîlţi şi acum te poartă dezbrăcată prin tîrguri ca pe un animal straniu... Aşadar nu mă auzi…Ai plecat, ai dispărut…Te voi aştepta mereu, sufletul vieţii mele! Of, imaginea ta răsfrîntă în mare…şi eu, şi eu… eu încercînd să o beau…!
„Cu nemărginită cunoaştere-a mărginirii
fără durere şi fără beţia
ferice a celor înstăpîniţi amăgirii,
sufletul meu se apropie astăzi de tine, o,
înmiresmat habitaclu al desăvîrşirii.
Glasul de aur fu vraja secundelor mele
nocturne, am săvîrşit
vărsarea de sînge iubit întru numele tău
şi m-am hrănit cu viaţă fierbinte, întocmai
ca dulcile fiare ale pădurii.
Curgerea undei de aur mi-a fost
semnul statornic al asurzitoarei fiinţe.
Vis de o clipă-s acum nesfîrşitele, o nesfîrşitele
Iuţi cavalcade-n deşerturi, tulburatele
fapte-ale oştilor mele
Ci netulburat, ca o stană de smalţ în pustie,
sufletul meu stă acum înaintea
detunăturii de aur. Primeşte
Ceva ce nu ştii ce este, atotştiutorule.
Merindea aceasta atît de firbinte, de fragedă.
O, tu, orbitoare prăpastie...
II.
Faptele mele de aur s-au săvîrşit sub imperiul
deşertului. Mari piramide
au privegheat împlinirea destinului. Şi mai ales
au fost glasuri de crini ai cîmpiei, ca un vaer
sacre versete rostind, pomenirea
celor de-a pururi nefăptuite, gloria lor
oficiind-o psalmodic în singurătăţile
Sfinxului.
Dar nu despre-acestea e vorba, ci despre
beţia de sînge virgin, despre frunza
străpunsă cu suliţa, despre capul iubit
rostogolindu-se tandru la gleznele mele.
S-a săvîrşit întru deplina
înstăpînire-a deşertului. Craniul iubit
l-am prefăcut în pocal pentru cultul
celor inexistente...
Şi mai cu seamă
coruri de îngeri au însoţit apăsătorul meu vis.
Dar fie ; voi povesti şi povestea
trădărilor mele, a otrăvirilor laşe, a
gîtuirilor. Totul e scris
cu litere grele de aur, pe purpură groasă.
Semne anume au fost născocite, spre-a nu fi
Nicicînd înţelese. Iată povestea:
III.
Iubito, nu asculta ce şopteşte strigoiul, revenanţii
Vampirizează copile, ispitindu-le
Mai întîi cu istorii. Pe limpede tărîmul
acesta să mergem, cu pace şi împăcare sub
marea tutelă a lunii. O, ai cedinţă,
noi sîntem aceştia, să mergem acum la colina
mormîntului scitic. Sub tutela palorii
Oceanele lumii sînt fantasmagorice
oşti de năluce, coruri înalte pînă la stele,
mari galioane de constelaţii, galerele cerului
mînate de palizii robi ai adîncului. Sub alba tutelă
Marele Crin
Ne aşteaptă de ani două mii.
...Tot ceea ce există există. Tot ce există există de-a pururi,
Moartea nu are viaţă.Nălucă şi vis e istoria
mării de sînge, coşmarului roşu, totul s-a săvîrşit
întru deplina înstăpînire-a deşertului. Deşertului.
Nu asculta ce deliră strigoiul. Aceştia
sîntem noi înşine, înşine. E vorba de o colină
Din apropiere, la Luxor în Egipt, e un joc al naturii.”
Se aude o voce. Sancho il strigă pe Q.
Voce Sancho - Stăpîne, stăpîne….
Q.- Ce e . Cine e… Sancho, tu eşti…(caută sursa vocii)
Voce Sancho - M-au închis aici stăpîne, sînt sub pămînt…
Q.- Unde, unde…Cum au îndrăznit…(caută cu urechea pe podea)
Voce Sancho – Mi-ai promis soarele unei plaje…mi-ai spus stăpîne şi de o insulă în mijlocul mării şi uite unde am ajuns… E atît de întuneric aici…
Q. - Sancho…Trebuie să te scot de acolo…Ai răbdare, ai răbdare…Trebuie să existe o cale…Bate în pardoseală ca să ştiu unde eşti…
Voce Sancho - Aş bate stăpîne dar nu mai am mîini…
Q. - Bate cu picioarele, cu capul…
Voce Sancho - Nici pe astea nu le mai am. Sînt numai o voce…
Q. -Ei vezi, atunci la ce ti-ar fi fost bună o insulă?! Mulţumeşte-te că eşti alături de mine, mai ai cu cine schimba o vorbă…
Voce Sancho - Ce loc e ăsta…?
Q. -Mie îmi pare a fi un han, o crîşmă…
Voce Sancho - Şi de cînd sîntem aici…
Q. - Nu ştiu…S-a cam acrit vinul în ulcele, lumina care vine de afară e cernită şi se face tot mai frig. Au uitat de noi şi poarta are sute de lacăte de toate formele…Foarte puternice şi ingenioase…Cred că lumea s-a schimbat afară într-atîta încît am devenit mai de temut decît am fost vreodată…Pe rafturi mai sînt sticle de vin bine îmbuteliate, pare a fi dintre cel mai bun şi foarte vechi…
Voce Sancho - Este vin mult…?
Q. - Eiiii, eiii, Sancho, Sancho…dacă ar mai da Cel de Sus un potop mare mi-aş face o corabie mare de piatră…cu totul şi cu totul de piatră…
Voce Sancho -Cum adică de piatră…?!
Q. - Lasă…spuneai că nu mai ai cap…lasă tu…De piatră, da, de piatră…şi aş aduna acolo toate semnele, aş scrijeli povestea cea mare…şi cînd apele s-ar retrage, corabia mea ar străluci nemişcată pe un pisc asemeni unui templu în care nu locuieşte nici un zeu. Ar străluci în faţa conştiinţelor primenite…
Voce Sancho - Oare ce or mai fi făcînd oamenii…?
Q. – Lumea, oamenii…E multă lume dar puţini oameni…După cît le ştiu apucăturile, nu mare lucru…Se tem de ei înşişi, unii de alţii, se pierd în lucruri mărunte şi adună averi uitînd de măreţia lucrurilor ce le stau la îndemînă şi de eroismul vieţii….pînă cînd pînă cînd …mor…
Voce Sancho - Dar moartea ce o fi…? (strănută) Hapciu!
Q. – Noroc Sancho, noroc!! Nu ştiu…nu ştiu…Eu nu am cunoscut-o pentru că i-a fost mereu frică şi nu mi s-a arătat…Ţi-ar putea răspunde un om căci omul – nu-i aşa?! - este singurul instrument inventat de natură pentru a cerceta moartea. Poate că şi ea e făcută din pămînt – ca şi noi şi vine din cer – ca şi noi…Se gîndeşte la noi numai cînd ne gîndim noi la ea şi începem să ne temem de ea numai cîn începe să se teamă ea de noi…Nu ştiu, nu ştiu….Oricum, ce bine a făcut Creatorul punînd naşterea înaintea morţii. Genial! Altfel ce ar mai fi fost viaţa noastră?
Voce Sancho – (strănută) Hapciu!... E cam răcoare aici
Q. - Mda…Ne-au băgat la răcoare…Noroc prietene, noroc! Tot ce se întîmplă, se întîmplă bine…!
Se întoarce spre public, se uită cu atenţie, pare a recunoaşte chipuri, zîmbeşte ca la o întîlnire şi începe să descrie cu mîinile un zid transparent
Q. – Dar…dar…zidul acesta, zidul acesta este viu…Ha, ha, ha….Cum au crezut ei că pot ţine închis un ideal? Lumina răzbeşte oricîte vreascuri ai pune pe ea. Zidul, zidul, zidul… e viu…Doamne, E VIU !! Voi sînteţi salvarea mea…Voi! Voi cei care aţi topit cu respiraţia voastră acest zid după care stau de sute de ani, voi care nu aţi încetat să credeţi că puteţi învinge chiar dacă duşmanul este mult mai mare şi mai puternic…voi…voi…care mai credeţi în iubirea curată şi în lacrimile copiilor…voi…Numai voi mă puteţi salva, numai pentru voi vreau să trăiesc, numai vouă vă datorez libertatea… Cîteodată gustul drumului este mai bun decît gustul apei.
La drum aşadar! Armura, calul, armele! Pentru Dreptate!...pentru dreptate…?! Pentru Adevăr,…pentru adevăr…?! Pentru iubire şi viaţă! …pentru iubire…?!Pentru voi! Da, desigur…PENTRU VOI ! Pentru voi…
Trece printre cei din public şi se îndepărtează spre uşa de ieşire
SFÎRŞIT
Distribuie pe facebook
