Radu Cosaşu. Exerciţii de supravieţuireÎntre realitate, ironie şi ficţiune - Vlad Sibechi Adăugat în 24 martie 2010, la 12:53 | 189 afișări / 178 vizitatori |
Ni l-am putea imagina pe Radu Cosaşu faţă în faţă cu istoria, ce devine un mediu, un habitat, dar şi un ţap ispăşitor, care va absorbi după ritualuri mistice, obsesiile şi frustrările într-o tentativă de recuperare. Şi cum se va face aceasta dacă nu prin scris, prin crearea acelui timp interior, populat cu fantomele născute din cuvinte, la graniţa dintre istorie şi cotidian, revoluţie şi destin individual, gravitate şi bufonerie.
Astfel, scrisul devine ceremonie de supravieţuire în care accentele confesive, ironia şi manipularea gingaşă a planurilor narative, sunt oglinzi care derutează şi fascinează concomitent.
Pentru Radu Cosaşu nu există neapărat real şi livresc (să fie asta o iluzie?), el pledând pentru desfiinţarea acestor graniţe şi aşa de o consistenţă precară, mărturisind pe urmele lui Don Quijote : “…mult mai târziu am înţeles că dacă nu voi trăi ca în cărţi, viaţa nu va avea sens”. Aşadar, ca în cărţi, dar şi printre cărţi, care pot fi revelatoare însă şi criminale. În “August pe un bloc de gheaţă” ni se oferă un exemplu de un tragi-comic involuntar. O persoană, fascinată de ştiri, care colecţionase în micuţa ei locuinţă blocuri întregi de ziare, moare accidental, sub greutatea unuia care se răstoarnă. Sufocată de propriile obsesii… Ironie dar şi parabolă a scrisului, a literaturii văzute ca sabie cu două tăişuri care te proiectează din senzaţii de maximă vitalitate, până în zona nefertila a izolării.
Radu Cosaşu pare să fie în continuă căutare a “consistenţei” de care pomenea Lucian Raicu. În ciclul “Supravieţuiri”, eroul-narator îşi povesteşte viaţa din anii obsedantului deceniu, acea fază proletcultistă ce i-a caracterizat pe mulţi scriitori din perioada respectivă. Însă nu e vorba numai de naivitate ci mai degrabă de o voioşie a angajării, de nevoia unei revoluţii cu ecouri de fond, într-o forfotă interioară specifică adolescenţei.
Daca pe aşa-zişii “supravieţuitori” din perioada interbelică i-am putea acuza de afiliere la noua ordine din alte motive decât convingerea, în cazul lui Radu Cosaşu (şi nu numai) lucrurile stau cu totul altfel.
Nevoia de adevăr absolut cerută cu agresivitate este ca un lup care urlă în nopţile cu lună plină. Intelectualismul, şi acesta intrat în reflex, este privit absurd ca reminiscenţă mic- burgheză. Unchiul Marcel despre care nu se ştiu prea multe detalii, este iarăşi o fantomă a trecutului de care nu se poate scăpa ca de o boală moştenită genetic.
Tânărul activist este şi un caz de psihanaliză foarte interesant în nevoia lui de a eradica micile comodităţi burgheze. Dinamica interioara este dată de această vină moştenită căreia refuză să i se supună. Şi de aici conflictele cu tatăl său în care vede fatalitatea căreia nu i te poţi sustrage fără consecinţe. Sigur că drama aceasta nu va cădea în capcana patetismelor, ea fiind diluată şi proiectată în diferite situaţii de-a lungul vremii.
Spre exemplu, tânărul nu participă la înmormântarea tatălui său, mergând la o şedinţă de partid, într-un fel de răzbunare, de “paricid simbolic” : “Îmi omorâsem tatăl, dacă nu prin anumite fapte, atunci prin orânduirea socială pe care o construisem împotriva lui şi a educaţiei date de el” sau pentru a nu-şi demasca umanismul mic-burghez, care i-ar fi trădat din nou originea nesănătoasă. Şi bineînţeles, nu se cădea să aduci vorba despre doliu, despre moartea tatălui, în aşa cadru, tocmai pentru că , după cum ne mărturiseşte autorul “ toţi eram fiii unui om fără de moarte”, bineînţeles, fiind vorba de Stalin.
De la dramă la ironie, autorul ştie să brodeze cu vocaţie realistă episoade pline de vitalitate.
Incapabil să îşi găsească locul în societate şi dezamăgit că oricum şi-ar demonstra fidelitatea, tovarăşii îl vor judeca tot după arborele genealogic, defavorabil lui în acest sens, Radu Cosaşu devine ulterior, (sigur, asta şi în urma unei |”perioade de ostracizare care îi zdruncină destinul”) un personaj de tip bumerang ce-şi va dinamita convingerile. Şi ce poate fi mai purificator decât ironia, prinsă în jocul conştiinţei şi al limbajului, riscând uneori să fie înşelată de propriul ei joc.
E până la urmă o confruntare cu limita sau chiar o tentativă de depăşire a ei, însă reversul medaliei este oricând valabil, dat fiind faptul că partida se joacă respectându-se regulile contextului. La Radu Cosaşu ironia alunecă foarte mult pe panta autoironiei, fiind favorizaţi mai degrabă opresorii decât victima, într-un discurs oarecum detaşat în care orgoliile sunt date la o parte.
Într-o societate ale cărei noi reguli frizează absurdul, cel mai potrivit exerciţiu ar fi acela de descoperire a firescului, într-o stare, paradoxal, nu de luciditate ci de transă hipnotică ce vrea să mimeze starea naivităţii.
Lucian Raicu vede în primul volum al “Supravieţuiri”-lor o ironie în plin sens, în faptul că ultimul episod,intitulat “Primul amor”, înfăţişează copilăria îndepărtată, de fapt copilăria eternă, de nedepăşit în chip fundamental, ce anticipează vag şi simpatic şi rezumă traiectul viitor “ constituind nu numai un punct de pornire dar şi unul de atingere, de cristalizare, un “model” absolut al tuturor virtualităţilor”.
Mircea Iorgulescu într-un articol din volumul “Prezent” , încearcă să dezlege sensul titlului celei de-a patra cărţi din seria Supravieţuiri, şi anume “Ficţionarii”. Ce va fi însemnând “ficţionar”?: creator de ficţiuni sau profesionist, funcţionar la biroul ficţiunii? Explicaţia ne-o dă autorul în nuvela “Viaţa frazei” în care protagonistul, un tânăr reporter, este alungat din toaleta unei reviste literare de către femeia de serviciu care-i reproşează că acolo e numai pentru redactori “nu pentru toţi “ficţionarii” de pe stradă”. Exemplul prezentat naşte însă o mare întrebare: Este într-adevăr Radu Cosaşu un profesionist al ficţiunii?
Ficţiunea devine la el mai degraba o realitate literaturizată, de ce nu, “cosmetizată”, trecută prin toate etapele biologice şi etice necesare dezvoltării unui individ.
Legat de ficţiune sau (non)ficţiune la Radu Cosaşu, s-a invocat de multe ori termenul “sinceritate”, după formula baudelaireană conform căreia “sinceritatea e cea mai bună sursă a originalităţii” şi că “sinceritatea nu este un act spontan ci mai degrabă procesul dificil de fabricare a unui adevăr-coerenţă”.
Problema care apare este dacă termenul acesta acoperă întregul fond al operei lui Radu Cosaşu. Nu trebuie ignorat faptul că avem de-a face cu un histrion, o “natură funciarmente echivocă” după cum afirmă Virgil Podoabă. “în care par să-şi dispute întâietatea doi scriitori cu două vocaţii aparent contrare şi de intensităţi egale…” ca doi magneţi de acelaşi pol în care unul ce-şi scrie experienţa autobiografică cedează constant locul celuilalt, responsabil cu îmblanzirea monstrului imaginaţiei.
“Supravieţuirile” nu pot fi nici memorii, întrucât nu respectă succesiunea cronologică a evenimentelor din viaţa cuiva, nici creaţii ficţionale în totalitate, pentru că rădăcinile sunt înfipte prea adânc în realitate, în biografism. Se pare că Radu Cosaşu este condamnat să stea între realitate şi ficţiune ca între ciocan şi nicovală.
Experienţele din tinereţe: sfidarea, revolta, angajamentul cu ochelari de cal, trecute prin filtrul maturităţii par acum simple jocuri gratuite, asupra cărora gravitează un soi de melancolie ce ia forma revelaţiei : “ Până la Braşov m-am legănat în dulcea sfidare a celui ce fusesem cândva”. Poate că acesta este şi unul din marile atuuri ale lui Radu Cosaşu, de a fi mereu altul, de a fi pacient şi psihanalist în acelaşi timp. De la micul- burghez la tânărul activist, trecând ulterior pe poziţia lucidă si ludică a supravieţuitorului, ne putem întreba ce alte chipuri va mai lua Radu Cosaşu în acest spectacol al obsesiilor şi sincerităţilor în care imprevizibilul nu are culoare politică însă are ecouri atât de puternice.
Ironia nu ţine aici de opţiune şi eliminare ci de echilibrarea structurilor interioare şi exterioare a sinelui şi a lumii “ în a conjuga stabilitatea cu versatilitatea, exigenţa absolutului cu exigenţa devenirii” . Astfel ia naştere o derută foarte fertilă ce va impune analiza textuală pe mai multe niveluri.
Realitatea şi ficţiunea se susţin reciproc, atingând ce îşi doreşte fiecare autor, spontaneitatea şi implicit autenticitatea. Desigur, ironia e euristică, coincide cu actul cunoaşterii, însă în cazul de faţă revelaţiile rămân la nivelul subconştientului, într-un amestec omogen de implicare şi gratuitate, de înstrăinare în scopul regăsirii de sine.
Am merge poate prea departe daca am considera atitudinea ludică, ironică a lui Radu Cosaşu drept strategie a ambiguităţii, pentru că nimic nu dă impresia de forţare, de artificial. Se simte detaşarea şi surâsul cald al omului care îşi schimbă perspectiva însă nu o acuză vehement pe cealaltă, ci îi găseşte circumstanţe atenuante. De aici realitatea obiectivă se subiectivează şi subiectivitatea devine politică textuală.
Ironia mai poate aduce in prim-plan derizoriul, dar mai ales absurdul realităţii cotidiene privită în ciclul “Supravieţuiri”-lor cu un grad de implicare mai mare din partea autorului-narator, faţă de “În jungla unui bloc de gheaţă”, unde totul stă sub semnul contemplaţiei de la distanţă. Decupajele din ziare sunt fragmente de realitate care cer a fi ordonate în căutarea unei coerenţe semantice. Rămân unele suspiciuni legate de veridicitatea lor, dar cum de multe ori realitatea e pură ficţiune şi viceversa, nu văd ce rost ar avea să inventăm instrumente ce vor face delimitări clare în acest sens. Poate doar orgoliile noastre de detectivi se vor simţi vizate direct.
Dacă Okakura Kakuzo vorbeşte despre o filosofie a ceaiului al cărui mod de preparare poate fi asociat chiar cu anumite curente literare, de ce nu ar găsi şi Radu Cosaşu în ziare aceeaşi voluptate, de a asocia ştirile cu stările de spirit, de a-l găsi pe farseorul Crowhurst în fiecare din noi? Şi toate acestea din gratuitatea amuzamentului sau din dorinţa ziaristului Radu Cosaşu, “omul eforturilor scurte şi superficiale”, consemnat pe nedrept “în cazarma cotidianului cenuşiu şi a faptului de două parale”, de a se răzbuna pe prozatorul Radu Cosasu, cel care are mai multe şanse “să scoata câte un palat” , aşa cum au făcut Flaubert şi Tolstoi.
Iată cum ironia înconjoară textul ca o aureolă şi e drept că fără ea, spaţiul acesta balcanic ar părea un scenariu coşmaresc, în care Radu Cosaşu nu ar mai fi un supravieţuitor caragialean, ci ar merge orbeşte pe urmele personajelor camilpetresciene privind la orizont morile de vânt ale Absolutului.
Distribuie pe facebook
