Reoarhitectura- Manolescu Gorun Adăugat în 05 mai 2010, la 19:11 | 337 afișări / 303 vizitatori |
Arhitectul Popa Roman...L-am cunoscut în 2004. Venise la una dintre şedinţele lunare ale „Grupului de Cercetări Interdisciplinare” din cadrul Academiei. Mi-a înmânat CD-ul cu cea de a doua ediţie a cărţii sale „Reoarhitecturii” (prima apăruse în ed. Academiei în 1991), rugându-mă să-l vizualizez. De fapt această carte descria un nou tip de arhitectură, inventată de Popa Roman (Brevet OSIM 111291/1996) şi căreia îi dedicase cea mai mare parte a vieţii sale. Şi nu în zadar. Mărturie stau diplomele obţinute de autor la diversele saloane şi manifestări de „Inventică” din ţară şi străinătate (Brussels Eureka ’95 – Médaille d’Or; Académie européenne des arts 1994 – Diplôme «AD HONORES»; Academia Dacoromana 2000 – premiul C. Brâncuşi; Inventica ’98 – Diplome of Honour; Salonul Ingeniozităţii 1997 – Diploma Revistei «Ştiinţă şi tehnică» etc.).
Peste două zile l-am sunat entuziasmat, propunându-i să public un material de sinteză în NOEMA (al cărei redactor şef sunt) şi care apare sub egida CRIFST (Comitetul Român de Istorie şi Filozofie a Ştiinţei şi Tehnicii de pe lângă Academia Română). Textul a apărut în VOL. III, Nr. 1, 2004 al zisei publicaţii, într-o rubrică specială, dedicată lui Popa Roman şi „Reoarhitecturii” sale. În 2009, când ne-am reîntâlnit şi mi-a oferit cea de a treia ediţie a cărţii sale apărută la editura „Capitel”, deşi ajuns la vârsta de 90 de ani, privirea îşi păstra aceiaşi acuitate extraordinară ca şi în urmă cu cinci ani. Acum, având în faţă cartea din care tocmai am recitit unele pasaje pentru un text la care lucrez, am simţit nevoia să scriu prezentarea de mai jos. Şi aceasta deoarece „Reoarhitectura” mi se pare extrem de actuală.
Prin urmare ce este „Reoarhitectura”? Ea reprezintă formaţii arhitecturale sui-generis, perfect realizabile, disponibile într-un alt registru, un fel de meta-arhitectură, dincolo de cotidian, mai aproape de S.F., de care rămâne la o respectabilă distanţă, precum şi de cyberspaţiul virtual al arhitecturii digitale. Ele sunt, de fapt, diversele serii fractale bazate pe constituente numite de autor „configuraţii formative neorientabile”.
Aceste constituente sunt entităţi derivate dintr-o formă geometrică specială, care intră în categoria "monştrilor matematici", cum îi numeşte George Cantor. Aşa numita banda Möbius. Creată de matematicianul si astronomul german A.F.Möbius (1790-1868) în anul 1865. În care figura artistică legată de acest domeniu, cea mai proeminentă, este a arhitectului şi graficianului Morits C. Esher (1890 - 1972) cu ale sale xilogravuri şi litografii: "Knots"(1965), "Band van Möbius I şi II" (1961 şi 1963), "Umplerea concentrică a spaţiului"(1953), "Cub cu banda magică " (1957), ilustrând înscrierea în cub a benzii Möbius
Cuvântul „Reoarhitectură", fericită denumire găsită de Popa Roman pentru invenţia sa, adaugă la cele doua cuvinte greceşti: "arho" a conduce şi „techne" meşteşug, un al treilea: "rheo"-curgere, curent, flux - a curge, care, împreună, denumesc o formaţie de arhitectură incrementală, fluentă, crescând continuu şi nelimitat spre cele trei direcţii spaţiale, într-o expansiune de tip cristalin, desfâşurându-se firesc, dinamic, în constituţia sa aglomerat-labirintică oferind o ritmicitate organică, unitară, care poate fi realizată in funcţie de dorinţele şi intenţiile utilizatorului.
Ca mod inedit de a concepe spaţiile, formele rezultate sunt capabile să incite imaginaţia, să o fructifice, semnificaţiile acestora dezvăluindu-se progresiv.
Reoarhitectura, astfel realizată, poate deveni o adevărată sculptură spaţială, la scara necesităţii umane, cu caracter multifuncţional şi polisemantic.
Pe plan psihologic, prezenţa unor stimuli, a unei anumite variaţii, corespunde unor necesitaţi elementare de "nou", de activare a spiritului, a cărei nesatisfacere are consecinţe profund nocive.
Lăsând la o parte amănuntele tehnice, voi spune că: „Reoarhitectura”, după parerea mea, poate crea obiecte artificiale care se încadrează perfect în realitatea postmodernă în care trăim şi nu într-o realitate postmodernistă virtuală şi, implicit, iluzorie. Şi aceasta, deoarece ea se bazează pe forme existente în Natură. Mai mult, deşi formele menţionate sunt, în cadrul Naturii, de multe ori instabile, prin reoarhitectură ele capătă caracterul unei stabilităţi a desfăşurării printr-un echilibru dinamic.
Cine are răbdarea parcurgerii cu atenţie a cărţii arhitectului Roman Popa, cred că va fi răsplătit, în final, de perspectiva poetică propusă de autor, atunci când acesta "vizualizeză" anumite construcţii reoarhitectonice viitoare. Perspectivă care este susţinută însă de rigoarea arhitectului şi inginerului care, utilizând, în mod pragmatic, un aparat matematic ce nu este la îndemâna oricui, demonstrează că formele propuse sunt cert posibil a fi realizate şi, totodată, să prezinte şi durabilitate în timp; ele oferă în plus şi avantaje evidente din multiple punctele de vedere dintre care enumăr doar două: o iluminare şi aerisire naturale corecte şi îndepărtarea sentimentului de claustrofobie provocat, nu rare ori, de locuirea construcţiilor actuale; mai mult, se sugerează chiar şi utilizarea unor forme "reoarhitecturale" în decorările interioare precum şi în confecţionarea unor obiecte de podoabă.
Când oare cineva din România se va încumeta să realizeze o construcţie reoarhitecturală, măcar şi de mici dimensiuni? Pentru că, mai devreme sau mai târziu, oricum cineva de prin alte părţi va „re-descoperi” secretul, trecând la „implementare”. Şi ar fi păcat.
Distribuie pe facebook
