Retrospecţie- Adrian Munteanu Adăugat în 15 iunie 2009, la 14:16 | 224 afișări / 206 vizitatori |
Copilul – nenăscut încă.
Se agaţă de un cuvânt, de un gest. Gestul, strigăt metamorfozat. Strada, doar un drum pe care picioarele îl poartă mecanic, alb. Sub soare, întunericul. Alt cuvânt, alt gest. Uneori este “ trebuie “, alteori este “ hai “. Rosteşte în gând şi “ trebuie “ şi “ hai “ şi iarăşi “ trebuie “ şi iarăşi “ hai “. Zvâcniri, destinderi, lanţ nesfârşit. Nădejdea. El ţine cu toate simţurile nădejdea asta. Singura care îl salvează. Orele, limbi şovăitoare. Bat mai repede. În el. Dans cu umbre şi lumini, zvâcniri adunate.
Astăzi dă examen. Proba decisivă.
Palidă şi ameţitoare umbră este nădejdea. Pulsează în coşul pieptului, în mâini, în tâmple, în mâini. Da, era copil. Privea cu jind, cu palmele strânse pe sârmele gardului din fundul grădinii, jocul copiilor de dincolo. Picioarele mecanic îl apropie de locul probei. Picioarele alb îl apropie. Picioarele palid îl apropie. Gesturile îl apropie. Cuvintele îl apropie. Simte nevoia cuiva. Sau, mai degrabă, de ceva. Fără nume dorinţele. Probabil ceva imprevizibil dinspre afară. Înăuntru sunt cuvintele şi gesturile. Ele nu-l mai ajută. Ele duc înainte. Ele se scurg în timp. Orele bat mai repede. Puls străin.
"Podul de piatră s-a dărâmat"
Era jocul lor. Al copiilor de dincolo de gard. Aşteptarea ucide. Aşteptarea.
În această zi el a murit de câteva ori, ca să-şi verifice credinţa în ceva. Cuvintele-moară, gesturile-strigăt. Lanţ nesfârşit. Mereu “ trebuie “ şi mereu “ hai “ şi iarăşi “ trebuie “ şi iarăşi “ hai “. Valuri inundă ochii.
!A venit apa şi l-a luat !"
Pleoapele se închid să acopere cuvintele, să le oprească, să le întoarcă. Setea. Setea de cuvinte, de apă şi cuvinte, sete de gesturi largi.
Poarta. O hârtie. Multe cuvinte scrise. Încă un cuvânt şi scările. Necontenit urcăm scările astea. Una, două…El numără în gând scările, zecile, miile de scări.
Mii de scări, fiecare o treaptă, o prăpastie, un strigăt, o apropiere – vai, apropierea asta ! – o luptă, un zbor. Zborul. Copiii de dincolo aveau şi un cântec al lor. Glasurile sunau şovăitoare, dar libere :
"Am şi milă, am şi dor
Dar n-am aripi ca să zbor."
El urcă necontenit. Poate ar trebui numărate sunetele. Sunetele ieşite de sub tălpi. Şi sunete sunt scările de piatră şovăitoare. O treaptă…una, două scârţâituri…fac trei…una, două, trei trepte…scârţâiturile…câte au fost? …De la început. Nu, urcăm. Începutul este căderea.
De ce întuneric ? Nu mai sunt paşi. Numai scârţâituri. Sfâşietoare. Prelungi. Nu mai sfârşesc scările şi nu se mai poate întoarce. Mai jos sunt trupuri şi nădejdi. În lături pereţii. Duri. Se unduiesc în acelaşi sens. Înfioară atingerea lor albă.
Sala. Aşteptarea. Zece minute şi-a spus.
Zece minute ţi-ai spus. Sete. Hai, bea ! Mai bea puţin! Încet. Să simţi cu buzele fiecare strop. Iarăşi sala aceea. Câteva scaune. Priviri. Paşi tulburi. Gesturi. Nu, cuvintele s-au pierdut. S-au retras în priviri şi de acolo au coborât bâiguind şi rotindu-se în fiecare corp. Surde. Doar pulsuri.
Geamuri deschise , dar tu nu priveşti în afară. Acolo este liniştea cenuşie şi tu ai nevoie de liniştea ta.
Să aştepţi pe culoar. Primul candidat a intrat.
Omul de la uşă priveşte absent. Trăsăturile lui, tăceri. E mai bine aşa. Numai tu trebuie să te ajuţi. Hai ! Mişcă-te ! Câteva aplecări, braţele înapoi, nu te vede nimeni ?
Peste câteva momente trebuie să iasă primul examinat. Hai, curaj ! Poţi să ai acum ? Dar trebuie. Uşa se va deschide să te cuprindă. Ce uriaşă este ? gardul uriaş din copilărie, mare şi de netrecut. Încheie-te la haină ! Mersul sigur ! O să fii pus într-o balanţă farmaceutică. Curaj ! E unica şansă. O singură dată în viaţă îţi este dată marea şansă. Şi copiii ştiu asta. Eşti încheiat la haină. Batistă. Mersul sigur. Acum. Apasă pe clanţă !...De ce nu apeşi pe clanţă ? Pe toate uşile şi clanţele şi copilăriile din lume, de ce nu intri ? Aştepţi să fii invitat sau împins de la spate ? Aştepţi să ţi se deschidă ? Termină odată cu moţăiala asta caraghioasă în faţa unei uşi ! Apasă pe clanţă. Apasă pe clanţă, om de şindrilă destrămată ! Da ! Intră ! Intră ! Acum.
Trepte. Ochelari. Sunetele paşilor tăi.
Sunetele paşilor mei. Trepte. Ochelari imenşi. Reflectoare. Setea. Apă de-adevăratelea. Trepte. Am nevoie de un loc numai al meu. Fără priviri. Numai al meu.
Podul de piatră
Ochelarii. Se urnesc. Aleargă. Treptele aleargă. Reflectoarele aleargă. Şi nu se mai poate aşa. Respiraţia nu mai curge, aleargă. Sufluri bolovănoase. Comisia nu se vede. În locul ei rotiri solare de trepte şi de ochelari. Mai trebuie aer.
A venit apa
Rotiri ameţitoare. Ochi de apă, apă învârtejită. Creşte şi aleargă. Ochi de Argus. Zeci de ochi de Argus, sute de ochi de Argus, mii de ochi de Argus, infinitate de ochi. Emoţia, ce este emoţia ? Nu-i timp. Am nevoie de definiţii ? Altceva, cuvintele…care sunt ?…Cuvintele sunt trepte. Acum se poate, acum, acum, acum. Care sunt ?…” trebuie “. Da . Trebuie, trebuie, trebuie. Nici nu se poate altfel. Visez. În stânga trepte. În dreapta ochelari. În stânga ochelari. Aceeaşi. Se rotesc. Aleargă. Aici sunt singur. Apă ! Ultima oară. Ochelarii sunt stăvilare. Zbuciumul care mă salvează, care mă distruge. Aleargă. Zbuciumul dorit. Spre care întind mâinile, spre care sunt târât, care mă chinuie, care mă atrage, catre mă trădează, care mă cheamă, care mă supune. Înfrânt.
Tot mai uriaşi, ochii. Se apropie. Se unesc. Se contopesc. Mă stăvilesc. Mii, sute, zeci…Unul singur. Ochi de pisică. Uriaş. Galben. Fosforescent. Iluminiscent. Pupilă de ciclop în care…sigur…sunt palmele mele de atunci. Palmele mele scâncesc a singurătate şi a dorinţă pe gardul grădinii şi aici, în faţa comisiei. Copiii îşi văd de podul lor de piatră, de setea lor după aripi, după zbor. Copiii aceea respirau aerul străzii fără împrejmuiri. Pe gardul grădinii au rămas scâncete de copil. Rotirea nu conteneşte. Rotirea unui singur ochi. Al cui ? Ah, dacă m-aş putea smulge de sub lumina lui. Dar trebuie, hai, trebuie, hai şi trebuie şi hai şi iarăşi trebuie şi iarăşi hai ! Ochiul trebuie să aparţină cuiva. Trebuie. Sunt cel stăpânit, dar am drepturile mele. Dreptul de a vedea. În faţa mea doar piatră…piatra asta !…alcătuirea asta imensă de piatră !…neclintirea asta !…Sfinxul. Uriaşul. Neclintitul. Sunt în faţa lui. Singur. Tocmai eu ? Va trebui…să răspund. De data asta sfinxul pune întrebări. Dar dacă…Înapoi ? Nu pot. Ţeapăn mă strânge corpul. Sfinxul mă ţintuieşte cu privirea lui uriaşă. Trebuie să răspund. Doar după asta începe visul. Ce glas uriaş. Cuvintele, sunete fără articulaţii. Sfinxul a vorbit : “ Ne înălţăm zburând
sau zburăm într-o continuă
înălţare ? “
Nu ştiu. Nu cred că ştiu. Nu cred că ştim. Nu ştiu. Nu ştiu ? E totul prea strâmt. Prea aproape acest bloc de piatră. Dacă întind mâna mă lovesc de respiraţia de piatră a gurii lui. Stau prea mult. Eu trebuie să răspund…eu…eu...Eu sunt carne şi spirit. Respiraţia mea e caldă. Ochii îmi sunt calzi. Mâinile se mişcă şi vorbesc. El este piatra. De unde puterea asta de a mă întreba ? Singur mă las stăpânit, biruit, inventariat, clasificat, clasat, declasat…Eu sunt omul. Ana lui Manole şi-a sădit viaţa din pântec în temelie. Trepte. Ochelari. Ochelari imenşi. Poduri de piatră peste ape nebiruite. Reflectoare. Ochelari. Trepte. Ochelarii aleargă. Treptele. Reflectoarele aleargă. Treptele aleargă. Nu ! de data asta eu să întreb, iar el să-mi răspundă. Dacă ştie. Poate neştiinţa lui este începutul meu. Să întreb. Întreb. Ochi de piatră. Gânduri de piatră în trup de piatră. Întreb :
" Podul de piatră s-a dărâmat,
dar n-am aripi ca să zbor ?
Căderi şi urcări. Aprinse zvâcniri în braţe de copil răstignit pe gard. Tăcere. Tăcere de piatră. Între mine şi el, tăcerea. Răspunsul îl ştiu numai eu. Ar fi fost simplu, ca toate rezolvările ştiute dinainte. Aşa, am să-l rostesc tot eu, să se deschidă drumurile şi să urcăm mai departe. Ţeapăn mă strânge pieptul. Degetele mele, braţele mele. Răspunsul are doar câteva cuvinte. Dar ce se întâmplă ? Chin zadarnic. Nu ştiu. Nu mai ştiu ? Cine mi-a smuls mâinile şi a lăsat în locul lor un om. Unde-mi sunt gândurile şi singurul meu răspuns ? Să mă fii despuiat tocmai acum ? Glasul acesta străin. Da, sunt spectator al acestui glas. Pare să vină din trunchiul meu, dar inima nu-l vrea aşa, îl aşteaptă să se schimbe, să dea locul cuvenit glasului meu, vorbelor mele. Pereţii îmi fură articulaţiile. Mi le fură şi eu nu mă pot apăra. Sforţări zadarnice. Trupul nu mă mai ascultă. E atât de ţeapăn. Liniştea pătrunde peste cuvinte, liniştea dizolvă şi râde de cuvintele pocite ale unui glas de piatră. Tăcere. Tăcere dură de piatră în trepte. Înăuntru nu se află nici o comisie şi nici un candidat. Pe scenă doar un sfinx de piatră.
În sală copilul, nenăscut încă, ţopăie, tot ţopăie într-un picior în jurul sfinxului de el acum însufleţit :
Vom face altul pe mal în jos,
Altul mai trainic şi mai frumos.
Distribuie pe facebook
