Scopul scuză mijloacele? - Dolcu Emilia Adăugat în 18 octombrie 2009, la 02:42 | 1336 afișări / 1188 vizitatori

De ce nu m-aş simţi în largul meu, dacă răspunsul ar fi da ? Doar atingerea scopului ar fi astfel garantată. Poate pentru că nu e vorba doar de scopul meu, ci şi de al celorlalţi, şi deci de posibilitatea ca ei să se folosească de mine ca mijloc.

De ce nu m-aş simţi în largul meu nici dacă răspunsul ar fi nu ? Doar astfel ceilalţi n-ar mai putea folosi orice mijloace ! În orice caz, nu fără urmări! Poate pentru că şi eu m-aş afla în aceeaşi situaţie, şi şansele de a-mi atinge scopul ar scădea.

Raportul dintre scop şi mijloace îl subînţelege pe cel dintre mine şi ceilalţi, Mai exact, când e vorba de mine, iau mai curând în calcul scopul, şi el scuză mijloacele, când e vorba de ceilalţi, am mai curând în vedere mijloacele, pe care scopul nu le scuză.

1. O colegă vorbeşte cu preşedintele comisiei de bacalaureat ca să fiu trecută pe lista cu profesori supraveghetori. "Câţiva bani în plus nu strică , mai ales că tebuie să termin reparaţiile la casă."
2. Preşedintele comisiei trece prin sălile de examen şi le spune profesorilor supraveghetori că nu e nevoie să vadă tot ce se petrece în timpul probei scrise. "Ce oroare !"

Punerea pe acelaşi plan al unui profesor care vrea să câştige nişte bani din supraveghere şi al unui preşedinte care cere profesorilor să nu se ia în serios cu supravegherea nu e totuşi forţată ?
Să observăm mai atent cele două situaţii! Cererea de a fi trecut pe lista profesorilor supraveghetori e neoficială. Cererea de suspendare a actului de supraveghere, la fel. Prin cererea mea, eu mă pun la dispozitia preşedintelui de comisie. Se poate spune că şi preşedintele, prin cererea sa, se pune la dispoziţia profesorilor supraveghetori ? Nu şi da. Nu, dacă avem în vedere profesorii care, ca mine, s-au obligat deja, şi dacă mai avem în vedere limbajul non verbal, cel al protocolului de bacalaureat. Da, dacă ne gândim că în cazul profesorilor supraveghetori protocolul nu e foarte elocvent şi că, oricum, poate fi interpretat. ( Deşi, între noi fie vorba, nu e interpretabil ).

Cele două situaţii prezintă aşadar puncte comune, dar şi diferă : eu mă servesc de un mijloc ilegal pentru un câştig legal, preşedintele se foloseşte de un mijloc ilegal pentru un câştig ilegal.
Mijloacele ilegale, comune, sunt cele care fac posibilă trecerea de la un câştig legal la unul ilegal. Şi vorbesc de trecere şi nu de salt, deoarece mijlocul folosit de mine, nu e funcţional fără o echipă cu care preşedintele să « coopereze », tot aşa cum nu e funcţional mijlocul folosit de preşedinte fără o majoritate de profesori ca mine şi fără nişte echipe de protocol discrete şi eficiente.

Prin echipele de protocol, părinţii şi diriginţii induc un difuz sentiment matern care face ca în loc de elevi să evaluăm copii. « Copiii noştri » ! Rezultatul : note suficient de mari pentru ca nimeni să nu aibă chef să observe că elevi mai puţin buni au aceleaşi note ca cei buni sau că elevi total nepregătiţi au note mai mari ca cei foarte pregătiţi.
Dar să vedem cine în afară de mine şi de cei ca mine, în afară de preşedinte şi de cei ca el, în afară de părinţi, copii şi de şcoala unde au învăţat copiii, mai iese în câştig?
Dacă nici un incident major nu grevează procentul de promovabilitate, mare, şi media de promovare, dacă se poate cât mai mare, mai are de câştigat inspectoratul. Şi cum de inspectorat depinde cine se va regăsi la anul pe listele pentru bacalaureat, liste care nu coincid în mod necesar cu cele pe care ne înscriem pentru bacalaureat, incidentele majore devin minore şi cele mici şi mai mici.

Paradoxul e că unei medii la bacalaureat, în medie, mare , îi corespunde o valoare a diplomei de bacalaureat mică? Astfel, un tânar cu bacalaureat nu e selecţionat de un angajator decât în faţa unuia fără bacalaureat, Ori, promovabilitatea semnificativă face ca numărul celor fără bacalaureat să fie nesemnificativ. Media la bacalaureat nu e nici ea un criteriu de selecţionare. În primul rând, pentru că cele mai multe medii sunt mari, în al doilea rând, pentru că nu e sigur că toate mediile mari trebuiau să fie mari, în al treilea rând, pentru că nu e sigur nici că mediile mici trebuiau să fie toate mici.
Se pare deci că pe « copiii noştri » trebuie să-i scoatem dintre câstigători. Nu pe toţi, veţi spune, doar pe cei bine şi foarte bine pregătiţi. Întrebarea e însă cum gestionează un tânăr diferenţa dintre valoarea proprie şi media obţinută la bacalaureat.
Să-i luăm pe cei a căror valoare e sub media obţinută ! Unii vor crede că media reflectă valoarea lor şi, prea încrezători, vor face alegeri gresite! Alţii vor ajunge la convingerea că totul e de vânzare, are un preţ.
Să-i vedem şi pe cei a căror valoare e peste media obţinută ! Unii vor crede la fel, că media obţinută reflectă valoarea lor şi, descurajaţi, vor face alegeri greşite. Alţii vor ajunge şi ei la convingerea că totul are un preţ, e de vânzare. Astfel, pe fond de confuzie, confuzie, generată de evaluarea la bacalaureat, tinerii vor face alegeri greşite şi vor ajunge la convingeri greşite.
La convingeri realiste, vor spune unii, nu puţini.
Şi totuşi nu putem prezenta non valoarea personală ca pe o valoare socială şi valoarea personală ca pe o non valoare socială şi să spunem că avem valoare pe piaţă. Şi apoi, la ce preţ se va vinde ce avem, dacă toţi vrem să cumpărăm? La un preţ pe care cei mai mulţi dintre noi nu-l vom putea plăti. Şi ce e realist în asta?

Realist e să ştim că valoarea trebuie mai întăi produsă, că valoarea produsă nu are de fapt preţ şi că ceea ce plătim e costul social al valorii, preţul ei la schimb.
Ori bacalaureatul, aşa cum e conceput şi cum funcţionează, face să crească costurile sociale, nu şi baza de valori. E nerealist.

Să mergem acum spre a doua categorie de câştigători : profesorii
Din toamnă, « copiii nostri » redevin pentru profesori elevi, elevi care între timp au aflat care e preţul învăţării. Cum va ţine un profesor atenţi la oră în jur de 30 de elevi a căror motivare pentru învăţare e fie scăzută fie nulă? Cu ajutorul notelor, se va spune. Dar notele, la fiecare sfârşit de semestru, de an, de ciclu, sunt cosmetizate. Şi elevii ştiu asta. Cum se explică atunci această practică, veţi întreba . Simplu, dacă nu abordăm nota simplist.
În credinţa curentă, nota reflectă sau ar trebui să reflecte valoarea elevului, modul cum acesta se raportează la obiectul învăţării. În realitate, nota reflectă valoarea elevului în raport cu sistemul de învăţare, fapt pentru care ea indică gradul de fiablitate a sistemului în aceeaşi măsură în care indică gradul de integrare în sistem a elevului. Aşa se şi explică presiunea exercitată asupra profesorului dinspre societatea civilă, prin părinţii elevilor, şi dinspre minister, prin direcţiunea şcolii : e nevoie de elevi cu note mari. O nevoie întemeiată şi o presiune constructivă, daca un elev cu note mari este şi un elev cu o pregătire pe măsură. Numai că practici ca cele semnalate mai sus, care tind să devină norma, indică un decalaj între oferta sistemului de învăţământ şi cererea socială. Iar profesorul suportă decalajul în acceeaşi măsură în care-l adânceşte.
În faţa asaltului de demotivare a publicului şcolar, mulţi nu vor ezita să invoce, ca un ultim bastion, profesorul model. Sigur, acest profesor există, dar există şi o inflaţie de alte modele. De ce elevul l-ar prefera pe profesor ? Pentru că stă închis cu el într-o sală 6 ore pe zi ? Dar chiar şi aşa, pe fond de demotivare, abia modelele ieşite din rândurle elevilor sunt de temut. În curând, profesorul va avea nevoie de bodygarzi ca să-şi poată ţine ora!

Cât priveşte câştigurile celei de a treia categorii, a părinţilor, ele sunt deductibile din cele ale profesorilor şi copiilor.

Scopul scuză mijloacele ?

Până acum ştim doar că şi mijloacele folosite de noi se pot întoarce împotriva noastră.
Sigur, nu recunosc uşor în atitudinea la oră a elevilor abdicările mele de la sfârşit de semestru, de an sau de ciclu şcolar. Abdicări timide la început, când şcoala avea nevoie de elevi bine pregătiţi, mai puţin timide, când a început să aibă nevoie de elevi bine pregătiţi, dar şi de note mari, abdicări îndrăznete acum când are nevoie de note mari şi, dacă se poate numai, de elevi bine pregătiţi. Sigur, nu recunosc uşor în politica actuală a şcolii abdicările mele de la început. Şi totuşi de ce să fi pus atunci aceeaşi notă unui elev pregătit şi unuia nepregătit ? Pentru că nota era şi pentru cel care-i pregătea, şi care avea astfel elevi bine pregătiţi.
An de an, cu fiecare elev al fiecărui profesor care a făcut la fel, non valoarea s-a acumulat. Acum « şcoala » are ea însăşi nevoie de garanţii. Şi credibilitatea mea a scăzut o dată cu marja mea de opţiune !

Evident că nu mai putem înainta fără a incorpora punctul de vedere al autorităţii în materie care este Niccolo Machiavelli. În acest scop, mă voi opri la un fapt prezentat în Principele. Un fapt care poate frapa imaginarul omului modern, deşi nu e decât unul între altele !
Pentru a-şi asigura puterea, Cezar Borgia recurge la un guvernator deosebit de crud care, printr-o represiune sângeroasă, restabileşte pacea. Pentru a nu fi acuzat el însuşi de crimele comise, Cezar Borgia pune să fie arestat guvernatorul şi, în piaţa publică, să fie tăiat în bucăţi, lăsând astfel poporul, precizează Machiavelli, « satistăcut » şi « năucit ».
Ideea e că puterea nu poate fi păstrată fără sprijinul popular şi că, în acest sens, mijlocul folosit de Borgia e adecvat.
Machiavelli, în general, e preocupat de adecvarea mijloacelor la scop, nu de moralitatea lor. Scopul , obţinerea şi păstrarea puterii, ridică însă unele probleme.
În primul rând, o persoană, oricare ar fi ea, are puterea pe care i-o conferă poziţia sa socială. Când vorbim de putere, avem deci în vedere poziţia socială. Când vorbim de o anumită putere, avem în vedere o anumită poziţie socială, pe care, pentru a o obţine, uzăm de anumite mijloace. Poziţia o dată obţinută, devine ea însăşi un mijloc, un mijloc de-a trăi într-un fel mai curând decât în altul, de-a realiza ceva mai curând decât altceva, un mijloc de a se realiza pe sine. Scopul devine astfel un mijloc pentru ceea ce a motivat atingerea lui. Deci nu scopul scuză sau nu mijloacele, ci ceea ce motivează scopul. Motivarea e cea care face ca un scop să fie înalt sau mărunt, îl defineşte. În ce priveşte mijloacele, acestea sunt adecvate sau neadecvate. Şi din acest punct de vedere Machiavelli e realist. Nu acelaşi lucru se poate spune despre modul de abordare a scopului.
Machiavelli ne spune astfel ce vrea Borgia : să păstreze puterea. Nu ne spune însă de ce vrea s-o păstreze. Ori tocmai motivarea ar fi definit scopul ca fiind înalt sau mărunt, ca având sau nu o valoare socială.

Deci nu scopul scuză sau nu mijloacele. Ceea ce motivează scopul, în aceeaşi măsură în care-l defineşte, explică şi natura mijloacelor.

---

Distribuie pe facebook