Scrierea prin viaţă, nu viaţa prin scriere. Transcriere, nu prescriere.eseu - Dragoş Vişan Adăugat în 14 august 2010, la 14:57 | 97 afișări / 89 vizitatori |
Jurnalul are scăderile sale...
Fluctuaţii ale balanţei de plăţi, de cotare a efectelor.
Cotele şuvoiului de impresii uneori mai cresc, venind clocotitor, alteori descresc. Jurnal din schiţe, din fapte, din instantanee. Nu ştiu dacă redarea credibilă a vieţii, aşa cum ar fi ea, va căpăta cu adevărat o construcţie romanescă.
Ceea ce mi-am propus se poate scrie încet, cu grija consemnării cât mai exacte, însă eu păcătuiesc din grabă, iritând ochii celor care ar privi distant evenimentele narate. Cu salturi în faţă la coborâş, cu arcuiri înainte la urcuş. De parcă aş face echitaţie. De parcă aş merge pe bicicletă. Nu vreau să suprasolicit nicio motocicletă, niciun automobil la raliul imaginar. Mă oripilează şi ispita de-a sări cu ele-n văzduh (vezi duhul tragicomic, trucat al cascadorilor). Nu-s Gary Cooper.
Cal-jurnal, car de luptă-jurnal. Lancea întinsă spre adversarul consemnării fade a nimicului. Alonjă de concurent la turnirurile romane sau de prin Nürnberg. Schimbări în ultimul moment ale loviturii. Izbitura armurii prin lăsarea cu propriul corp, pentru a-l dărâma de pe alt cal-jurnal, car-jurnal pe orice mare cavaler antic sau medieval. Bietul alergător!... Se poate alege c-o rană urâtă, c-un vârf al lăncii interzise, direct între coaste. Jurnalul-cal ar necheza, m-ar trânti, iar nimicul ar descăleca de unde s-o fi instalat el la cârma jocurilor, punându-mi cizma pe piept şi paloşul la gât.
Raliul, motocrosul, ciclismul, decatlonul, pentatlonul li se par altor prozatori etape ale socializării cu persoanjele lor. Le pun să asude, le stropesc din belşug cu apă, cu şampanie şi bere la finiş. Un efort sportiv lăudabil la urma urmei. Autorul clasic, modernist, chiar postbelic îşi cinsteşte personajele, după ce le-a terminat, după ce le-a sleit de puteri. Epilogul acestor fantoşe imaginare constă de fapt în reintrarea lor în anonimat. Girul concurării balzaciene a stării civile e cam depăşit astăzi. Ficţiunea a sucombat, trăiască ficţiunea viitoare! Slogan cu două tăişuri.
Nu. Categoric, prefer să am de-a face numai cu personajele vii. Tot ce moare are aspect de agonizare. Tot ce se pierde în lumea umbrelor întristează. Omniscienţa unui scriitor de proză ar semăna cu posibilitatea lui Osiris ori a lui Hades (Pluto) de-a controla o lume deja apusă. Cu indicaţii de regizare, de reîntocmire a cărţii morţilor. Tenebrele vieţii se ridică baroc pe trupurile celor în viaţă, pe sute de pagini zise memorabile, ce mi se par acum dezagreabile, chiar dacă-i vorba de romancieri şi dramaturgi pe care i-am apreciat cândva, precum Ibsen, Lermontov, Dumitriu, Titel. Mai mult şi mai profitabil mă prinde acum în arcanele sale imaginare proza de tip realist-magic a lui D.R. Popescu, Mircea Nedelciu şi Ştefan Bănulescu decât istorioarele pitoreşti, în genul prescris cam funambulesc de către Fănuş Neagu, Gheorghe Crăciun şi Mircea Cărtărescu, în care acţiunea, descrierile, visul, reveria şi elementul satiric nu prea se leagă. Găurile se cască necredibil din proza lor, întinsă apoi precum caşcavalul pus la cuptor. Am găsit o explicaţie acestei nepotriviri. Acei prozatori îşi văd exclusiv viaţa prin scriere, nu invers. A vedea scrierea prin viaţă – iată un slogan epic pe care vreau să-l respect întotdeuna.
Distribuie pe facebook
