ScrisoareJurnal Canadian - Veronica Pavel Adăugat în 18 august 2010, la 03:02 | 152 afișări / 125 vizitatori |
Îmi plac scrisorile, fie să le scriu, să le primesc, sau să citesc romane epistolare. Mai mult chiar, de când nu mai sunt părinţii, cărora le scriam săptămânal -fiecăruia în parte- şi de când mesajele electronice au înlocuit scrisorile, mi s-a făcut atât de dor de ele, încât m-am hotărât să postez o scrisoare. Sper ca prin aceasta să fac plăcere celor care, ca si mine, duc dorul câtorva rânduri adresate direct. Lor le dedic cele de mai jos.
Dragii mei (cititori),
De curând am trăit câteva zile deosebite. Mi s-a parut ca am prins fericirea de picior. Sigur că nu comparăm fericirile naturale, ca acelea de a avea copii, cu cele muncite şi aşteptate de o viaţă de tine însuţi. Despre aceasta din urmă vă voi povesti astăzi.
Am ales meseria de chimistă, deşi iubeam muzica, pentru că era mai „de viitor”. Dar, după o întreagă carieră dedicată stiinţei, am avut norocul (considerând norocul şi ca o eventuală consecinţă a perseverenţei) să fiu într-un juriu la un concurs muzical din Montreal. Nu în juriul profesional, cu celebrităţi, ci într-unul mai mic, al publicului. „Radio-Canada” a înfiinţat în 2010 acest juriu şi, aflând despre asta la radio, am dat concurs (scris şi oral, în franceză). Spre surprinderea (şi fericirea) mea, am fost selectată printre cei cinci membri ai acestui juriu, melomani de diverse vârste şi meserii. Obligaţia noastră era să comentăm în direct pe internet, în franceză şi concis, performanţele tinerilor violnişti ai concursului CMIM- (Concours Musical International de Montreal) care se ţine anual între 24 mai-4 iunie, alternativ la pian, canto şi vioară).
Munca era pe calculator, ascultam, scriam şi-i citeam pe ceilalţi patru membri ai juriului. Mă bucuram nu numai de ocazia de a-i asculta pe tinerii violonişti (24 în sferturile de finală, 12 în semifinală şi 6 în finală, din care 3 premiaţi), dar şi de a coincide în păreri cu colegii, pe care nu-i cunoşteam încă. I-am întâlnit abia la finale, în Montreal, unde am fost invitaţi să „lucrăm” direct din sală. Ce poate fi mai plăcut decât să fii în mijlocul unor pasionaţi ai muzicii, ca tine? Interesant era că toti aveam aceleaşi alegeri, dar cei din juriul profesionist ne-au făcut surprize, eliminându-i uneori chiar pe preferaţii noştri. Mai târziu am recunoscut că avuseseră dreptate.
Selecţia nu a fost usoară, tinerii erau extrem de talentati! Noi eram responsabili numai cu selecţia pentru „premiul publicului”, vota şi publicul, prin internet, şi noi, din juriu. Am aflat cu ocazia asta cum se votează la acest tip de concurs: fiecare membru al juriului, de la o etapă la alta, dă ordinea pe care el o crede, începând cu locul 1, cel mai bun. În juriul mare erau 7 membrii. Deci, dacă un concurent obţinea locul 1 de la toti cei 7 membri, el însuma 7 puncte, iar dacă altul obţinea locul 7 dat de toti, el totaliza 49 de puncte. În felul acesta, cei mai valoroşi aveau cele mai puţine puncte. Trecerea de la o etapă la cea următoare era făcută în ordinea descrescătoare a punctelor şi acelasi principiu s-a aplicat şi la acordarea premiilor.
Sistemul mi s-a părut nu numai obiectiv, singurul element de subiectivitate fiind evaluarea de către membrul juriului, ci şi rapid, nefiind necesară dezbaterea între membrii juriului, ci numai compilarea rezultatelor.
Acesta n-a fost singurul lucru nou pe care l-am învăţat. Cu ocazia întâlnirii cu tânărul Jean-Philippe Tremblay, dirijorul orchestrei care i-a acompaniat pe finalişti, am avut ocazia să am în mână, pentru prima oară, o baghetă de dirijor. E mult mai subţire decât andreaua de lemn pe care o foloseam când mă jucam de-a dirijatul în faţa radioului şi are un mic mâner la capăt. L-am întrebat pe dirijor dacă bagheta e a lui sau o primeşte. Mi-a spus că are mai multe baghete, ale lui, pe care le comandă la un specialist la Londra. Foloseşte numai baghete de lemn, nu de sticlă, ca să nu păţească ca dirijorul care s-a accidentat în urma unui gest cam agitat, când bagheta dintr-o mână a pătruns prin palma cealeilalte mâini, secţionându-i un nerv.
Ni s-a organizat si un tur al studiourilor companiei naţionale de radio şi televiziune „Radio-Canada” şi „CBC” din Montreal. Am văzut, printre altele, studioul pregătit pentru transmiterea meciurilor de fotbal ale cupei FIFA, care urmau să înceapă în câteva zile.
Ar mai fi multe de povestit! Întâi despre toţi concurenţii, apoi despre cei premiaţi, Benjamin Beilman (USA, 20 de ani), premiul 1 şi premiul publicului, Korbinian Altenberger (Germania, 28 de ani), premiul 2, cel care a interpretat magistral, în semifinale, sonata a 3-a de Enescu şi Nikita Borisoglebski (Rusia, 25 de ani), premiul 3 şi premiul pentru interpretarea unei compoziţii canadiene. Sunt toti simpatici şi modeşti, iar Nikita mi-a spus într-o engleză cu puternic accent rusesec, că părinţii lui din Moscova, cărora o vecină le-a tradus din franceză comentariile noastre de pe Internet, i le-au citit prin telefon.
Aş mai scrie despre minunaţii „părinţi adoptivi” ai concurenţilor, familii benevole care i-au găzduit şi care îi îngrijeau venind cu fructe şi sucuri în sacoşe, sau despre bucuria de a lucra în echipă cu oamenii entuziaşti, modeşti, devotaţi şi talentaţi de la „Radio-Canada”, sau despre întâlnirea, la recepţii, cu diverse celebrităţi, sau despre Montreal, unde preocuparea artistică pare mai importantă decât marketingul, sau despre felul în care eu, un „român la Montreal” am fost intervievată la radio, preţuită, răsfăţată şi iubită. Şi câte n-aş mai scrie despre această experientză! Deocamdată spaţiul nu-mi permite. Dar nu promit că nu voi mai reveni cu vreo scrisoare, daca cea de faţă v-a plăcut!
Distribuie pe facebook
