Scrisorile “agapé” de alimentat sufletulNicolae Steinhardt şi “vrednicia duhului românesc” - Dragoş Vişan Adăugat în 01 martie 2010, la 14:14 | 203 afișări / 173 vizitatori |
Necesitatea confesării către un prieten din Apus, Virgil Ierunca, uneori şi către soţia acestuia, Monica Lovinescu, transformă toată corespondenţa lui Nicolae Steinhardt [1] , ca de altfel şi Scrisorile către Nicholas Catanoy ale lui Ion Caraion (apărute în 2003, la obscura editură Napoca Star din Cluj) în veritabile documente istorice şi tuburi de oxigen pentru spiritualitatea românească. Steinhardt l-a vizitat pe Ierunca la Paris abia în anul 1978, pentru că n-a fost lăsat de către Securitate să plece timp de-un deceniu. Se poate demonstra, doar cu aceste epistole literare în faţă, că datorită schimbului lor de cărţi – a celor mai bune din librăriile României cu cele nou apărute în Franţa, Marea Britanie, S.U.A., Canada, Germania, Elveţia (pe care alţii le vor face să circule în ţară şi sub formă multiplicatată, prin samizdat) –, Steinhardt şi Caraion au făcut un real serviciu de oxigenare culturii noastre postbelice. Concomitent ei au stimulat vigilenţa expectaţiei anticomuniste din diaspora (mai ales a celor de la postul de radio “Europa Liberă” – a martorilor degringoladei culturale din Estul sovietizat, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca –, sau a altor buni prieteni ca Eugen şi Marie-France Ionescu, Mircea Eliade, Virgil Nemoianu, Nicholas Catanoy, Virgil şi Sanda Stolojan, George Tomaziu (“Gigi”), Paul Goma, Toma Pavel, Vahé Godel, reclamând periodic încălcările drepturile intelectualilor din ţară.
Reproducem spre exemplificare, în întregime, scurta scrisoare nr. 242, adresată Monicăi Lovinescu, după ce aceasta, la emisiunea [2] de la postul de radio “Europa liberă” recenzase la mijlocul lunii iunie 1982, în pofida campaniei inchizitorului Eugen Barbu din “Săptămâna”, singurul volum pe care Ion Caraion îl publică în Occident, Insectele tovarăşului Hitler:
“Iubito Monico,
Sincere, cele mai sincere şi mai călduroase felicitări pentru emisiunea din 11 (iunie), ref. Ion Caraion.
Nobilă, mărinimoasă, creştină, superioară. Superbă. Am fost profund emoţionat.
Şi mai zici că nu eşti creştină! Dar ai urmat pilda Domnului: nu numai că pe cel în cauză nu l-ai învinovăţit ori osândit, dar l-ai apărat; domnul nu a pus în discuţie vinovăţia femeii păcătoase, ci curăţia pârâşilor ei. Iar tu, minunată şi nobilă prietenă, nu pe I.C. l-ai judecat, ci toate intenţiile pârâşilor şi delatorilor lui le-ai pus în discuţie. Ca şi pe Domnul, nu te-a interesat autenticitatea faptelor incriminate, ci îndreptăţirea acuzatorilor.
Şi cu ce ton nobil, vibrant, cald, ai ştiut să vorbeşti, dând glas mărinimiei tale.
Cu adânc şi admirativ respect şi solzer Freundschaft,
Nicu.” [3]
Urmărind la Bucureşti un spectacol simfonic dirijat de Sergiu Celibidache – având în program Maurice Ravel, Igor Stravinski, Iohannes Brahms şi “Rapsodia I” de George Enescu – la care “maestrus gregi” lăsa orchestra şi încingea o horă cu ansamblul de dans, Nicolae Steinhardt îi exprima imediat lui Virgil Ierunca, într-o scrisoare mult mai amplă, bucuria (“ăsta e Sesamul!”) că a putut să vadă şi să audă “vrednicia duhului românesc”. Fin cunoscător al oricăror arte – sculptură, muzică pop-rock ori clasică, dans, pictură, film, teatru –, Steinhardt apreciase această interpretare a “Rapsodiei I”, comparând-o cu altele mai vechi: “Am auzit-o şi eu cu George Georgescu, Enescu şi Ormandy. Cunosc discul, faimos, al lui Ormandy şi am auzit Rapsodia executată sub bagheta lui chiar aici, când ne-a vizitat cu Orchestra din Philadelphia – e mult de atunci.
Care Ormandy, ce orchestră! N-am auzit Rapsodia până acum.
E imaginabil ce-a făcut S.C. din bucata asta. A transformat-o, a înduhovnicit-o, a recreat-o. Mai întâi a descompus-o în note şi măsuri; în jumătăţi şi sferturi de ton, eleatic; apoi, heraclitean, a reansamblat unităţile în ritmuri de foc, vrajă şi esenţe.
Cum să încerc a-ţi spune ce-a făcut? A dirijat şi rece-structuralist, şi niţel ironic-cinic, din tinda conacului boieresc, pentru ca, apoi, surâsului niţel superior să-i urmeze brusc, total, înflăcărarea: a coborât în tindă, s-a prins în horă şi a început a juca nebuneşte, dionisiac – dar, a! aici e secretul – nepărăsindu-şi, totuşi, inteligenţa. Şi nesolemn – aici e superioritatea [...]” [4] (Scrisoarea nr. 191).
Robusteţea morală şi spiritul dezinteresat, pe care Nicolae Steinhardt le-a pus fără nicio prejudecată sau teamă în serviciul prieteniei nemărginite, pentru a se menţine procesul de europenizare a culturii noastre, nu pot fi puse la îndoială de către niciun exeget al operei sale eseistice, epice şi mistico-religioase. În argumentarea celor afirmate aducem câteva rânduri din scrisoarea nr. 65 către Virgil Ierunca, de pe data de 2 aprilie 1971:
“Doar scrisorile pe care le primesc de la tine, de la Gigi, Toma şi Virgil Nemoianu, doar calda afecţiune a unor minunaţi prieteni ca Dinu, Sergiu Al-George şi alţi câţiva mă întăresc şi-mi aduc mângâiere.
Din îndemnul lui Alecu [5] am fost să-l văd pe directorul [6] editurii lui – aceluia căruia mi-ai spus că i-aş putea cere cărţi –, scopul fiind, tot după binevoitorul gând al lui Alecu, retipărirea unor lucruri vechi, gând pe care l-a avut şi o minunată prietenă [7] de departe. [...] Multe salutări din partea lui Belu (Zilber, nota îngrijitorului ediţiei, Monica Manu)” [8].
Date fiind circumstanţele controlăriii drastice a corespondenţei, în acest volum epistolar Dumnezeu în care spui că nu crezi... se foloseşte şi limbajul codat. Din scrisorile cu nr. 90 şi 186 Monica Manu descifrează faptul că a doua variantă, dactilografiată în 750 de pagini, a Jurnalului fericirii, a fost trimis de către Steinhardt lui Virgil Ierunca încă din anul 1972, în speranţa că va fi publicat de-o editură prestigioasă din Occident, iar pe data de 12 august 1977 sunt expediate şi vreo patru mici corecturi, pe care le dorea inserate în textul publicabil. Verişoara lui Nicolae Steinhardt, Ella Goldstein, întreba încă din 1972 dacă prima parte a “amintirilor” din “provincie” (detenţia politică din Jurnalul fericirii) ajunsese graţie pictorului George Tomaziu la destinaţie şi dacă Virgil Ierunca considera aceste scrieri autentice demne de-a fi publicate în străinătate.
Citind volumul epistolar din anul 2000 al lui Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983) întâlnim cu bucurie cel mai eficient mod al comunicării emoţiilor: prin scrisori de alimentat sufletul. Scrisoarea nr. 161 este cea de la care provine şi titlul întregului volum:
“Mi-ai scris în repetate rânduri – cinstit, obiectiv, grijuliu de adevăr ce te afli, fair (corect) în toate, scrupulos – că nu crezi în Dumnezeu. Aida de! Asta spune-o franţujilor, te-or crede poate. Aici la noi, unde se mai citeşte Patericul, se ştie că omul, poate, se leapădă de Hristos ori susţine că nu-l cunoaşte, dar se mai ştie că nu-i de-ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca şi Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. « S-o fi lepădat el de Mine, Eu de el însă nu! »
Felul în care ai vorbit de A. S. (Alexandr Soljeniţân) îmi dovedeşte – clar ca lumina zilei, comme l’eau de roche – că Dumnezeu, în care tot spui că nu crezi, crede, El, în tine şi te ştie ca pe unul de-ai Lui.” [9]
Acest îndemn nu-i redundant în epistolele lui Nicolae Steinhardt, ci mereu stenic, formulat cu blândeţe şi ocrotitor. Scrisorile nu-şi propun vreun scop mediatizant, să devină vreun lobby pentru încreştinare, ori pentru a fi lăudat monahismul ortodox (pentru că în Valea Lăpuşului, la Rohia se retrăgea periodic autorul capodoperelor Jurnalul fericirii şi Dăruind vei dobândi, alături de alţi mari intelectuali). De Paşti, în scrisoarea nr. 180, la o lună după marele cutremur, el nu se sfieşte, când i se adresează pentru prima dată epistolar Monicăi Lovinescu, să o dojenească elegant, din “agapé” creştinească, pentru faptul că nici Virgil Ierunca nu credea încă în Dumnezeu :
“Iubito Monico,
Ştiu că numai cu de la mine putere mi-am luat dreptul de a-ţi spune pe nume ; iartă-mă : mai mult decât o îndrăzneală, e o manifestare de cvasipărintească afecţiune ori, în orice caz, de very elderly (foarte veche) frăţie.
Mulţumesc, adânc mişcat, pentru minunata emisiune din noaptea Învierii despre Bruckberger şi comentarea Evangheliei. Cu atât mai mult mişcat cu cât din scrisorile lui Virgil rezultă că nu sunteţi credincioşi. Credincioşi ori ba, sunteţi ai lui Hristos! Şi ce superbă se arată a fi cartea lui Bruckberger, pe care eu îl apreciez şi-l iubesc.
M-am împărtăşit în zorii zilei de 10 aprilie cu gândul – plin de dragoste, de recunoştinţă, de prietenie – la voi, dragii mei.
Al vostru, in stolzer Freundschaft (cu mândră prietenie),
Nicu.
« Mulţi zic: “Cine ne va arăta nouă cele bune?” Dar însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne ! » (Psalmul 4, 6)” [10].
Tehnica “agapé” prin care Steinhardt împărtăşeşte trăiri, idei, secrete riscante celui pe care-l numeşte “dragul meu”, dar mai ales “iubite Virgile”, nu-i o tehnică de adresare intimă ca în celebra antologie Epistolar (apărută tot la Humanitas, imediat după revoluţia din ’89), adică una elitistă între doi ori mai mulţi intelectuali români de marcă, ci o verificare a nealterării chipului hristic din om şi societate, un legământ al onestităţii şi sacrificării sinelui. Acest dialog în esenţă ontologic, pe teme artistice, filosofice şi ecumenice, pe care Nicolae Steinhardt îl întreţine la cote ridicate ori şi-l asumă constant ca pe-o datorie paideică, frăţească faţă de cel care a ales exilul combatant, nu are nimic artificial. Pentru că viitorul părinte de la Rohia realizează o adevărată cronică a vieţii culturale româneşti din perioada de uşoară liberalizare (1968-1971) apoi şi din aceea tot mai constrângătoare (1971-1983) din epoca postbelică, ceea ce va constitui un material de bază pentru rubricile de la “Europa liberă”, semnate în special de către soţii V. Ierunca şi M. Lovinescu:
“În « România literară » Dinu Noica a început publicarea, în nouă versiune, a cărţii despre Fenomenologia spiritului de Hegel, carte socotită drept o prezentare a « peripeţiilor cunoaşterii ». [...] Iată că ne învrednicim să vedem atât de clara, de frumoasa, de calda expunere a filozofului român într-o revistă destinată marelui public, aceeaşi revistă care s-a bucurat de cinstea de a publica lunga serie de articole despre rostirea românească.
Sunt mai bine de cinci pătrare de veac de când cuviosul Eufrosin Poteca se străduia să demonstreze că şi în limba română se pot exprima noţiunile filosofiei. Lui C. Noica i-a fost dat să dovedească din belşug nu numai aceasta, ci şi altceva cu totul surprinzător.
Şi Rostirea filozofică românească, şi Povestirile din Hegel vădesc cum micul popor de păcurari, modest aşezat la o răscruce bătută de vânturi a Europei, nu numai că poate duce în graiul său noţiunile filozofiei, dar că în acest grai, cunoscut mai ales ca savuros şi hazos, el posedă cuvinte şi împerecheri de cuvinte care dau o neaşteptată adâncire a viziunilor metafizice: deopotrivă, de nu mai mult decât extraordinara putere combinatorie a germanei sau decât claritatea răpitoare a francezei, româna e capabilă să deschidă ferestre noi asupra lumii ideilor. Imensul merit al lui C. Noica – se cuvine să nu uităm în acest domeniu şi aportul lui Mircea Vulcănescu – mi se pare a fi acesta: că în idiomul cronicarilor, al lui Creangă şi (Ion) Barbu există resurse uriaşe pentru a se spune tot ce poate trece mai subtil şi mai rafinat prin gândire, că vorbele româneşti – aşa simple, miezoase, dulci cum par să fie doar – sunt de fapt porţi şi portiţe înspre cele mai cutremurătoare viziuni şi înţelegeri ale cugetului. Încă o dovadă, zic eu, a vocaţiei universaliste a poporului român.
La Blaga, aportul acesta mi se pare redus; Blaga e un mare creator de formule, dar terminologia şi lexicul filozofic sunt la el mai neinteresante, mai oarecari. La Noica e cu totul altceva; a descoperit un filon; cu C.N., rostirea românească irupe în vârtejurile centrale ale gândirii. Cu vorbele lui Creangă şi Mateiu Caragiale putem fora tot atât de adânc ca Heidegger sau ne înălţa tot atât de ameţitor ca S. Kierkegaard” [11] (Scrisoarea nr. 24).
Limbajul apropierii – în sensul transmiterii afinităţilor intelectului ori inimii (dinspre Steinhardt la Ierunca), dar şi a decelării unei perihoreze care îmbracă “românismul” lui Constantin Rădulescu-Motru în mantie sacerdotală, sau cu patrafir ce absolvă de păcate firea creată ca să fie bună foarte – îl face pe expeditorul acestor 250 de scrisori un neîntrecut psihanalist, foarte abil şi-n a recunoaşte rana adâncă din sufletul prietenului său. Mihai Pelin – cel admirat cam excesiv de către Nicolae Manolescu – a observat pertinent rana pe cord deschis a lui Virgil Ierunca: el fusese prieten până în 1945 cu intelectuali bucureşteni criterionişti sau din generaţia sa “Albatros” pe care i-a suspectat mai apoi, din Franţa, în mod deseori nejustificat, că ar fi reprezentat deşănţat dreapta românească. “Salvarea” acestora – termen folosit în dizidenţa franceză de către Nicoale Breban [12] – o constituie chiar rechizitoriul anticomunist făcut şi-n ziarul ţărănist “Dreptatea” (cu care a şi colaborat după 1944 Virgil Ierunca), dar mai ales de către adevăraţii dizidenţi “crizişti” – provocaţi chiar de el la o polemică ce-i va costa ani grei de puşcărie – ce-au publicat în “Jurnalul de dimineaţă” al lui Teodorescu-Branişte. Împotrivirea până la moarte a acestora (mai ales a lui Ion Caraion) a fost în anii 1946-1947 faţă de Moscova, comisarii ei ce se instalaseră în buricul Bucureştiului şi reţeaua de fapt mafiotă a “democraţiei populare”, instalată la noi cu forţa. Repulsia pe care a avut-o Virgil Ierunca faţă de toţi ţărăniştii, liberarii, legionarii români l-a făcut în Franţa să aleagă convertirea spre stânga marxistă a lui Sartre şi Merleau-Ponty, care era la modă, încă de la sfârşitul anului 1947, când el a prins ultimul val de refugiere pentru a nu fi închis de comunişti. A fost doar un semn de adaptare la exigenţele epurărării culturale de la Paris. Mereu îi aminteşte Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca şi despre grupul “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim (Benedict Ghiuş, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae etc.). Fără a părea vreodată că vorbeşte cu ton de superioritate, Nicolae Steinhardt, se simte ofensat o singură dată, la sfârşitul scrisorii nr. 9 din anul 1969, chiar de către Virgil Ierunca, tocmai în legătură cu mai vechiul “incident” personal al Monicăi Lovinescu, sau litigiul bănesc faţă de primejdiosul romancier Const.-Virgil Gheorghiu – despre care prietenul lor comun Ion Caraion nu-i putuse comunica la timp nimic din ceea ce avea să relateze în notele informative către Securitate, apărute după doisprezece ani şi în “Săptămâna” lui E. Barbu: “Înainte de a încheia, dă-mi voie să te întreb cum de te-a lăsat inima să fii atât de crud încât să-mi vorbeşti mie de puritate. Orice, poate că nu-s cu totul şi cu totul nevrednic, dar pur! Poate, totuşi, că bine ai făcut. Nu spune marele Brice Parain că toate cuvintele nu-s decât făgăduinţe pe care urmează să le îndeplinim prin fapte? [...] Cu mare, vie, caldă, fermecată şi adânc recunoscătoare afecţiune, al tău Nicu. Sărutări de mână duduii Monica.” [13] Posibilitatea întreruperii corespondării lor, din cauza marii ezitări a lui Virgil Ierunca de a-l crede şi pe Nicolae Steinhardt pătat (adică informator al Securităţii, cum îl bănuia deja pe Ion Caraion) apare în scrisoarea următoare, mult mai scurtă, a zecea, după o întrerupere nefirească a mesajelor, de aproape două luni: “Iubite Virgile,/ Îngăduie-mi să vă spun, din toată inima, duduii Monica şi ţie, fericit şi de a le putea rosti şi de a vi le putea adresa, însoţindu-le cu cele mai sincere urări, minunatele cuvinte tradiţionale:/ Hristos a înviat!
Am avut în ultimul timp prilejul de a mă gândi mult la tine, mult – şi te rog să crezi că au fost gânduri curate, calde, avântate, deşi, ce-i drept, şi frământare.
Sărbători fericite, dragul meu!
Cu statornică afecţiune, cu dor şi aleasă admiraţie,/ Nicu Steinhardt” [14] (subl. n.).
Dacă toate celelalte 249 de scrisori sunt semnate afectuos “Nicu”, adăugarea aici a numelui său de familie – cu inconfundabila terminaţie consonantică “-rdt”, ca un zid al Berlinului – sugerează în mod clar duelul tacit avut la începutul anului 1969 cu prietenul său Virgil Ierunca, jenanta neîncredere de care trebuia să fie absolvit imediat în ochii acestuia, pentru a putea fi continuat dialogul dinamic, sau agapa lor de cuvinte şi cărţi.
Suspectarea şi drasticul control moral, de care Virgil Ierunca (sfătuit de Monica Lovinescu) nu l-a scutit nici măcar pe sensibilul lor prieten Nicu Steinhardt, sunt regreatabile şi aproape inexplicabie. Despre acest tratament dur vorbeşte şi Ion Caraion când prezintă grupul parizian al lui Leonida Mămăligă sau al latifundiarului Coja. Sau când arată ce făcea un şef al redacţiei româneşti de la “Europa Liberă”, când era vorba să-i purice pe românii exilaţi recenţi. Şi Nicolae Breban, care finalizează cu datarea “Paris, 31 Mai 1989” scrierea cărţii sale Spiritul românesc în faţa unei dictaturi afirmă într-un fel de epilog sau de concluzie generală a raportului său către Occidentul democrat că şi în diaspora românească a existat o adevărată şi nocivă vendetă, o “nouă” “poliţie secretă” şi un “spirit de suspiciune”, aidoma “închisorii perfecte” sau atmosferii concentraţionale din România postbelică. Am crede că spiritul vendetei occidentale s-a prelungit şi după 1990, fiind agravat de-o mândrie nejustificată (simularea nedreptăţirii în jurnalele Monicăi Lovinescu, că nu i s-ar recunoaşte meritele în România postdecembristă, că Eugen Simion şi alţii ar persecuta-o – parcă ea ar fi fost regina nedeclarată a exilului, de care toţi trebuiau să asculte şi să tremure):
“Asistăm încă o dată la intonarea ariei răzbunării sociale, justificate, ne grăbim să adăugăm, dar care, prin automatizare şi îngustarea orizontului, prin excludere şi inadecvare la mişcătoarea scenă politică europeană, a devenit nu de puţine ori o frână în constituirea unei adevărate opoziţii la sistemul centralist şi arbitrar din ţară. Au fost, însă, şi binevenite excepţii: în jurul postului de radio Europa Liberă s-au grupat comentatori inteligenţi ai fenomenului literar şi sociologic românesc şi putem cita aici, cu satisfacţie, pe regretatul jurnalist Nöel Bernard sau pe Monica Lovinescu, fiica marelui critic şi filozof al culturii române Eugen Lovinescu, ce a sprijinit, pe parcursul a mai bine de două decenii, meritul literar şi curajul opiniei culturale, adeseori înăbuşite sau marginalizate de forurile plătite pentru asta. De câteva decenii funcţionează la Paris cenaclul condus de L. Arcade-Mămăligă, în incinta căruia au citit scriitori din emigraţie dar şi din ţară, aflaţi în trecere prin Paris, unde vorbesc personalităţi ca Mircea Eliade, Vintilă Horia, Jean Parvulesco, Stephan Lupasco şi alţii şi unde se încearcă numai pe jumătate izbutita unificare a spiritului românesc dincolo de graniţe şi ideologii. Una din tarele emigraţiei române – suntem obligaţi s-o spunem! – este nu numai politizarea uneori excesivă a oricărui domeniu specific dar şi întârzierea nepermisă asupra unor răfuieli cu trecutul politic: constatăm prezenţa masivă a spiritului mişcării legionare, înfrânte în ţară după o conducere de şase luni, şi o rebeliune ce încununează paroxistic o dominare a vieţii politice româneşti făcute cu armele terorii de grup şi ale crimei de drept comun, caricaturizând (oarecum împreună cu propăvăduitorii « mesianismului » de azi al Preşedintelui Ceauşescu – vezi cenaclul Păunescu) elanul legitim spre identitate naţională, corupând tinerii şi purtând o gravă vină în confuzionarea conştiinţelor şi în fapt a slăbirii rezistenţei româneşti [...]. Diviziunea emigraţiei noastre, ca şi mediocritatea nivelului ei intelectual – cu unele, strălucite excepţii, se înţelege! –, sunt datorate pătrunderii elementelor acestei mişcări care, departe de a regreta asasinatele sălbatice politice sau culturale perpetuate în ţară, se erijează în reprezentanţi ai ideii de răzbunare socială şi politică, creând încă o dată confuzie în rândurile unei opoziţii posibile şi conferind arme retorice administraţiei politice din ţară. [...]
Ca şi intelectualitatea română, emigraţia noastră culturală e într-o stare demisionară deoarece este incapabilă să se organizeze eficient contra dictaturii, să creeze o opoziţie organizată şi largă contra răului din ţară. [...]
Nu, poate mai radical decât acasă, cei din exil se simt încă o dată înfrânţi atunci când constată că bolile morale, de care fugiseră « de acolo », li s-au agăţat de pielea aceea intimă, a unei conştiinţe nevăzute şi tiranic prezente, că, după euforia primelor luni de împărtăşire a bunurilor şi privilegiilor unei societăţi bogate, civilizate, se reinstalează o amărăciune confuză şi obsesivă, se arată primele semne ale retragerii într-un ghetou, acolo unde se fabrică mâncărurile de acasă şi unde se colportează, în voie, glumele numeroase şi colorate politic sau multiplele zvonuri politice şi economice şi, ceea ce e mai ciudat, în absenţa poliţiei secrete din ţară se inventează una nouă; spiritul de suspiciune este susţinut şi întreţinut cu o fervoare atât de mare, de parcă, ieşiţi brusc dintr-o închisoare perfectă, îi refacem aerul şi instrumentele, de teamă că ne-am înăbuşi într-o libertate sau demnitate a spiritului prea brutală!” [15]
În multe scrisori din volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi... (apărut în 2000) este vorba de amintirile lui N. Steinhardt “din provincie”, adică din perioada detenţiei sale, 1959-1964. Cei mai buni prieteni ai săi, de-atunci numiţi la fel “Dinu” – Const. Noica şi Dinu Pillat – precum şi “Alecu” (Alexandru Paleologu) ori “Ion” (Ion Caraion) pot fi consideraţi în acest volum epistolar un fel de Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Steinhardt nu ne spune lucrul acesta, spre a nu cădea în patetism. Dar paralelismul există: Alecu – Luca; Ioan – Ion; Dinu Pillat şi Dinu Noica – Matei şi Marcu. Îmbolnăvirea bruscă a lui Dinu Pillat (autorul Morţii cotidiene – romanul care face aluzie la sordidul existenţial şi drama intelectualităţii sub comunism), ultimele trei luni de agonic trăite, îngrijit de soţia Cornelia Pillat (Nelly) până pe data de 5 decembrie 1975 când a murit, îi provoacă o suferinţă atât de mare lui Nicolae Steinhardt, încât numai gândul că Virgil Ierunca ar putea să întregească careul de aşi – al prietenilor săi de încredere – îl face să reziste. Cu greu îşi cenzurează marea tentaţie de-a protesta direct împotriva cenzurării de către “redactorii” editurii Cartea Românească a ultimului volum scris de fiul lui Ion Pillat, Dostoievski în conştiinţa literară românească (apărut postum, în 1976, după ce fusese respins în anul anterior):
“Dinu P. – care a murit ieri – n-a fost pentru mine numai un bun, un foarte bun prieten. A fost şi a însemnat mult mai mult. A fost pentru mine un adevărat Înger Păzitor. [...] E, cred, inutil să-ţi mai spun şi cât de nespus de mult vă iubea, vă admira şi vă respecta, pe Monica şi pe tine. Vă pomeneam împreună atât de des: la Văratec, aici în Bucureşti, la mare, în excursii, oriunde şi oricând eram (deseori) împreună. Ne încălzeam sufletele şi ne alinam micile tristeţi şi dezamăgiri (trecătoare), şi ne întăream viziunea noastră optimistă a lumii gândindu-ne la voi. Sunt sigur că dacă am fi izbutit să venim la Paris, din primele clipe ai fi înţeles că eşti în faţa unui om pur şi adevărat şi ai fi rămas la fel de uluit şi de fermecat ca mine.
Studiul lui despre Dostoievski în conştiinţa românească e aproape gata. La mare, în septembrie, unde am locuit câtva timp în aceeaşi cameră, făcuse punerile la punct finale. Sper că editura C.R. (Cartea Românească), după ce mai întâi a scos cartea din plan, o va repune şi că se va putea tipări. Ar fi un mic act de dreptate postumă pentru un om atât de nedreptăţit în cursul vieţii lui şi mai ales – într-un mod absurd, absurd, absurd, monstruos – în ultimele luni ale vieţii.
[...] Copleşit de senzaţia aceasta a pierderii unui Înger Păzitor, a pieirii persoanei în care, ca în Portretul lui Dorian Gray [16], mă reflectam, nu cum sunt, ci cum ar trebui să fiu, cum s-ar cuveni să fiu, lovit, azvârlit în apele negre ale luării directe, imediate, viscerale la cunoştinţă – o dată mai mult – a nimicniciei noastre, te rog să mă ierţi că ţi-am scris atât de lung şi de nestăpânit, şi de confuz, şi de nici eu nu ştiu cum, şi mai ales atât de egoist, raportând totul mai ales la durerea mea” [17].
Punerea pe scenă la Naţionalul bucureştean a dramei istorice Danton a lui Camil Petrescu, a teatrului lui Marin Sorescu (volumul Muntele de sare va fi expediat către Virgil Ierunca imediat) ori jucarea anterioară la noi a pieselor lui Eugen Ionescu au fost aştepate de către Nicolae Steinhardt cu sufletul la gură. Are unele rezerve privitoare la scăpările actoriceşti, despre care spune că publicul românesc de-atunci le sesiza instantaneu, fiind foarte receptiv la tot ce era nou. Spectacolul teatral cu Visul unei nopţi de vară după Shakespeare, în viziunea regizorală “absurdă” (criticată de unii pentru obscenitate, “pornografie”) a lui Peter Brook, precum şi filmul La Dolce Vita, în regia lui Frederico Fellini, ca de altfel şi opera-rock Jesus Christ Superstar, nu i se par deloc scandaloase viitorului părinte de la Rohia, pentru că au ceva din autenticul duh adamic sau creştin:
“Dar şi Fellini, şi Brook sunt doi mari artişti creştini morali. Fellini, cel puţin, este un predicator creştin, un zelos al creştinismului, pe care mereu mă întreb de ce papa nu-l face cardinal; dar ţi-ai găsit să priceapă ceva Montini (papa Paul al VI-lea)! Adevărul nu poate fi decât acesta: oamenii nu ştiu ce este creştinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare – livre édifiant –, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creştinismul tot drept o vagă învăţătură din care se alcătuiesc programele şcolilor de laşitate, de nerozie şi de fariseism. Domnul se întreba dacă venind în lume va mai găsi credinţă. Rămâne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii.
S-ar putea, dragul meu, ca având prilejul să te întâlnesc (!), să te scandalizez cu părerile mele, eu care văd în Fellini un Sf. Vasile al veacului nostru, eu care imbecilitatea laşă o văd de la diavol, iar stilul cuvios refuz să-l iau condiţie sine qua non a creştinismului.
Ei, măcar de-aş ajunge să te scandalizez! Ne vom împăca noi, numai de s-ar ivi prilejul. Acum am hébergement-ul, vorba ceea: am o potcoavă, ce-mi mai lipseşte? Trei potcoave şi un cal.
Dar dacă nu cred în cuvioşia mieroasă şi-n prostia biruitoare, în minuni cred, ca şi în frumuseţe şi în adevăr.” [18]
Foarte interesant este şi faptul că persoana poetului Ioan Alexandru îl va diziluziona la un moment dat pe Nicolae Steinhardt după 1973-1974. Mergând deseori cu acesta în Maramureş, la Rohia, trimiţându-i lui Ierunca toate volumele de versuri, Virgil şi-a permis să-i arate, de la Paris, cum să-l sfătuiască de bine pe tânărul poet, aflat tocmai pe val, idolatrizat de toţi tinerii pe la mijlocul deceniului al optulea. Zis şi făcut. Fiind la munte, luându-l de-o parte pe cărăre şi pe ocolite pe fratele “Ioan”, Nicolae Steinhardt nu l-a determinat să renunţe la relaţiile obscure cu anumite grupuri literare oficiale (poate şi cu Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor), care-l îndemnau să insiste monocord în Imne pe linia lirică patriotardă. Indiferenţa faţă de compromiterea pentru posteritate a poeziei lui Ioan Alexandru nu-l făcuse pe Nicolae Steinhardt să oscileze în întreţinerea vechii prietenii cu Ion Caraion – cel despre care se spunea calomnios că dezlănţuise scandalul cu Ioan Alexandru, iar din orgoliu i-ar fi atacat şi pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi alţii. Adevărul este că Eugen Barbu începuse de timpuriu campania de compromitere şi ostracizare a lui Leonid Dimov, Nicolae Breban, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Ion Caraion şi a multora în afară de aceştia, neştiind cum să-şi mai umple imunda fiţuică a municipialităţii sau analele “Săptămânii” cu tot felul de dejecţii. Nicolae Breban i-a făcut eminenţei cenuşii E. Barbu cel mai caricatural şi veridic portret (cu pretenţii de microbiografie) în Spiritul românesc în faţa unei dictaturi. De când fusese dat în 1968 jos din conducerea U.S.R. şi alungat de la şefia “Luceafărului”, Eugen Barbu a atacat furibund, până la moarte pe toţi scriitorii adeversari.
Nicolae Steinhardt se arată derutat ori simulează uneori neştiinţa, pentru că-i totuşi capabil să înţeleagă ce se petrecea în lumea scriitorilor şi criticilor români. Realinierea multora după tezele maoiste din iulie 1971 – ca să fie mereu la cheremul dictatorului Ceauşescu – bineînţeles că transpare şi din corespondenţa cu Virgil Ierunca, pe care o ţine lunar şi săptămânal Nicolae Steinhardt. Gravele sale probleme cu sănătatea (picioare în ghips, scleroza ochilor ce-l face să-i ceară lui Virgil mai puţine cărţi, viroze repetate) ascund câteodată şi semnele înăspririi cenzurii ceauşiste – care i se par între anii 1972-1975 încă trecătoare. După pierderea prietenului Dinu Pillat, Steinhardt hotărăşte în 1979 să se opereze şi, în timpul convalescenţei sale îl va aprecia ca prieten şi pe Emil Cioran:
“Ţintuit mai întâi pe un pat de spital (m-a operat admirabilul şi nespus de amabilul chirurg Dan Rădulescu, fratele bietului nostru Mihai), în prezent reţinut în casă de o convalescenţă care, următor unei prea scârbavnice operaţii, se anunţă a fi lungă şi de gerul sosit şi aici, am răgazul să citesc; m-am cufundat în Eliade, ajuns a fi – în sfârşit! –recunoscut şi la noi. [...]
Primirea pe care mi-aţi făcut-o voi, dedicaţia lui Eliade şi o scrisoare copleşitoare a lui Emil Cioran constituie pentru mine surse nesecate de apă vie, cum stă scris la Carte, şi mângâiere, şi fericire. Câtă dreptate are Cioran: viaţa e discontinuă, ne-o « justifică », o susţin şi iluminează doar câteva – fie ele foarte scurte – clipe de intensă legătură cu virtuţile kalokagathonice, cu oamenii adevăraţi, cu cei care ne ajută a crede – după cum a spus Aleksandr Isaevici – că lumea aceasta subzistă doar graţie prezenţei în cuprinsul ei a câtorva drepţi” [19] (Scrisoarea nr. 195).
Împăciuitor, Nicolae Steinhardt îl sfătuieşte pe Virgil Ierunca încă din prima scrisoare, apoi în cea de-a nouăsprezecea şi a douăzeci şi una să-l reaccepte ca prieten pe Ion Caraion. Aflăm că pe data de 15 octombrie 1969, împreună cu soţia Valentina, Ion Caraion pleca din Bucureşti şi întreprindea prima călătorie spre Paris, unde a fost primit, cu destule rezerve, de către vechii săi colegi de facultate, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (Scrisoarea nr. 19). Iată cum îl portretizează Nicolae Steinhardt, recomandându-i foarte convingător lui Virgil Ierunca să discute cu el, fie şi polemic, dar numai să nu-l ocolească de parcă ar fi avut de-a face cu leproşii (fiind plauzibil pentru ei zvonul că lui Ion Caraion i se înlesneau lungile deplasări în străinătate de către Securitate):
“Acum va pleca şi Ion şi poate că va găsi şi el prilejul de a-ţi transmite niţeluş din dragul şi dorul meu.
N-aş vrea să mă bag unde nu-mi fierbe oala şi lungul nasului, îmi fac iluzia că mi-l cunosc; totuşi, îmi îngădui a-ţi cere creştineşte să-i vorbeşti omului acestuia cu gândul la adevărul că pentru orice suflet românesc înţelegerea, mila şi bunătatea trec peste şi o iau mult înaintea dreptăţii, care-ntotdeauna, în istoria şi-n cultura noastră, s-a dat – modestă – înapoi din faţa blândeţii. Eu ştiu că pentru el tu însemni, cum e şi firesc, nespus de mult, că un cuvânt al tău îl poate răni adânc sau îi poate fi izvor de mângâiere – şi nu i-ar strica.
Nu-mi lua în nume de rău că îndrăznesc a formula ceea ce tu desigur ştii şi înţelegi mai bine decât mine. Cât de mult poate o vorbă bună! Ce mare putere au vorbele omului drept: « Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le pun în faptă şi doctorie pentru tot trupul omenesc » (Pilde 4, 22).
Am însă dreptul de-a vorbi? Cred că da, mai întâi pentru că l-am auzit pe Ion vorbind despre tine cu o FERVOARE în care am recunoscut-o pe a mea şi apoi pentru că mie, unuia, mi se potrivesc spusele Psalmistului: « În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi » (126, 2) şi « Dimpotrivă, mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu » (130, 2)” [20].
Încă de la sfârşitul mileniului al treilea au apărut speculaţii ori simple aluzii, chiar în revista “România literară”, c-ar fi fost mai bine ca soţii Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu să nu-l fi acceptat niciodată în anturajul lor din Paris, ori să-l introducă în cenaclul lui Leonida Mămăligă pe Ion Caraion. Mihai Pelin, în Cazul Ion Caraion şi exilul românesc – falsă monografie, despre racolarea şi menţinerea dificilă a lui Ion Caraion ca agent al Securităţii, a cărei editare a fost înlesnită şi anunţată ca un eveniment editorial de către Nicolae Manolescu –, îl consideră pe Caraion un fel de cal troian pus de Ceauşescu şi Securitate ca să nimicească rezistenţa românească din diaspora. Această teorie nu poate sta deloc în picioare, fiind contrazisă de comportamentul poetului, care n-a cooperat decât în transmiterea de informaţii care-i scoteau treptat din sărite pe şefii Securităţii româneşti. Şi din ceea ce a publicat Eugen Barbu în tot anul 1981, falsul “Jurnal Ion Caraion”, n-a reieşit nicidecum ura faţă de Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ci doar pamfletul şi rechizitoriul legionarilor din Occident, îndreptat împotriva unora ca Leonida Mămăligă. Cât despre istorioara sa din notele informative că Monica n-ar fi fiica lui Eugen Lovinescu, invenţie care a făcut-o să-l urască într-atât de mult, aceasta ţine, indiscutabil, de domeniul cancanului eseistic, cultivat în semi-clandestinitate de către hirsutul Ion Caraion – care a mai făcut şi din Mircea Zaciu un Don Juan bucureştean (vezi scrisoarea-pamflet din “Caiete critice”, 2000).
Ipoteza de la care puteau să plece Ierunca şi Monica Lovinescu, în momentul revederii după douăzeci şi doi – douăzeci şi patru de ani, la Paris, a vechiului lor camarad a fost, desigur, bănuiala că el este trimis în recunoaştere de către Securitate, pentru că oricum ştiau exact că Ion Caraion îi fusese coleg de redacţie lui Nicolae Ceauşescu la “Scânteia tineretului” şi avea aşadar “înlesnire” de la stăpânire să spioneze. Monica Lovinescu era nerăbdătoare să afle amănuntele ultimilor ani din viaţa mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, ce trăise singură după moartea lui Eugen Lovinescu şi plecarea fiicei în Franţa. Ion Caraion fusese din 1956 printre puţinii prieteni de încredere ai bătrânei ei mame. Ca fiică a acesteia, Monica Lovinescu îi reproşase lui Ion Caraion că n-o ferise mai mult de urmărirea securiştilor, ci ar fi făcut-o să participe intens la activităţile conspirative. Adevărul îl aflăm însă din cartea lui Mihai Pelin – în care se prezintă cum s-a ajuns la găzduirea lui Ion Caraion în casa Ecaterinei Bălăcioiu, în paralel cu procesele verbale ţinute încă din 1946 de către Securitate, care ştia de corespondenţa aproape zilnică dintre mamă şi fiică. Prin urmare, Ion Caraion a picat singur în plasa Securităţii, chiar din clipa când a revăzut-o pe bătrâna Ecaterina Bălacioiu (care de altfel îi putuse fi, înainte de moartea lui Eugen Lovinescu, chiar soacră, pentru că o peţise fără succes pe colega sa de la Litere, Monica, împreună cu Geo Dumitrescu [21]). Poeziile pamfletare la adresa regimului comunist, pe care Ion Caraion le-a trimis atunci, între anii 1956-1957, lui Virgil Ierunca au apărut prin presa occidentală. Tot Ion Caraion a fost primul intelectual din România cu care luase legătura cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu – prin intermediul Institutului Francez din Bucureşti (care era însă de foarte mulţi ani controlat de către cadrele viclene ale Securităţii). Arestarea din 1958 a lui Ion Caraion, precum şi a întregului grup conspirativ, din lotul cărora mai făcea parte şi Ecaterina Bălăcioiu, n-a fost nicidecum o “lovitură fatală” dată de către poet acestei văduve îndurerate – cum afirmă până astăzi, în 2010, îndeosebi Doina Jela, dar şi Nicolae Manolescu – ci o operaţiune pusă la cale încă de la începutul deceniului al cincilea de către ofiţerii de Securitate. Aceasta este părerea lui Mihai Pelin. Ion Caraion fusese închis pe degeaba timp de cinci ani (1950-1955) iar în 1958 a primit maximum pedepsei : condamnarea la moarte. Un timp îndelungat a aşteptat să fie executat, dimineaţă de dimineaţă. Doina Jela insinuează că Ion Caraion ar fi fost trimis în casa Ecaterinei Bălăcioiu ca s-o facă să-şi piardă orice precauţie, Securitatea neavând decât să culeagă apoi probe incriminatorii pentru a o întemniţa (implicit ucide în lagărul comunist).
Numai că, în acest volum epistolar al lui Nicolae Steinhardt, există dovezi clare, începând cu scrisoarea nr. 24 (28 decembrie 1969) că întâlnirea peste două decenii şi ceva a lui Ion Caraion cu soţii Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu s-a desfăşurat sub semnul destăinuirii totale a poetului ce făcuse unsprezece ani de temniţă: “M-a bucurat că ai stat de vorbă cu Ion C.” Dacă în postura de fost deţinut politic Ion Caraion le-ar fi reproşat celor doi prieteni parizieni lipsa de prevedere a ţinerii corespondenţei cu Ecaterina Bălăcioiu (despre siguranţa căreia ei fuseseră convinşi), atunci fiica îndoliată l-ar fi acuzat că vrea să-i adâncească rana sufletească. Aşa că Ion Caraion a păstrat şi cu ocazia altor vizite în Paris tăcerea. Din această atitudine Monica Lovinescu a dedus, eronat, – şi nu din ianuarie 1981, când începe atacul lui E. Barbu în “Săptămâna”, cu tirul îndreptat mai întâi asupra ei şi a “legionarului” ei soţ poreclit “Ledunca”, ci după un an-doi – că “prietenul” lor comun ar fi avut de-ascuns mult mai multe şi că ar fi fost el însuşi autorul moral al uciderii Ecaterinei Bălăcioiu. Neconsultarea de către Monica Lovinescu a arhivelor Securităţii şi tipărirea de către Doina Jela a două cărţi – Cazul Nichita Dumitru (1995) şi Această dragoste care ne leagă (1998) la editura Humanitas, cărţi romanţate şi calomnioase despre uciderea mamei sale – a făcut să se păstreze până astăzi, după mai bine de-un deceniu, suspiciunea unei vine de neiertat asupra lui Ion Caraion.
Nicolae Steinhardt i-a trimis lui Virgil Ierunca, pe rând, multe dintre cărţile de indiscutabilă valoare estetică ale lui Ion Caraion (Necunoscutul ferestrelor, Cimitirul din stele – din care laudă ciclurile “Trib” şi “Caiet vechi”, Frunzele în Galaad – volumul poeziei de dragoste) etc. Virgil Ierunca nu prea s-a ţinut de cuvânt să răspândească, şi-n traduceri în limbile de circulaţie, aceste poeme, lăudate de altfel încă din deceniul al şaselea de mulţi scriitori străini. Ultima dată când Steinhardt îi oferă un volum, cel mai protestatar din câte scrisese vreodată Caraion, face pe faţă lobby ca acesta să apară şi-n străinătate, pentru că autorulul său se pregătea deja în acel an să plece cu întreaga familie în Occident:
“Iubite Virgile,
Sper că vei fi primit Dragostea e pseudonimul morţii de Ion Caraion şi Serafim băiatul, placheta lui Dragoş Cojocaru, expediate mai demult.
Îndrăznesc să-ţi atrag din nou atenţia asupra volumaşului lui Dragoş Cojocaru, premiat de C.R. la recomandarea lui I.C., şi care mi se pare şi mie merituos.
În volumul lui I.C., la pag. 176-78, se află nişte versuri după a mea părere superbe, un fel de Heine + Hölderlin, de o simplicitate, o putere, un envoûtement (farmec) rar întâlnite. Citeşte-le! Răspândeşte-le! Nu cred să fi scris versuri mai frumoase – şi-mi par a fi dintre cele mai splendide scrise în româneşte.
Dialogul se referă la camera 0 (adică la celulă, la carceră, n.n.). Asemenea dialog cu moartea – simplicitatea e de la Heine – poate sta alături de Iov, de Mioriţa, de Eminescu, de Novalis, de Hölderlin şi e plin de « transferuri »… nu mai ştiu să mă exprim ! Citeşte, răspândeşte!
Voi fi probabil în Bucureşti până pe la 1 martie.” (Scrisoarea nr. 228). [22]
Este vorba de poemul “Am pe nimeni”. Este la fel de valoros ca “Osmoze” şi “Pretutindeni, somnule” din acelaşi volum din 1980, Dragostea e pseudonimul morţii.
Nicolae Manolescu, şi-n prezent şef al publicaţiei “România literară”, alături de eseistul şi “romancierul” Doina Jela ar trebui să-şi ceară public iertare pentru nesocotitele acuzaţii pe care le-au adus, fără a putea consulta cu adevărat dosarul lui Ion Caraion (luându-se numai după vorbele lui Mihai Pelin). Implicit, toate reproşurile lui Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu aduse Uniunii Scriitorilor ar fi aplanate în sfârşit. Acum un deceniu, văduva din Elveţia a lui Ion Caraion, Valentina, a fost contrazisă în direct, la postul naţional de televiziune şi de alţi detractori, când a intervenit cu argumente foarte clare, pentru a nu fi ameninţată într-un mod atât de pueril (dacă nu prin bădăranie) memoria soţului ei, mare poet, publicist şi eseist.
* * *
Nicolae Manolescu nu citise o filă în 1997 din dosarul lui Ion Caraion, dat mai târziu la iveală de CNSAS şi publicat în 2006. N-a urmărit cu atenţie şi ochi critic nici zecile de articole ale lui E. Barbu din “Săptămâna”, care nu sunt numai “zece” la număr (în 1998 numără paisprezece, ca steagurile lui Ghiţă Pristanda) – cum afirmă domnia sa. Tot Manolescu susţine că ştie de la Mihai Pelin că Ion Caraion devenise informator al Securităţii din anul 1963, ceea ce demonstrează clar că ei nu citiseră adevăratele note informative, să afle şi data recrutării sale: aprilie 1964. Fusese obligat, prin schingiuiri şi ameninţări, să devină agent de către temutul şef al Aiudului, Gheorghe Crăciun – cel care nimicise în calitate de conducător al Securităţii komminterniste din Sibiu rezistenţa luptătorilor din Munţii Făgăraş. În încheiere oferim şi rechizitoriul (comentariul nostru) la articolele calomnioase, pe care Nicolae Manolescu, le-a scris în anii 1997 şi 1998 împotriva vinovatului fără circumstanţe agravante Ion Caraion. Spre comparaţie oferim cititorilor şi fragmente luate din două articole profesionist scrise şi semnate de Gheorghe Grigurcu în 1998, unul din “Viaţa românească” (excelent), iar altul din “România literară” – pe care ne abţinem să-l mai comentăm, pentru că s-a luat până la urmă şi el după Nicolae Manolescu:
Nicolae Manolescu, articolul “« Jurnalul » poetului”, în România literară, an. XXX, nr. 47/ 1997, p. 1
Editorialul revistei România literară, scris de N. Manolescu, pare la început că infirmă ipoteza autenticităţii unui fals jurnal, care ar fi fost scris până în 1981 de către Ion Caraion : “Nu cred că a uitat cineva « serialul » din revista Săptămâna – zece numere la rând în 1981 – în care i se publica poetului, abia plecat din ţară, un pretins jurnal intim. Cu toţii ne-am întrebat atunci cum a fost posibil ca emigrantul să fi făcut imprudenţa de a lăsa în mâinile Securităţii un document atât de compromiţător pentru sine şi, vai, pentru toţi acei confraţi nominalizaţi în cele vreo patruzeci de pagini oferite lecturii publice de hebdomadarul condus de E. Barbu.” Este acum deplin ştiut că totul fusese regizat de către Securitate, notele informative ale scriitorului cu nume conspirativ Artur trebuind să apară în ţară sub titlul de jurnal intim – ele formând de fapt un “roman” fără nicio valenţă literară.
Scopurile publicării “Jurnalului” au fost două. Manolescu îl ştie numai pe primul : să se stârnească un scandal în lumea scriitorilor români, pentru că Ion Caraion făcuse o serie vizite în străinătate cu scop informativ, la invitaţia unor prieteni, ca de exemplu Noël Bernard, Nicholas Catanoy, soţii V. Ierunca şi M. Lovinescu ş. a. Acest obiectiv, dezbinarea relaţiilor dintre scriitori a fost atins, prin publicarea în Săptămâna a falsului jurnal. Dar N. Manolescu exagerează consecinţele acestor denunţuri făcute de Ion Caraion. Luându-se după o carte din 1995 a Doinei Jela, Cazul Nichita Dumitru, cei de la editura Humanitas, dar şi N. Manolescu se prefac a descoperi în Ion Caraion figura înspăimântătoare, portretul robot al scriitorului turnător de pe timpul lui Ceauşescu. Al doilea scop ar fi fost să-l determine pe Ion Caraion să se întoarcă în România, în urma publicării denunţurilor sale sub formă de jurnal, pentru că i se mediatizau şi peste hotare, printr-o lovitură sub centură, textele sale informative. Securiştii au plănuit să se trimită înainte şi o scrisoare de ameninţare, pentru a nu i se continua “Jurnalul”. Semnatara fictivă a acestei scrisori purta numele ”Artura”, ca poetul să priceapă de la început gravitatea campaniei de denigrare a numelui său, campanie începută furibund de către E. Barbu şi acoliţii săi de la revista Săptămâna. Dar acest plan machiavelic, care era mobilul publicării falsului jurnal, nu a fost atins de către Securitate. Ion Caraion ştia foarte multe, chiar despre perechea dictatorilor Nicolae şi Elena-“Codoi” Ceauşescu – întâmplări reale pe care le-a descris apoi foarte satiric în Jurnal III (Ultima bolgie) sau în Insectele tovarăşului Hitler.
N. Manolescu nu vede câtă demnitate a putut să aibă Ion Caraion recunoscând, pe postul Europa Liberă, unde fusese aproape infiltrat până când s-a autoexilat, marea sa culpă de-a fi colaborat cu securiştii prin anii ’70. Nu degeaba Noël Bernard voia să-l angajeze redactor principal la Europa Liberă. Din păcate Noël Bernard a murit chiar când Ion Caraion a fost forţat să plece din România. Dacă poetul ar fi provocat vreun rău, pe de-o parte tuturor prietenilor săi din străinătate care-l invitau la ei, iar pe de alta rudelor, cunoscuţilor acestora rămaşi în ţară, ar fi existat reacţii imediate. N. Manolescu vrea să-i reproşeze lui Ion Caraion şi faptul că şi-a făcut mea culpa la un post de radio cu atâta audienţă, dând exemplu altor personalităţi colaboraţioniste să facă acelaşi lucru în viitor : “Autorul însuşi s-a văzut nevoit să dea explicaţii. Le-am ascaultat într-o seară la « Europa Liberă ». În loc să ne liniştească, explicaţiile ne-au pus pe gânduri. Caraion nu nega paternitatea jurnalului. Intervenţia lui radiodifuzată a fost extrem de confuză. Şi mai era un detaliu alarmant : paginile cu pricina nu păreau să aparţină unui jurnal. Decupajul stilistic al informaţiilor, « adresa » lor, dacă vreţi, ne îndemnau să credem că nu e vorba de însemnări personale, menite uzului personal, ci de denunţuri în toată regula.” Criticul derutează publicul “României lietrare” din 1997, vorbind de-o apartenenţă, apoi de-o totală excludere din genul memorialistic a “jurnalului” şi iarăşi despre apartenenţa speciei “denunţurilor” la acest gen paraliterar – prima dată considerând jurnalul adevărat, apoi fals. Sofismul lui Nicolae Manolescu poate fi lesne decoperit. Denunţurile, inaccesibile încă lumii literare din 1997, de prin dosarele arhivei fostei Securităţi, nu pot fi incluse în memorialistica vreunui scriitor, pentru că apar pure invenţii. Şi Ion Caraion reuşise cu abilitate să deturneze de la pistele adevărate pe ofiţerii de securitate. Ca scriitor, el se prefăcea mitoman exact ca Zaharia Fărâmă din nuvela eliadescă Pe strada Mântuleasa. Nu se poate ca acest erou al prietenului său M. Eliade să nu-i fi servit de model în tactica derutării Securităţii. I. Caraion este înfăţişat de către N. Manolescu drept o sperietoare trimisă de Ceauşescu în Occident spre a-i persecuta, a le pune “căluş în gură”, a-i ucide sau goni în altă parte pe cei de la “Europa Liberă” : “Fiecare dintre cei menţionaţi îşi aştepta cu spaimă rândul, ca să afle ce le pune în gură autorul, în discuţii pe care ei le considerau private, despre viaţa literară, despre regim, despre Ceauşescu. […] De ce împroşca acum Ion Caraion cu noroi pe toţi cei cu care fusese în bune raporturi ? Explicaţia dată de Doina Jela e simplă, plauzibilă şi înspăimântătoare : ca să i se permită să emigreze. Ion Caraion n-a scris un jurnal care i-a fost confiscat după plecare : a lăsat, cu bună ştiinţă, un denunţ. Până la proba contrarie, acesta pare să fie cumplitul adevăr.”
Nicolae Manolescu, articolul “Dosar Ion Caraion”, în România literară, an. XXXI, nr. 13-14/ 1998, p. 19
N. Manolescu îi ia apărarea Doinei Jela, în cazul controversat al prezentării lui Ion Caraion drept cel mai mare colaboraţionist cu Securitatea : “Cartea d-nei Doina Jela Această dragoste care ne leagă (Humanitas, 1998) a pus, cum se zice, paie pe un foc care mocnea mai demult : ce a fost, în realitate, « jurnalul » lui Ion Caraion publicat de revista Săptămâna, în serial (numerele 585-598 din 1982), după emigrarea autorului lui, în Elveţia, în 1981? În jarul cu pricina suflase şi d-l Mihai Pelin, care a publicat în 1997 în Expres Magazin câteva documente care sugerau că Ion Caraion semnase în 1963 un pact cu Securitatea. Spiritele s-au aprins în mediile literare din ţară şi din afară. Cum era şi firesc, unii au îmbrăţişat opiniile d-nei Jela, alţii au luat apărarea lui Caraion. Am publicat eu însumi un editorial pe această temă. O replică dură a primit d-na Jela din partea d-lui Paul Goma”.
În postura de avocat al acuzării, N. Manolescu aduce în acest articol mai mulţi martori, prin apelativele neschimbate “d-na”, “d-nul”, care să se confrunte în “cazul Ion Caraion” : pe de-o parte D. Jela şi M. Pelin, pe de cealalta (ţinând partea acuzatului) Paul Goma şi Monica Lovinescu: “Oricât de neconvingătoare a fost, justificarea lui Caraion a părut suficientă unora spre a-l absolvi de acuzaţie. D-na Monica Lovinescu a comentat pasajul din Insectele într-o emisiune de la Europa Liberă (text reluat în Unde scurte, III, Humanitas, 1994). Bănuiesc că mai mult din delicateţe decât din fermă încredinţare, d-na Lovinescu a dat vina nu pe cel care a scris (jurnal apocrif, proces verbal silnic – acestea, d-na Lovinescu le intuia), ci pe cei care smulg şi divulgă « secretul fiecăruia ». Mai radical, chiar şi după ce d-na Jela a pus lucrurile cap la cap, d-l Goma a încercat să-l scoată basma curată pe Caraion, aruncând celor mai mult sau mai puţin îndoiţi o privire urâtă. Din nefericire, d-l Mihai Pelin a descoperit în Arhivele SRI, fond X, dosar nr. 51631, două ample note informative ale lui Ion Caraion, una din februarie 1981, alta, nedatată, dar probabil tot de atunci, în care recunoaştem fără greutate pasaje din textele reproduse în Săptămâna. Aşadar, nu jurnal, nici declaraţii de anchetă din perioada arestării (anii ’50), ci note scrise şi semnate în chiar anii solicitării vizei de plecare din ţară”.
Fără să ia în seama principiul juridic Audiatur et altera pars, N. Manolescu nu ţine seama de opinia aproape generală creată în diaspora şi în România printre toţi marii intelectuali, după ce Ion Caraion îşi făcuse în exil autocritica, neascunzând crudul adevăr că dăduse note Securităţii ! Teama lui Virgil Ierunca de-a putea fi omorât în străinătate de oamenii Securităţii îl determinase să-i răspundă epistolar lui Ion Caraion că trebuia să încheie orice amiciţie cu el. Ca singure probe ale incriminării lui Ion Caraion, Nicolae Manolescu aduce denigrările Doinei Jela din două cărţi, articolul lui M. Pelin ce va fi dezvoltat în cartea Cazul Artur şi exilul românesc şi “epistola de ruptură din septembrie 198” pe care-o crede scrisă de Virgil Ierunca, după ce fostul coleg de tinereţe vorbise la “Europa Liberă” şi-i ceruse voalat iertare printr-o scrisoare cordială. Paul Goma a dovedit imediat că scrisoarea despre care vorbesc M. Pelin şi N. Manolescu era de fapt destinată unui alt Virgil.
Gheorghe Grigurcu, articolul “Infernul între istorie şi viziune: Ion Caraion”, în Viaţa Românească, nr. 1-2/ 1998, pp. 124-128
Titlul articolului scris de Gh. Grigurcu, dovedind subtilitatea scrutării imaginale a mentalului creatorului de geniu din partea unui exeget, face referire atât la problematica prozei autobiografice cât şi la aceea a poeziei lui Ion Caraion. “Infernul” comunist are o dublă condiţionare asupra intelectualului artist, “nu doar moral-vizionară, ci şi social-reală”, pentru că lagărele şi Canalul morţii au dat limite inimaginabile “barbariei comuniste, care constituie una din cununile cele mai sinistre din câte are parte acest veac” (pp. 125-126).
Literatura nouă din România de la mijlocul secolului XX se inspiră direct sau este condiţionată de infernul regimurilor totalitare, pe care le sfidează ; aşa că tinerii nonşalanţi ai generaţiei “Albatros”, în frunte cu Geo Dumitrescu şi Ion Caraion, au exprimat estetic acest infern discutabil, pentru că aveau “experienţa” lui, dar îi cunoşteau prea bine şi “marea extensie” socială, “obştească” : “Infernul lui Ion Caraion este marcat de regimul concentraţional instaurat de puterea comunistă. […] Ironia sorţii l-a condus pe Caraion către un « realism » sui generis, antisocialist. Glumim, desigur, deoarece termenul « realism » e, în plan liric, complet inadecvat […]. Descinderea în infern, nekya, pe care o săvârşeşte Ion Caraion, nu se soldează cu o « descriere », cu o « relatare », cu un « reportaj », ci cu o viziune esenţială, de factură orfică. Ea transfigurează realul, transpunându-l în lumea semnelor ei dureros cântătoare. Nu mai puţin se cuvine a semnala dramaticele rădăcini existenţiale ale creaţiei în cauză. Ele o preced şi o însoţesc în memoria autorului care a avut o biografie martirică, fiind una din marile victime ale Gulagului autohton.” (p. 125).
Destinul de-a dreptul faustian de care a avut parte Ion Caraion, când i s-a interzis timp de douăzeci de ani să mai publice vreo carte sau vreun articol (1947-1966), ne face să medităm asupra caracterului versurilor pe care el le compunea încă, în adâncurile minei Cavnic. Gh. Grigurcu observă atent că acest caracter faustian, ce contopeşte opera gândită de-o minte trecută prin calvar cu trupul decimat de boli al lui Ion Caraion, devine emblematic pentru o nouă scriitură, postmodernă – cea care urmează principii textualiste şi textualizante după afirmaţiile altui critic originar din Oltenia, Marin Mincu : “Spre deosebire de atâţia confraţi ai săi, care au semnat pactul cu Diavolul roşu, Caraion a semnat un pact cu propria sa conştiinţă, scriidu-şi întreaga operă cu propriul său sânge.” (p. 125).
Gheorghe Grigurcu, articolul “Ion Caraion, o cutie a Pandorei ?”, în România literară, an. XXXI, nr. 13-14/ 1998, pp. 27-30
“De la un timp, textele lui Ion Caraion funcţionează ca un soi de cutie a Pandorei. Toate relele par a ieşi din cuprinsul lor, până la a configura imaginea unui « monstru ambiguu », după cum s-a exprimat un cunoscut critic, adică până la limita la care putem suporta manifestarea unui semen al nostru. Insulta, calomnia, duplicitatea, perfidia, felonia îi sunt atribuite fără drămuire, într-o infernalizare satisfăcută de sine, căci se consideră un act justiţiar. […] Cum ar putea fi cruţat un individ care, mai rău decât Procopius din Cezareea, a ţinut nu doar o dublă contabilitate a istoriei, dar a şi intervenit în desfăşurarea istoriei literare contemporane, arborând o serie de « măşti » contrastante, frizând scandalul ? […] S-ar putea arbitra un asemenea caz ? Ne încumetăm a ne asuma o atare sarcină nu tocmai lesnicioasă, repetându-ne afirmaţia că nu ne simţim în stare a ne pronunţa asupra autorului Cântecelor negre într-o manieră alb-negru. Să fie vorba atunci de ceea ce am numit undeva « morala gri » ? Nici atât ! Deoarece aceasta presupune un amestec mediocru, comod, ‘căldicel’ al contrariilor, pe când la Caraion ele sunt îndeobşte exprimate tranşant, alternativ, iar nu sub forma unei mixturi. Apar derutant separate, parcă sfidându-se, provocându-se în forul interior. Ţin a compune ele însele, în « puritatea » lor, trama unei personalităţi.”
“Jurnal, care, după cum se ştie, conţine o serie de neadevăruri stupefiante cu privire la persoane dintre cele mai apropiate de Caraion : Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, mama celei dintâi, venerabila doamnă Ecaterina Lovinescu-Bălăcioiu, asasinată într-o temniţă comunistă, faţă de care, în temeiul unei elementare logici intelectuale, etice şi afective, s-ar fi cuvenit a-şi exprima simpatia şi gratitudinea. Cu care s-ar fi cuvenit a se solidariza, pe care s-ar fi cuvenit măcar – obligaţie minimală – a le menaja. Cum se explică pamfletarul de rea-credinţă ?”.
NOTE
1. Laicul Nicolae Steinhardt a devenit în anul 1980 părintele Nicolae de la Rohia;
2. Textul emisiunii va fi inclus apoi în Unde scurte (III) de Monica Lovinescu;
3. N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 273-274;
4. Ibidem, p. 226;
5. Alecu este Alexandru Paleologu;
6. Nota explicativă a îngrijitorului ediţiei, Monica Manu, este: “În 1971, director la Cartea Românească era Marin Preda”. Numele şefului direct al prietenului Ion Caraion nu este divulgat în epistolar niciodată de către Nicolae Steinhardt, pentru că unele scrisori trimise clandestin puteau să ajungă şi în mâna ofiţerilor de la Securitate, iar schimbul de cărţi şi materiale literare putea fi oprit imediat;
7. Monica Lovinescu (una dintre sintagmele codului folosit în scrisori, pentru a-i deruta pe controlorii acestei corespondenţe, când nu erau trimise în cel mai mare secret, prin unii prieteni ce plecau în Occident sau veneau în România lui Ceauşescu);
8. N. Steindhardt, op. cit., p. 115;
9. Ibidem, p. 197;
10. Ibidem, pp. 215-216;
11. Ibidem, pp. 56-57;
12. v. semnificaţiile termenului “salvare” a scriitorilor postbelici pentru posteritatea operei lor în cartea lui Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi;
13. N. Steinhardt, op. cit, p. 28;
14. Ibidem, p. 29;
15. N. Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi (ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ovidiu Pecican), editura Allfa, Bucureşti, 2000, pp. 284-285; 289-290;
16. Nota Monicăi Manu: “Romanul lui Oscar Wilde; traducerea românească, datorată lui Dumitru Mazilu, a apărut la Editura pentru Literatură, în 1967. În Jurnalul fericirii, 173, N. Steinhardt făcea reflexii în jurul « portretului încărcat de taine al lui Dorian Gray ». Vezi şi N. Steinhardt, Incertitudini literare, capitolul « Incertul Oscar Wilde »”;
17. N. Steinhardt, op. cit., pp. 189-192;
18. Ibidem, p. 149;
19. Ibidem, pp. 230-231;
20. Ibidem, p. 51;
21. E. Lovinescu pusese ochii pe alt coleg de facultate al fiicei sale, Virgil Untaru (Ierunca) – după cum relatează Pericle Martinescu într-un articol din revista “22” de-acum un deceniu.
22. N. Steinhardt, op. cit., pp. 260-261.
Distribuie pe facebook
