Sententia gravis. Narratio primae visionisversetele Apocalipsei. poemul A - Dragoş Vişan Adăugat în 22 august 2010, la 00:38 | 123 afișări / 96 vizitatori |
“Angelo Ephesi Ecclesiae scribe : Haec dicit qui tenet septem stellas in dextera sua, qui ambulat in medio septem candelabrorum aureorum :
Scio opera tua, et laborem, et patientiam tuam, et quia non potes sustinere malos : et tentasti eos, qui se dicunt Apostolos esse, et non sunt : et invenisti eos mendaces : et patientiam habes, et sustinuisti propter nomen meum, et non defecisti.
Sed habeo adversum te, quod caritatem tuam primam reliquisti. Memor esto itaque unde excideris: et age paenitentiam, et prima opera fac. Sin autem, venio tibi, et movebo candelabrum tuum de loco suo, nisi paententiam egeris.
Sed hoc habes, quia odisti facta Nicolaitarum, quae et ego odi.
Qui habet aurem, audiat quid Spiritus dicat Ecclesiis: Vincenti dabo edere de lingo vitae, quod est in Paradiso Dei mei.” (Apoc. II, 1-7)
(Scrie-i îngerului Bisericii din Efes: Iată ce spune Cel Care ţine-n mâna dreaptă cele şapte stele şi Care străbate printre cele şapte luminânde aurite.
Îţi ştiu faptele, străduinţa şi răbdarea. Pentru că nu poţi să-i favorizezi pe cei răi. I-ai pus la încercare pe cei care îşi zic apostoli şi nu sunt; şi le-ai dat în vileag vicleniile. Şi ai răbdare şi ai mărturisit pentru numele Meu şi n-ai dat înapoi.
Însă am ceva cu tine, că nu te-ai menţinut în dragostea ce te cuprinsese la început. Aşadar adu-ţi aminte de unde ai căzut ; şi căieşte-te, întorcându-te la fapta dintâi. Altfel, voi veni la tine şi îţi voi mişca din loc sfeşnicul, dacă nu vei face penitenţă.
Dar ţii una şi bună: urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi eu le urăsc.
Cine are urechi de-auzit, să audă ceea ce Duhul Sfânt spune Bisericii: “Celui ce va birui, îi voi da să guste şi să se sature din pomul vieţii, care este în raiul Dumnezeului Meu.)
În insula Patmos, ultimul apostol, cel mai apreciat de către Mântuitorul lumii, Învăţătorul Iisus Hristos, scrie ceea ce îi transmite chiar El, sub chipul Îngerului Domnului.
Se autodenumeşte din primul verset al Apocalipsei „robul Său Ioan” (Apoc., I,1). Pentru creştinii din jurul anului 100 a.Chr. apostolul iubit al Domnului afirmă că “a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu şi despre Testamentul (Legea Nouă) al lui Iisus Hristos, spunând ce a văzut” (Apoc., I, 2).
„Tempus enim prope est.” (Căci vine vremea.)
Ioan Teologul se consideră trimisul, alesul “Celui Care este, Care era şi Care va fi venit.” (Apoc., I, 4). Transmite salutul păcii şi din partea celor şapte duhuri (spirite) care Îi înconjoară tronul ceresc. Iisus e numit de Ioan „martorul credincios”, “primul Împărat al lumii”, „fiul cel dintâi ce-a înviat dintre cei morţi” (Apoc., I, 5).
Apostolui Iubirii dumnezeieşti afirmă că Iisus a adus Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Şi că „ne-a dat har s-avem preoţi sfinţiţi în numele lui Dumnezeu, Tatăl Său” (Apoc., I, 6). Sfântul Ioan ne dezvăluie că El va veni pe nori. Oricine îl va vedea, chiar şi cei care L-au lovit. Şi va plânge pentru sineşi orice neam al pământului. (Apoc., I, 7).
După ce mărturiseşte că totul i se descoperă într-o zi de duminică, în insula Patmos, că Iisus Hristos e alfa şi omega, începutul (principium) şi sfârşitul (desăvărşirea), apostolul Ioan arată şi felul în care i se face Descoperirea (Apocalipsa): că a auzit glas mare în spatele său, ca dintr-o trâmbiţă („tuba”).
Între cele şapte luminânde, Fiul Omului cu şapte stele
Întorcându-se, a văzut şapte candelabre aurite
şi în mijlocul lor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului,
cu o haină lungă şi încins c-un brâu de aur.
Şi capul Acestuia, şi pletele erau albite de lumină,
exact ca lâna cea albă şi ca zăpada,
iar ochii Săi – două văpăi,
iar picioarele Sale – aramă încinsă, în cuptor arzând,
iar vocea Lui – vuietul când vin apele mari.
Şi ţinea în mâna Sa dreaptă şapte stele,
iar din gura Lui ieşea sabia pe ambele părţi ascuţită,
iar faţa Sa – precum soarele lucind la amiază.
Şi cum l-a privit, a căzut înaintea picioarelor Lui
ca mort.
Iar El şi-a pus dreapta Sa asupră-i, zicând:
“Nu te teme, că Eu sunt Cel dintâi şi Cel venit ultimul (novissimus), Cel viu !
Şi am fost printre cei morţi, dar iată-Mă trăind în vecii vecilor.
Şi am cheile morţii. Şi pe cele ale sălaşului ei.
Să scrii aşadar cele pe care le-ai văzut, pe cele care sunt
şi pe cele care trebuie să fie după aceasta.
Taina celor şapte stele, pe care le vezi în mâna Mea
şi a celor şapte luminânde aurite – cele şapte stele sunt îngerii
celor şapte Biserici ale Mele, iar cele şapte luminânde,
chiar Bisericile Mele sunt !
(versificare după Apoc. I, 12-20)
Nu sunt versuri cele de sus. Nu-i creaţia mea, umană. Este Autoportretul Său!
Ce suntem noi, creaturi precum toate celelalte, în faţa măreţiei divine...
Apostolul Ioan aude în spatele său o voce precum cea a viiturilor
care au cuprins în 1970 şi-n 2004-2005, şi-n 2010 ţara,
numai că viitura aceasta îl face nu ca pe noi, ci să trăiască altfel, murind
de fericire şi văzându-L ca-n vis, cu plete luminate de Soarele inimii,
c-o rostire şi c-o faptă ieşind înainte concomitent,
din sabia gurii Sale înţelepte tăind
şi din ascultarea voinţei treimice legând –
exact ca Făt-Frumos cel înţelept din „Tinereţe fără bătrâneţe” şi-atât
pentru că „viaţa fără de moarte” n-a acceptat-o, din miezonoptica Ghetsimanilor,
ci moartea cea mai cumplită, moarte pe cruce, prin străpungerea
fluierelor sau câlcâielor picioarelor, a mâinilor, înţeparea capului şi-a coastei
de unde a ieşit ca-ntr-un izvor de apă un Manole şi-un Făt-Frumos din Lacrimă.
Doamne, cu ochii-n văpăi, pe toate le vezi şi chiar pe Ioan Teologul îl cerţi
că nu şi-a dat tot interesul şi inima, precum rămăsese lângă Cruce…
Oare ce putem să mai facem în aceste grele zile să-Ţi placem?
Nu ne-au ajuns toate durerile. Vrem altele. Şi altele... Ne biciuim cu păcate !
Cum să ne vezi dacă stăm ascunşi după tufe, mai rău decât Adam şi Eva?
Cum să recunoaştem vocea Ta gravă, cele şapte luminânde, pe îngerii Tăi?
Noi nu am fugit din jurul Golgotei. Noi, chiar noi am strigat moartea Ta.
Chiar noi Ţi-am aşezat cununa de spini, am luat vergea. Am lovit.
Cine n-are păcat dintre noi, mă poate contrazice că nu-i aşa. Toţi luăm bolovani.
Toţi parcă nu ştim cum să mai stricăm. Şi nu punem început bun. Pândim, goi.
Pândim, trişti. Pândim, adormiţi. Pândim, aiuriţi. Pândim, înhăitaţi fără voie.
Nu ne mai strângem decât în familii să te slăvim. Ar trebui să ieşim pe străzi.
Acolo, în mijlocul localităţilor să Te implorăm. Ca ţara să scape de urgii.
De vremea asta a prostirii în masă. De conducători slabi. De şovăieli. De umiliri.
Dar ieşirea în stradă înseamnă, de fapt, reintrarea în noi, în sineşi a neamului!
A avea neamul în tine, creştineşte, dar tolerant universal, înseamnă a fi om, a spera.
Lumea aceasta are deja multe stigmate. Ca Tine. Dar mai are şi îngerii Bisericii.
Prin continuitate apostolică. Să nu-i dăm uitării. Stelele şi luminândele cântate.
Genunchii plecaţi. Mâna întinsă, ajutată. Mângâieri de vorbe şi fapte-ntre noi.
Cel mai mult m-a uimit când sfântul Ioan scrie că eşti Novissimus.
Eşti venit ultimul, după patriarhi, drepţi, profeţi. Eşti Cel din urmă. Dar mereu nou.
De la Tine trebuie pornită o nouă Axiologie a lumii veacului 21.
Viaţa economică s-ar trezi dacă statul ar începe să caute cu prioritate la cei săraci.
Măsurile coercitive, de exemplu impozitul uriaş pe venit, cel forfetar – diferenţiază-le ! Fă-l pe Videanu, că tot se laudă c-ar trăi ca profesor cu vechime,
(vechime la Profesorul ăl mare, cu cântec irakian...), să dea pentru stat ce a furat!
Fă-o pe Udrea, minciuna, să spună cum i s-a ultrafinanţat ministerul...
Fă-o pe Elena cealaltă ce-a fost, o necunoacătoare de limbă română. Adu-o acasă!
Dă-i brânci lui Boc, să nu mai asculte orbeşte, că n-a intrat Harap-Alb la Spân...
Cât timp statul va fi interpretat ca puterea discreţională a unuia singur, a Spânului?
Nu se iveşte şi aici semn de întâmpinare a Ta? Nu mai nasc la România oameni?
Unde-i spiritul legii, al corectitudinii, al bunului simţ şi iubirea ca-ntre fraţi?
Doamne, Iisuse Hristoase, vino Doamne. Adoarme cerberii pentru totdeauna.
Fă să ne trezim cu ochii tămăduiţi, vioi, îndrăgostiţi de efort, de talent, de noi!
Altor neamuri nu le lipseşte bunătatea între ei, nu sunt aşa dezbinaţi. Dă-ne har!
Viaţă culturală, trăire ca-n sărbători, abţinere de la chiolhanuri, de la jigniri.
Suferim, dar nu înaintăm. Cădem, nu ne-ajutăm. Vino Tu, Îngerul Domnului aici.
Distribuie pe facebook
