Spectacolul vizibilităţii mediate - Sorin Despot Adăugat în 04 aprilie 2009, la 14:37 | 463 afișări / 445 vizitatori

Există expresii pe care, auzindu-le, le poţi imediat atribui emiţătorului. „Asta a zis Armstrong cînd a pus primul pas pe lună!” Şi te gîndeşti că e important ca cineva să deţină o informaţie ca asta. Există simboluri grafice, imagini, cuvinte pe care o majoritate le poate atribui unui obiect, unui brand, unei „realităţi”... Privind lung la virguliţa inscripţionată pe tricoul profesorului de politologie, colegul de lîngă mine exclamă: „se îmbracă de la NIKE”. Şi zîmbeşti...

„I did not have sexual relations with that woman!” Fără să am nici un fel de date în legătură cu asta, sînt pregătit să pariez că minim 5 din 10 vorbitori de limbă engleză pot identifica atît persoana care a făcut celebre aceste cuvinte, cît şi femeia la care se referea. De la această presupoziţie am pornit atunci cînd mi-am ales tema acestei lucrări şi atunci cînd am gîndit (nu foarte mult, trebuie să recunosc :) ) conţinutul acesteiea.

Mă folosesc în principal de concepţia lui Thompson şi cea a lui Debord, dat fiind că problema identificată de mine este aceea că mass-media ne oferă informaţii de „interes general” după criterii care ţin, de foarte multe ori, mai mult de caracterul senzaţional al unui eveniment, şi mai puţin de importanţa lui efectivă, privită prin prisma repercusiunilor reale pe care acest eveniment le-ar putea avea asupra beneficiarului informaţiilor transmise.

În cuvinte puţine, voi căuta cauza acestui fenomen, folosindu-mă de concepţiile celor doi asupra vizibilităţii şi, respectiv, asupra spectacolului. Anticipez faptul că interacţiunea mediată este cea care facilitează şi prilejuieşte acest „circ al senzaţionalului”.

În lucrarea „The New Visibility”, folosindu-se de exemplul oferit de războiul din Irak, John B. Thompson creează premisele unei lucrări ce are ca scop tratarea punctuală a particularităţilor unei noi forme de vizibilitate (vizibilitatea mediată). Bineînţeles, Thompson face distincţia între interacţiunea faţă-în-faţă, ce are, în mod normal, un caracter bidirecţional, şi interacţiunea mediată, cu un caracter, de cele mai multe ori, exclusiv unidirecţional şi cu particularităţi deosebite.

Emiţătorul şi receptorul, în cazul comunicării mediate, se află în contexte de spaţiu şi/sau timp diferite. De vreme ce interacţiunea mediată are caracter unidirecţional şi implică producerea de forme simbolice pentru o gamă variată de receptori, este mai bine privită ca şi o formă de cvasi-interacţiune (Since mediated interaction is largely monological in character and involves the production of symbolic forms for an indefinite range of potential recipients, it is best regarded as a kind of quasi-interaction). Mulţumită dezvoltării mediilor de comunicare, vizibilitatea este eliberată de constrîngerile spaţio-temporale. Acel „aici şi acum” caracteristic vizibilităţii directe este posibil şi pentru vizibilitatea mediată.

Însă, anumite trăsături ale mediei creează anumite efecte de percepţie, conţinutul mesajului trecînd pe planul secundar în ceea ce priveşte impactul asupra simţurilor receptorului. ”Prin procesul localizat de apropiere, produsele mass-media sunt introduse în seturi de practici care le modelează şi le alterează semnificaţia.” Lideri politici din toată lumea au învăţat şi sînt deseori consiliaţi să se folosească, spre beneficiul lor, de această uriaşă unealtă. Vizibilitatea mediată, a devenit, pentru foarte mulţi o reală şansă de reuşită. Însă dezvoltarea media a creat nu numai oportunităţi deosebite pentru liderii politici, dar şi noi riscuri pe care aceştia se văd nevoiţi să şi le asume, dat fiind că decurg din însăşi natura vizibilităţii mediate.

Nu e de mirare că Bill Clinton s-a găsit în dificultate, confruntat fiind cu acuze atît de grave. „I did not have sexual relations with that woman!”, spunea Bill Clinton, fiind convins că aspecte atît de intime ale vieţii personale nu au de ce să fie mediatizate. Acest nou tip de vizibilitate este, însă, dacă mi se permite clişeul, „o sabie cu două tăişuri”. Ca să împing ideea de dihotomie de acest tip într-o zonă imediată, aş spune că rolul de informare al sistemului mediatic este depăşit de latura comercială, fapt care determină sistemul să transforme informaţia politică în spectacol, într-un joc de scenã sau în nişte benzi desenate.

(De ce zîmbim cînd auzim propoziţia lui Clinton? Pentru că ni se pare amuzantă reacţia lui în faţa situaţiei. Pentru că ne-a interesat ce face cu viaţa sa privată. Pentru că sîntem voyeuri şi consumatori de senzaţional. Pentru că media ne permite şi ne încurajează. Pentru că nu ne împotrivim. Pentru că vrem mai mult. Şi mai mult)

Guy Debord face o distincţie (ce-i drept, tacită) între spectacolul ca festival şi "spectacolul ca spectacol". Distinge între spectacolul concentrat al totalitarismului (făcînd referire la vechile funcţii politice şi religioase ale festivalului) şi „spectacolul difuz al societăţii spectacolului”. De această distincţie, într-un sens un pic alterat (în sensul unei modificări, nu în sensul alimentar al cuvîntului), mă voi folosi în cele ce urmează, nu înainte însă de a mai face cîteva precizări despre concepţia lui Debord. Acesta „umple” spaţiul lăsat de spectacolul sacru cu un nou tip de spectacol: spectacolul comodităţii. Spectacolul devine reconstrucţia materială a iluziei religioase.

Pentru Debord, spectacolul este un fenomen cu totul negativ, care transformă viaţa reală în reprezentare. Spectacolul ne-a făcut robii supuşi ai societăţii moderne. Singurul nostru rol este acela de a fi spectatori comozi şi pasivi.

Protagoniştii vieţii politice au devenit vedete ale sistemului mediatic. Invazia politicului în spaţiul mediatic a dus la supralicitarea interpretărilor ideologice şi politizate ale problemelor sociale şi, implicit, la o politizare excesivă a receptorilor, la reproducerea în corpul societăţii a clivajelor din spectrul politic.

„I did not have sexual relations with that woman!”... şi Clinton devenea mai mult ca niciodată o vedetă a acestui sistem. Toţi ochii erau aţintiţi pe el din toate unghiurile. Iar el tot ce a putut spune a fost... ştim exact ce a spus, nu-i aşa?

Concepţia lui Thompson mi se pare că atinge destul problematica spectacolului. În momentul în care Thompson apropie conceptul de nouă vizibilitate de cel de putere politică, fără a uita să amintească de scandal... oricum ai privi problema, avem spectacol. Fireşte că nu în sensul lui Debord.

Concepţia lui Guy Debord mi se pare, de la un punct, şubred construită. David Roberts îi aduce lui Guy Debord cîteva obiecţii importante. Prima dintre ele este îndreptată asupra distincţiei mult prea vagi propuse de acesta. De asemenea, teoria lui Debord cu privire la spectacol este prea „compactă” pentru a fi analitic utilă. Are nevoie de „despachetare”. Distincţia între concentrat şi difuz la Debord este neclară sau, mai bine zis, nedezvoltată suficient. Nu poţi particulariza pornind de la concepţia sa. Nu poţi aplica astăzi mare lucru dacă nu transformi. Dacă nu interpretezi. Dacă nu îndulceşti un pic concepţia perfect negativă a lui Debord asupra spectacolului, în cazul de faţă.

Revin la Thompson şi mai ales la „buclucurile” în care se pot găsi liderii politici actuali ca urmare a vizibilităţii mediate. Teoreticianul îşi pune o întrebare importantă. De ce în ultimele decenii s-au înmulţit scandalurile în arena politică? Un răspuns facil ar fi acela că standardele morale ale politicienilor au scăzut. Improbabil! Răspunsul nu se găseşte în spatele „figurii” emiţătoare, ci în însuşi sistemul mediatic ce o face vizibilă.

Big Brother, "cel care cîntă şi dansează" nu e unic. Big Brother e fiecare în faţa unui televizor? Big Brother sîntem noi, cei care ştim ce a spus Clinton şi rîdem? Cei care ştim de unde îşi cumpără profesorul de politologie tricouri? Sau poate că Big Brother este însuşi televizorul. Şi bill-boardul de la Romană. Şi radioul. Şi revistele. Atunci... Big Brother nu e nici Clinton, nu sîntem nici noi... Big Brother este însuşi sistemul mediatic care îi facilitează lui „Big Brother” accesul la noi... şi la Clinton.

Thompson vede în dezvoltarea tehnologică şi în cultura schimbătoare a jurnalismului doi factori importanţi în „înmulţirea” scandalurilor politice. Practic, odată cu posibilitatea de a afla mai mult, creşte şi dorinţa de a o face. Sîntem îmbuibaţi zilnic cu deşeuri informaţionale. În definitiv, pe cine interesa ce a spus Clinton? Sigur, veţi spune că e importantă moralitatea unui preşedinte de stat. Şi sînt perfect de acord. Dar dacă informaţia şi numai informaţia este motivul pentru care o lume întreagă a urmărit cu sufletul la gură scandalul sexual în care preşedintele american a fost implicat, atunci de ce zîmbim de fiecare dată cînd auzim: „I did not have sexual relations with that woman!” ?

Cochetăm cu „Big Brother” pentru că, vorba aia, e fratele nostru. Acceptăm şi chiar ne dorim informaţie scandaloasă, spectaculoasă, senzaţională. Ştim de unde se îmbracă profesorul de politologie pentru că semnul inscripţionat pe tricoul dumnealui este semnul lui „Big Brother, cel care cîntă şi dansează”. Cînd eşti atît şi atît de adînc ancorat în tot fluxul informaţional din jurul tău, te găseşti înghiţind informaţii de care nu ai nevoie. Sau pe care nu le voiai nicicum.

Poate că aş fi tentat să văd numai partea negativă a „spectacolului” mediatic ce ne înconjoară. Însă eu sînt de părere că lumea nu a mai fost niciodată mai animată ca în „epoca media”. Iar pe Big Brother... nu degeaba îl numim aşa.

[...]

va urma... (internetul este o formă atipică de vizibilitate mediată - poate deveni cel mai puternic instrument politic. ne dorim asta?)

---

Distribuie pe facebook