SupravieţuitoriiScenariu - Nicoleta Ionescu Adăugat în 12 iunie 2010, la 22:16 | 215 afișări / 208 vizitatori |
SUPRAVIEŢUITORII
FADE IN:
EXTERIOR, ORAŞ - ZI:
(Oraş sub bombardament. Raiduri aeriene, explozii. Lupte de stradă, tancuri, răniţi.
Clădiri cad, pe o muzică gen Glenn Miller - Moonlight Serenade. Amurg. Un mare hotel, cu firma "CONTINENTAL", se prăbuşeşte lent. Imagine reluată la infinit.)
INTERIOR, CAZINOU - NOAPTE:
(Club de noapte clandestin. Veselie dezlănţuită. Fauna obişnuită a unor localuri de acest tip, plus ofiţeri şi soldaţi; toţi beau şi râd, în jurul unei mese de ruletă. În fundal, prin separeuri se dansează lasciv, o mulţime de fete se agaţă de gâtul celor bogaţi.
ALEXA(17) îşi face cu greu loc prin mulţime, trăgând-o după ea pe DIXI (17), ambele în rochii stridente de bal.)
ALEXA:
Hai, fată; ţi-am zis eu... Astăzi e ziua mea norocoasă! Stai să vezi!
(Scoate din sân un sul de bani, licitează pe roşu şi câştigă. Cu poala plină de fise, cele două merg la masa unui ofiţer care plânge cu paharul în mână. Îi răstoarnă în batjocură fisele pe masă şi îi iau la dans în schimb pe cei doi soldaţi tineri care îl însoţesc. Sunt bete şi râd prosteşte.)
EXTERIOR, ORAŞ - IDEM CADRUL INITIAL:
(Multime văzută din spate alergând printre clădiri ruinate. Două fete , VERA (17) şi MARINA (15), fug ţinându-se de mână; Vera are o păpuşă de cârpă într-o mână. Explozii, panică. Păpuşa cade în noroi, cu ochii spre cer. Oamenii aleargă, în derută. Vera se întoarce. Mâna ei apucă păpuşa; fuge după cealaltă şi se pierd în mulţime. O explozie apropiată întunecă totul.)
INTERIOR, CULOAR:
(Coridor îngust, întunecos, cu aspect de hrubă. VERA ( păr scurt, haine de camuflaj) înaintează încet, pipăind pereţii, luminează drumul cu o lanternă cu lumină slabă. O urmează MARINA (aspect inocent, rochie ponosită, bocanci; ţine în mână păpuşa).
VERA
Sper să nu-ţi fie prea frică. Aşa, apleacă-te. Locul e cam strâmt, cam întunecos...
MARINA
Într-adevăr...
VERA
Dar e singurul unde am putut aduce cărţile...
MARINA
Aici e? Peştera asta o numiţi voi şcoală?... Ah, Vera, e cu totul altfel decât îmi închipuisem... E aşa de frig... şi de întuneric... Acolo, în munţi, la cabană, mama îmi povestise lucruri atât de frumoase!...
VERA
De ce tot aduci vorba despre mama? Mama nu mai e. Şi nici cabana. Uită- le pe amândouă.
MARINA
De ce să uit? Nu vreau asta. Mama era atât de bună... Ea m-a-nvăţat tot ce ştiu până acum... Era ca o lumină...
VERA
Iar eu îţi repet, Marina, că mama nu mai e. Şi nici tata, şi nici fraţii noştri. Aşa cum nimic nu mai este cum era odată!
MARINA
Dar, Vera...
VERA
... Tu ai avut noroc până acum. Ai trăit în refugiu, cu mama, dar noi, aici, am privit totul cu ochii deschişi. Şi tata a murit cu ochii larg deschişi, a murit ca un erou, privindu-şi duşmanii în faţă. Şi fraţii noştri au murit scoţând răniţii dintre ruine, pentru a-i adăposti în alte ruine, mai puţin şubrede... Acum am rămas numai noi. Tu şi eu. Şi trebuie să mergem mai departe.
MARINA
Spui că aici e şcoala?... Ce mult mi-am dorit s-ajung la o şcoală adevărată...
(Se aud explozii înfundate. Fetele se adapostesc într-o firidă.)
VERA
Observi? Când treci pragul încoace, zgomotele parcă se mai domolesc.
MARINA
Sau nu ne mai sperie aşa de tare. E întuneric, dar nu mai îmi e atât de frică; dacă sunt cu tine...
VERA
Hai. Hai... Ia un pesmet, ţi-o fi foame... (Mănâncă amândouă, în tăcere.)
MARINA
Şi totuşi... Nu peştera asta aş fi vrut s-o văd, ci şcoala cea adevărată, clădirea cu ferestre mari, cu grădină..., cu... (Izbucnind.) De ce venim noi aici, Vera? Ce căutăm în bezna asta? Unde e şcoala promisă de mama? Unde, unde?...
VERA
Ţi-am mai spus. Clădirea aceea nu mai este. E o ruină, năpădită de şobolani. Azi e 15 septembrie. Mă întreb câţi îşi vor mai aminti. Stai.E cineva aici. Aşteaptă.
INTERIOR, ALTĂ ÎNCĂPERE:
(La capătul culoarului, o încăpere-hrubă, mare, cu aspect de depozit. Pe jos, până aproape de tavan, vrafuri de cărţi. Lăzi, saci, scaune şi mese îngrămădite; într-un colţ, doi saci de dormit. La o masă, luminată slab de un bec atârnat din tavan, ELENA(17) şi ANDREI (17, picioare prinse în tije metalice) dorm cu capetele pe un teanc de cărţi şi caiete.Elena tresare.)
ELENA
Am auzit un zgomot, Andrei. Scoală-te, vine cineva. Să ascundem cărţile! Aşa, scoate-ţi si ochelarii... Hai să facem pe îndrăgostiţii, ca de obicei, să nu bănuiască... (Vrea să-l sărute.)
ANDREI
Ce-i? Lasă-mă... M-am săturat!... Tot or să ne prindă-ntr-o zi... Ce mi-e azi, ce mi-e mâine sau poimâine...
ELENA
Da, ai dreptate, dar mai avem de lucrat, Andrei, mai avem atâta de scris... N-am ajuns nici la 2010...
ANDREI
Da, da... mărturia, cronica vie a faptelor...
ELENA
Tu scrii atât de frumos, Andrei, atât de real, ar fi păcat să se piardă.
ANDREI
Stau aici ca un nevolnic şi scriu, pentru că nu sunt în stare de altceva. Poate că un trup plin de răni ar fi o cronică şi mai vie!...
ELENA
Hai, Andrei, nu te mai gândi la asta. Hai să facem pe îndrăgostiţii... (Andrei o respinge.) Cine-i acolo?
(Intra Vera şi Marina.)
VERA
Elena? Andrei? Ce mult mă bucur că vă văd! Ea e sora mea, Marina. A trăit în munţi. Anul ăsta trebuia să intre la liceu.
ANDREI
Îmi pare bine.(Fascinat de Marina.) Iartă-mă că nu mă ridic. Picioarele... Nu vor să mă ţină... O boală din copilărie.
ELENA:
(Către Vera.)
Ştiam eu că o să vii. Eram sigură!
VERA
Nu s-ar zice că ne-aţi aşteptat.
ELENA
Ba da, ba da. Dar, drept să-ţi spun, nu mai ştiu exact ce dată este astăzi. Înseamnă că e 15 septembrie...
MARINA
Păi voi nu aţi venit pentru deschidere?
ANDREI
Ce deschidere?
MARINA
A... anului şcolar... Mama aşa-mi spunea: că la fiecare început de an, copiii vin cu flori şi profesorii se bucură că-i revăd... Flori nu se pot găsi, din păcate...
VERA
Taci!
(Andrei îşi pune ochelarii, dă o pânză la o parte şi începe să scrie, mecanic, într-un caiet gros. Din când în când, o priveşte visător pe Marina, rămasă în picioare, cu păpuşa în mână. Elena şi Vera se retrag într-un colţ.)
ELENA
Adevărul e că noi nici n-am plecat. Am stat toată vara aici.
VERA
În peştera asta? De ce?
ELENA
Andrei. Scrie opera vieţii sale...îşi aminteşte tot, scrie tot, cercetează ziare, documente, cărţi vechi... Nu trebuie să uite nimic... E atât de inteligent, de profund... Va fi opera vieţii lui...
VERA
Elena, tu îl iubeşti.
ELENA
Nu mă crede, nu mă ascultă... El crede că e doar un fel de joc şi chiar aşa şi este, în aparenţă. E atât de neîncrezător şi de abătut din cauza... (Priveşte spre picioarele lui Andrei.) Scrisul îl ţine în viaţă...
VERA
Bine, dar când va termina? Când va ajunge în prezent?
ELENA
(Pe durata monologului, imagini retrospective: copilărie fericită, primii paşi, şcoală, familii, parcuri de distracţii, alternând cu scene sociale de pace, apoi dictatură, înrolări ale taţilor etc.)
Nu va ajunge niciodată în prezent. Trecutul e inepuizabil... Despre fiecare clipă poţi scrie zeci de pagini.Stau noaptea şi-i povestesc, şi-i aduc aminte despre lucruri pe jumătate uitate. Uneori, durerea retrăirii e atât de vie, încât ne trezim că plângem în hohote, îmbrăţişaţi. Iar uneori, rar de tot, râdem ca nişte copii şi ceva ne învăluie ca-ntr-un nor luminos, timpul devine mai uşor şi o fericire rară coboară asupra noastră. Aş vrea să mor în clipele acelea. Să murim împreună....Dar ştiu că n-am dreptul... el trebuie să scrie, să scrie mereu... să nu se piardă nimic...
VERA
Elena, eu cred că tu nu faci altceva decât să te minţi. Şi să-l minţi şi pe el. Îl duci mereu spre trecut, îl rătăceşti în acel labirint ca o călăuză vicleană. Pentru câteva fărâme de rai, şi acelea atât de iluzorii, îl cobori mereu în infern...
ELENA
Pentru unii oameni, coborârea în infern este un destin...
VERA
De ce nu îl laşi pe el să aleagă?...
(Linişte. Andrei scrie, Marina priveşte peste umărul lui.)
INTERIOR, CAZINOU - NOAPTE:
(Dixi şi Alexa dansează cu cei doi soldaţi, care râd ameţiţi şi le pipăie. Se aud sirenele poliţiei. Descindere în forţă. Panică, împuşcături. Fetele şi cei doi soldaţi se strecoară pe un geam lateral şi ajung în stradă.)
EXTERIOR, STRADĂ - NOAPTE:
(Cei patru fug împleticit, în luminile focurilor de mitralieră. Alte explozii. Băieţii sunt seceraţi de gloanţe. Dixi deschide chepengul unei pivniţe. Cele două intră şi îi târăsc după ele pe soldaţi.)
INTERIOR, ACELAŞI:
(De afară răzbat zgomote puternice de explozii, ţipete, apoi linişte. Intră Alexa şi Dixi, cărând pe rând soldatul mort şi pe cel grav rănit. Sunt de o veselie deplasată. Vera, Marina, Elena şi Andrei privesc neclintiţi.)
ALEXA
Hei! Hello!! Trezeşte-te, naţiune! Ave Cezar, mortăciunea te salută! (Trânteşte pe jos soldatul mort.)
DIXI
Ajută-mă, Alexa, că ăsta al meu e mai greu. O avea mai mult plumb în el decât al tău! (Îl trânteşte în cruciş, peste celălalt.) Cât e ceasul? O fi dimineaţă?
ALEXA
Seară, dimineaţă, ce mai contează? Când te distrezi aşa de bine, noaptea sau dimineaţa nu sunt decât momentul ca s-o iei de la capăt!
DIXI
Chiar aşa! Ia uite cine-i pe-aici! Nu v-am mai văzut d-un car de ani! Aşa mi se pare.
ALEXA
Tot aşa mutre posace aveau şi ultima dată. Vai de capul lor!
DIXI
Pe când noi... Am dansat toată noaptea la club, la Continental...
VERA
Continentalul nu mai există.
MARINA
Mama şi tata s-au căsătorit la Continental... Vrei să spui că...
VERA
Continentalul nu mai există. E o îngrămădire de fiare şi cărămizi, printre care foiesc şobolanii!
ALEXA
Mă faci mincinoasă, hai? (O îmbrânceşte.) Te crezi şmecheră, da? Totdeauna ai făcut pe deşteapta, Vero. Dar ascultă la mine: zău că nu eşti decât o proastă!
DIXI
Chiar aşa!
ALEXA
Atât de proastă şi de idioată că nu poţi pricepe că Continentalul e acolo unde am eu chef să fie!
DIXI
Unde e distracţia, acolo e Continentalul! Ce poate ăştia să ştie!...
ANDREI
Vorbiţi cu dezacorduri şi cacofonii...
ALEXA
Cine ce te-a întrebat pe tine, ologule? Nu vezi că nu eşti bun de nimic? Uite-aici bărbaţi adevăraţi, ratatule! (Dă cu piciorul într-unul din soldaţi.)
ELENA
Lăsaţi-l în pace! Andrei e un geniu....
ANDREI
Nu-i nevoie să-mi iei apărarea, Elena; nu mă atinge părerea lor. Poate că într-un fel au dreptate...
(Un soldat geme. Marina observă. Se apropie de el, rupe rochia păpuşii şi-i pansează rănile. Rămâne lângă el.)
DIXI
Şi cum spuneam...Am petrecut până-n zori, am dansat la Continental!... Era plin de soldaţi şi de ofiţeri...
ALEXA
Şi am băut!... Şi vodcă, şi rom...
DIXI
Şi gin...
ALEXA
Îhî, chiar şi whisky. Mai am de-un deget aici. (Scoate o sticlă din sân.)
DIXI
Închipuiţi-vă, în timpurile astea asemenea chestii... Băieţii au fost de milioane! Au făcut rost de ce vrei şi ce nu vrei...
ALEXA
Dar şi noi... Am fumat şi...
DIXI
Ce? Aţi avut şi....? Şi eu de ce n-am ştiut nimic? Mie de ce nu mi-a dat nimeni? De ce, Alexa, hm? Aşa prietenă îmi eşti?
ALEXA
Ce te smiorcăi atâta? Nu ajungea pentru toată lumea! Am tras şi eu un fum de la...(Gest în sus.) Am fost pe fază... Eu sunt totdeauna pe fază!
DIXI
Trădătoareo!
ALEXA
Cine m-a pus să te iau după mine?! Pleacă!
DIXI
Aşaaa? Atunci a dracu' să fii tu cu Continentalul tău şi cu ofiţerii tăi şi cu romu' tău blestemat... şi a dracu' să fiu eu că m-am luat după tine... Egoistă fără suflet ce eşti!...
ALEXA
Eşti mangă!!! E mangă. (Se întinde pe jos, sprijinită pe soldaţi, să bea.)
DIXI
Zice asta: hai, fată, diseară la Continental...
ANDREI
"Hai, ţaţo la Iunion..."
DIXI
...zice: hai la Continental, că o să ne distrăm, o să uiţi de toate. Io zic: da' ce-o să zică şefu' dacă fugim de la fabrică? Zice: ce-ţi pasă ţie de şefu? Zic: îmi pasă, că o să facă spume la gură şi o să ne treacă pe lista neagră şi o să ne caut ăia-n tot oraşul! Cu câinii o să ne caute, şi când ne-o prinde... Zice: n-o să ne prindă, că ne-ascunde băieţii! O să mergem la Continental şi o să rămânem de tot acolo, şi-n fiece seară o să dansăm şi-o să bem şi-o să fumăm prafuri de visat frumos... Şi-acum uite. Ăştia e morţi, ăia ne caută... Şi eu sunt trează, mai trează ca niciodată! Şi-n hruba asta e frig şi e-ntuneric! Ce caut eu în hruba asta?!
ALEXA
Eşti mangă. Hai, ia de-aici .(Îi aruncă sticla pe jos.)
DIXI
Nu mai vreau! Eşti o mincinoasă. Sunt trează şi-n loc de muzici şi lumini, văd numai cadavre! Cadavre moarte şi cadavre vii... şi eu sunt tot un cadavru....(Plânge cu hohot.)
VERA
De ce-aţi intrat aici?
DIXI
Nu prea ştiu... Ne rătăciserăm după explozie. Eu i-am adus încoace. Cred că mi-am adus aminte.
ELENA
N-a fost doar o întâmplare.
VERA
Poate c-ar fi mai bine să plecaţi.
DIXI
N-avem unde să ne ducem. Dacă plecăm, o să ne rătăcim din nou.
ELENA
Rămâneţi. E loc destul.
ALEXA
(Priveşte sticla goală.) S-a terminat. (O azvârle.) Viaţa-i o căţea, şi trebuie să muşti tu mai întâi, până nu te muşcă ea pe tine!
MARINA
Trebuie că ai suferit mult, Alexa...(Despre rănit.) S-ar putea să trăiască... Ţine! (Îi dă Alexei păpuşa. Aceasta vrea s-o arunce, dar o aşază cu stângăcie deoparte.)
ELENA:
...Când eram copii, ne jucam împreună. Ţineţi minte, în clasa I? Ne adunam toţi, într-un cerc mare, şi cântam... "Am pierdut o batistuţă..."
ALEXA:
Eu îmi amintesc mai bine "Ţară, ţară, vrem ostaşi":
DIXI
Sau "Uliul şi porumbeii".
VERA
Copiii sunt cruzi de mici. Şi joacă jocuri crude.
ELENA
Dar jocurile te-nvaţă reguli. Nu poţi trăi fără ele.
VERA
Trebuie să şi vrei să le respecţi. Asta te învaţă la şcoală. De asta am venit aici.
MARINA
Eu nu, eu am venit din curiozitate. Şi din iubire. Am dorit atât de mult să vin... Acolo, n-am mers la şcoală. M-a învăţat mama din toate câte ceva. Şi eu îmi aşezam păpuşile două câte două, pe scaune, ca să cred că sunt la şcoală. Dar nu mă puteam iluziona prea mult. Voiam să văd copiii, să-i cunosc, să-i ating...
VERA
Marina, taci!
ELENA
Las-o să viseze. Îmi amintesc cum ne ţineam toţi de mână, cu tine, Alexa, şi cu Vera şi cu Dixi şi cu băieţii... Andrei putea alerga pe atunci... Ce fericiţi eram!
ANDREI
(Se ridică cu greu şi merge ţinându-se de pereţi, până lângă soldaţi.)
Amintiri... Mereu amintiri... Dacă n-ar fi fost boala aceea poate că aş fi zăcut şi eu acum lângă ei. Mi-am tot plâns şi mi-am blestemat destinul... dar poate că e un dat în toate... Pentru prima dată cred asta... şi mă bucur.... (Apucă mâna Marinei, cu gingăşie.) Şi nu din teama de moarte, o, în niciun caz. Oricând pot ieşi să primesc un glonţ în piept. Dar azi mă simt uşor ca un fulg, simt o briză atingându- mi sufletul... o speranţă...
MARINA
Aş fi vrut să mă prind şi eu de mână cu voi, şi doamna învăţătoare...
VERA
Doamna învăţătoare...
MARINA
Ştiu! Ştiu că nu mai este! Eşti atât de cinică, Vera...
VERA
Sunt realistă. Nici profesorii, nici învăţătorii nu mai sunt. Au fost printre primii prigoniţi! Unii au încercat să vorbească la tribună şi au fost seceraţi de mitraliere, alţii au luptat şi au fost ucişi.
ANDREI:
Alţii au fost batjocoriţi şi umiliţi, torturaţi până şi-au pierdut credinţa şi rostul şi au murit în tăcere, ca atâţia alţii...
MARINA
Şi poate că alţii sunt ascunşi în munţi şi de acolo vor începe o nouă lume...
ALEXA
Am urât şcoala! Era o rigiditate şi o disciplină... Reguli peste reguli, care de care mai absurde... La mine acasă nu existau reguli. De ce să nu faci ce vrei? De ce să nu vorbeşti când vrei, să vii când vrei şi să pleci când nu mai vrei să stai? Să ţipi când vrei şi să-ţi iei lumea-n cap când vrei? Tatăl meu făcea numai ce voia! Ce bărbat! Când credeam că nu va mai veni niciodată, se trântea uşa de perete, ne trezea din somn şi-i poruncea mamei să-i aducă mâncare şi băutură, apoi striga la noi: "Jucaţi, nenorociţilor, bucuraţi-vă că mă vedeţi; jucaţi, mă, netrebnicilor, că vă frâng oasele!"
DIXI
Şi voi eraţi lihniţi de foame şi abia vă ţineaţi pe picioare, iar maică-ta era o umbră de femeie...
ALEXA
Tata era măreţ! Era o forţă! Jucam până ne amorţeau picioarele şi mai jucam o dată de frica nuielei până se îndura de rugăminţile mamei şi ne trimitea la culcare. Iar mama - îşi merita soarta. Avea un suflet de sclavă. Făcea tot ce i se spunea. Am jurat că o să fiu exact ca tata, că n-am să fac niciodată ce vor alţii... Am fugit de la şcoală. Am fugit şi din fabrică. Am fugit şi de poliţie de atâtea ori...Am fugit mereu.
VERA
Ai fugit, dar n-ai ajuns niciodată niciunde.
DIXI
Ai fugit, ai fugit, dar i-ai tras şi pe alţii după tine... Uite, ăştia doi au dat colţu'.
MARINA
Încă nu, acesta o să scape, dacă-l îngrijim.
DIXI
Şi pe mine m-ai amăgit, Alexa. Dar acum sunt trează şi văd foarte bine că m-am rătăcit.
ALEXA
Puah!
ELENA
Ce s-a întâmplat cu părinţii tăi?
ALEXA
Tata e foarte bine. E cineva! Petrece, bea şi mănâncă, înconjurat de lume aleasă... Face numai ce vrea, ca-ntotdeauna.
DIXI
Tatăl tău a murit bolnav, în spital. Ros de vicii, slab şi flămând. Nici măcar n-a murit în luptă pentru vreo cauză...
ALEXA
Minţi! Să n-o credeţi! Tata trăieşte, oamenii îl adoră, îl urmează, îl aplaudă, peste tot...
DIXI
Iar mama ta munceşte nonstop în fabrica de arme, dincolo de gardul electric... Şi-a vândut viaţa ca să-i poată creşte pe fraţii tăi mai mici.
ALEXA
O sclavă, ce spuneam...
DIXI
Şi fraţii tăi muncesc.
ELENA
De ce nu-i vizitezi? Ai putea să-i ajuţi.
ALEXA
De ce să-i ajut? Mai bine-ar fi murit. Creierul lor e mort, numai mâinile sunt vii. Muncesc întruna, ca nişte omizi oarbe şi fără minte.
ANDREI
Viaţa e un dar, chiar dacă e imperfectă.
MARINA
Şi trebuie iubită.
ALEXA
Haida-de! Ia mai lăsaţi-mă cu textele astea! Viaţa nu trebuie iubită oricum. Viaţa e a celor puternici! (Se ridică şi caută sticla, dar nu mai e nimic în ea; o izbeşte de pământ.) Nu mai e niciun strop. Gata! V-am ascultat prea mult. Dixi, fato, mai eşti ţâfnoasă? (Se împiedică de soldaţi.) Halal amorezi ne-am mai găsit şi noi... Hai să căutăm alţii, că ăştia s-au dus... Hai, că mi-e aşa de sete!...
MARINA
Dixi, nu! Alexa, nu pleca, e periculos. Unde vrei să te duci?
VERA
Fuge din nou. Asta e tot ce ştie.
ALEXA
Hai, fato... Nu ştii ce pierzi... Pe voi nu vă iau, că nu sunteţi în stare.
DIXI
Eu nu mai plec... mă doare capul. Mi-a ajuns atâta distracţie. Unde te duci?
ALEXA
Găsesc eu un alt Continental!... Mi-e sete, mi-e aşa o sete!...
ELENA
Stingeţi luminile! Linişte!... Ne pot descoperi...
EXTERIOR, STRADĂ - NOAPTE:
ALEXA
(În mijlocul străzii, cu braţele deschise, în cruce.)
Nu mi-e frică! Unde sunteţi cu toţii? Laşilor! Fricoşilor!! Unde eşti tată? Şi tu? Unde eşti? Unde eşti? Viaţa-i o căţea... Mi-e aşa de sete....
(Pe obraji îi curg lacrimi. O rafală de mitralieră o doboară.)
ALEXA
Aaaaaaah!
( Cade lent. Chipul cu ochii deschişi, în noroi, priveşte spre cer.)
INTERIOR, ACELAŞI:
(Se aude stins ţipătul Alexei. Explozie puternică. Adăpostul se zgâlţâie, cad lăzi, cărţi; nori de praf.)
VERA
La pământ!
(Se aud proiectile, explozii în întuneric. Bombardamentul atinge apogeul. Apoi se opreşte. Fâşâitul unui chibrit. Elena aprinde lampa de gaz aşezată pe sol.
Grup compact, pe podea, în jurul rănitului şi al celui mort. Marina şi Andrei se desprind dintr-o îmbrăţişare. Elena îi priveşte melancolic. Dixi ţine păpuşa strâns în braţe.)
ANDREI
(Către Elena.)
Acum nu a trebuit să ne prefacem. Elena, iartă-mă.
ELENA
Văd. Înţeleg.
ANDREI
Ea nu-mi aduce aminte de trecut. E caldă şi bună şi luminoasă. (Îşi lipeşte obrazul de mâna Marinei.)
ELENA
(Care ocroteşte cu braţele manuscrisul)
Dă-mi ochelarii, Andrei. E rândul meu să scriu. De fapt, ideea manuscrisului a fost a mea. Şi nici nu mai ştiu care sunt amintirile tale şi care ale mele; am rătăcit prin trecutul tău până m-am confundat cu el. Ar trebui să încep să-l recuperez pe- al meu. Să mă cunosc, să mă descopăr prin scris, aşa cum te descoperi tu, Andrei, prin iubire. Cred că asta mi-am dorit întotdeauna. Poate că e un destin...
(Ia ochelarii şi începe să scrie încet.)
DIXI
Păpuşa Marinei. Mi-a dat-o mie.... Chiar seamănă cu ea... Sau nu. Cu altcineva, nu?
VERA
E doar o păpuşă cu un chip convenţional.
DIXI
Ba nu, uite, când o ţin aşa în lumină, parcă ar fi Elena, iar acum, cu ochii deschişi, are chipul tău. Iar acum, cu părul în vânt... ah, dac-aş avea o oglindă... nu pot să cred... mi-e teamă că seamănă puţin şi cu mine!... Biata Alexa....
MARINA
Cel mai mult seamănă cu Alexa... Are o faţă de copil...
RĂNITUL
(Geme.)
Apă... (Marina îi dă.) Unde sunt? Cine sunteţi?
VERA
Eşti la şcoală. Azi e 15 septembrie. E ziua când începe şcoala. Ca-n fiecare an.
RĂNITUL
Am fost departe... Sunt obosit... E greu...
ELENA
Odihneşte-te, rămâi cu noi. Suntem colegii tăi.
ANDREI
Atât te rog. Spune-ne. Ce ai văzut acolo? Cum era?
RĂNITUL
Era... o lumină mare... Era frumos... Vorbiţi-mi...
ELENA
E o şcoală nouă. E frumos. Profesori nu mai sunt. Şi nici prea mulţi copii. Suntem numai noi. Şi avem cărţi. Şi ce nu e în cărţi, e în manuscris. Andrei a scris tot. Şi acuma scriu eu, apoi, pe rând, fiecare. Seara citim şi ne întrebăm o mulţime de lucruri. La unele reuşim să găsim răspunsuri.
E greu, e târziu, dar poate mai e o speranţă... Întotdeauna mai e o speranţă. De aceea suntem aici...
VERA
Să găsim împreună răspunsuri...
FADE OUT:
(Muzică dramatică. Film dat înapoi: imagini de tipul: o floare strivită de un bocanc, ce redevine vie, trecător ucis ce se ridică şi îşi continuă drumul, clădire demolată de bombe, se reînalţă din ruine, etc. Într-un nor luminos - şcoala cea veche şi frumoasă, copiii, între care îi regăsim pe toţi, inclusiv pe Alexa, pe Andrei care e sănătos, se prind în horă, veseli, Marina aleargă fericită spre ei, îi face semn mamei, tata e şi el în spate, fraţii lor; totul pare filmat cu un aparat foarte vechi; filmul se rupe, se aude numai ţăcănitul rulajului în gol; rămâne ca fundal un perete de piatră, pe care curge genericul.)
SFÂRŞIT
Distribuie pe facebook
