“Supunerea” (2006) şi “Cât ar cântări un înger” (2008)Ciclul romanesc al calvarului fascist-comunist la E. Uricaru - Dragoş Vişan Adăugat în 07 ianuarie 2010, la 15:41 | 158 afișări / 149 vizitatori |
În volumul de eseuri “Navigare” (2001) al lui Eugen Uricaru găsim notate câteva impresii originale ale sale şi despre “Universul nostru penitenciar”, între paginile 75-81, începând astfel: “închisorile propriu-zise, aşa cum a fost şi cea de la Sighet, n-au fost altceva decât pilonii de susţinere ai unui univers penitenciar. Poate nu este prea bine spus, piloni, ci mai degrabă ganglionii unui sistem limfatic, ai unei puteri total înstrăinate omului normal.” Şi prozatorul care a condus primul echpa redacţionară de la revista “Echinox”, E. Uricaru, mai adaugă despre sovietici sau despre ideologii noştri comunişti: “ideologii inumanului au denumit nu foarte utopica lor proiecţie - om de tip nou – în care om este o denumire generică, specificul aparţinând noutăţii sale. Omul nou n-a fost doar o obsesie a dictaturii comuniste ci şi argumentul hotărâtor pentru instalarea universală a penitenciarului ca formă de organizare a umanităţii”.
Apariţia ultimelor două romane publicate de E. Uricaru la Cartea Românească, în anul 2006, respectiv 2008, constituie de fapt un singur eveniment ; publicistic, ar fi vorba, într-adevăr, despre două evenimente, însă pentru creatorul unui ciclu romanesc, cum se pretinde însuşi E. Uricaru, nu sunt în număr de două, ci apare o unică paradigmă epică, prin care se întrevede alegoric viaţa unor oameni şi istoria central-europeană dintr-un panopticum, cel al oraşului bănăţean Peta. A face transparente culoarele istoriei moderne a Ardealului, dar şi labirintul secret al comunismului din Republica Populară Română ori a Internaţionalei a doua şi-a treia transfrontaliere, apoi întrucâtva utopia ariană a hitlerismului berlinez până în anul 1937 – iată obiectivul principal mărturisit de autor, încă de pe coperta a treia a romanului “Supunerea”. Forţa de atracţie a acelor rânduri, modest aşezate, de-un alb imaculat al literelor contrastând faţă de culoarea închisă a romanului, pe coperta îndoită exact precum aripa unei păsări nocturne, îndeamnă pe orice iubitor de proză şi de istorie nu doar să răsfoiască ci şi să citească romanul din 2006, “Supunerea”, creându-şi imediat un reflex condiţionat ca să aştepte şi continuarea lecturării ciclului, prin “Cât ar cântări un înger”, din 2008. De asemenea, aşteptăm volumele ce vor mai apărea, pentru că arcanele secolului al XX-lea sunt atât de încurcate, necunoscute, enigmatice.
Citind “Supunerea”, suntem deplini mulţumiţi de calitatea introspecţiilor asupra vieţii primelor personaje importante ca Petra Maier, Cezar Maier, Pantelei Marcenco, Neculai Crăciun, Todor Grancea. Petra Maier este tipul femeii puternice prin însăşi vulnerabilitatea ei. Eugen Uricaru nu-i face nicidecum un portret realist simplificator. Artistic, portretul literar al Petrei este mai viu prin modernitatea lui şi mai osirian-isiatic prin canonicitatea sa hieratică decât al tuturor portretelor feminine din literatura românească a ultimelor două decenii, de după 1990. La sfârşitul unui capitol din “Supunerea”, chiar din prima parte despre Siberia, Petra este numită codificat, printr-un paralelism al iniţierii prin calvarul ei, chiar Isis. Intertextual, acest ciclu romanesc al lui E. Uricaru, are la început ca model “Metamorfozele” (“Măgarul de aur”) lui Apuleius şi basmul rusesc “Punguţa cu doi bani” prelucrat de I. Creangă – pentru că şi deţinuta Petra Maier se va salva, va retrăi prin accesul ei la taina “aurului”, din punguţa miraculoasă cu patru grăunţe de aur (cât “alunele”) găsită sub o piatră mai strălucitoare decât celelalte în taigaua siberiană unde ar fi fost exterminată până în primăvară, odată cu miile prizonierelor de război. Petra se afla în situaţia bătutei găini a babei absolute (şefa lagărului Dal’stroi), singura prizonieră ce va găsi mărgeaua, acel “lucru valabil”. Criticii literari n-au observat deloc faptul că miracolul mărgelei, precum şi a ştersei fitişcane Petra din lagărul lui Stalin, prelungeşte în alegorie basmul lui Creangă. Nu degeaba va insista E. Uricaru şi asupra destinului tragic al soladatului din stepa de dincolo de Urali – sacrificat precum un cocoş nevinovat pentru ca Petra să trăiască, iar mitul securizării maxime a Dal’stroiului să nu fie ştirbit prin nimic. Deţinuta ardeleancă Petra Maier se va comporta şi pentru acest aspect demitizant, antitetic faţă de basmele ruseşti, precum cloşca cu (un) pui de aur. Tezaurul de la Pietroasa, inventariat de Al. Odobescu, furat ca şi tăbliţele de aur de la Sinaia, ori tezaurele român şi polonez umflate de către ruşii sovietici şi postsovietici devin arcanele tramei romanului “Supunerea”, simboluri ale unei rezistenţe spirituale anticomuniste, mărci anamnetice ale intelectualităţii încătuşate. Petra va avea, toată viaţa, un singur pui, dar cu totul şi cu totul de aur, pe Cezar. Aur ce se va topi repede, deşi prezenta puritate. El se naşte din acele patru grăunţe de aur. Aşadar va trebui să afle singur patru reguli sau taine pentru a mântui lumea. Ocrotitorul său, Basarab Zapa îi va tâlcui tot ce va descoperi de unul singur, spre sfârşitul pubertăţii sale şi când va intra la liceu. Goana după aur a lui Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev (acesta din urmă fiind născut şi crescut chiar în Basarabia regatului României – după cum afirmă eseistul E. Uricaru în 2001), goana după înhămarea poparelor europene la troica Rusiei nu încetează nici măcar în mileniul al treilea. Chipul maternal bine reliefat al Petrei, pare străinilor evanescent, insignifiant, şters. Doar ofiţerul de securitate Neculai Crăciun şi vecinul ei Basarab au ocazia să-l vadă înbujorându-se, numai când era vorba de Cezar, copilul şi salvatorul ei de la o exterminarea sigură din lagăr. Şi în R.P. Română Petra supravieţuieşte tot datorită lui Cezar, pentru că altfel, dacă-l avorta ori nu-l trata de o sumedenie de boli, n-ar fi scăpat pe timpul ocupaţiei ruseşti, ci ar fi fost închisă, ca restul familiei sale. Constant, acest chip feminin al Petrei rămâne unul adolescentin, de şaptesprezece-optsprezece ani, pentru că în el se conservă o puritate şi-o omenie care ne duc imediat cu gândul la neprihănirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria cea plină de har. Fără să cădem în exagerarea mitului imaculatei concepţii, cum s-a întâmplat la Conciliul I Vatican. Acest aspect simili-mariologic apare şi în tabloul religios al picturii falamande de pe coperta romanului “Supunerea”: o “Dulcea sărutare” aproape ortodoxă, foarte rară în pictura occidentală medievală. Porteretul fizic şi psihologic al Petrei devine tot mai viabil ca realizare estetico-literară şi verosimil, fiind o reproducere a profanei ficţiuni valahe despre femeia-fecioară, Jeanne d’Arc, a mitului maternităţii sfinte. Petra ar putea fi absolvită, dacă citim partea întâi din “Supunerea”, de păcat, de orice păcat, ea fiind renăscută de Cezar, crăişorul ei care o scoate din gulagul morţii, din Siberia. Amestecând tente ale picturii abstracte (gotice, baroce, cubiste, naive) cu pictura bizantină dar şi cea prerafaelită din epoca victoriană, E. Uricaru alătură, foarte paradoxal, tipul inadaptului social (Petra, Basarab) faţă de tripticul femeii impecabile cu pruncul impecabil, ocrotită de acest bătrân, Basarab Zapa, iniţiatul “fugii” din Egiptul berlinez-moscovit. Petra Maier rezistă în calea intrigilor a trei bărbaţi, din aparatul de stat, care abia aşteaptă s-o strivească dacă ar uza de dreptul elementar la exprimare. În ordinea apariţiei acestor antagonişti, ei sunt: fostul legionar Pantelei Marcenco, Todor Grancea şi Neculai Crăciun. Acest ultim personaj, Neculai Crăciun pare a fi inspirat din prototipul drăcuşorului priceput şi inventiv la toate, Chirică – argat la stăpânul Stan (Ipate) din povestea lui Ion Creangă; ori, mai degrabă din cel caragialean al demonului misit din “Kir Ianulea”. Oricum, tot pe Scaraoschi îl reprezintă. Neculai e cel care “aduce daruri de două ori”, adică poate să şi pedepsească. El îl va ucide în bătăi pe Basarab Zapa, în momentul chiar dispărea această practică torţionară, în aprilie 1964, prin eliberarea tuturor deţinuţilor politici. Neculai Crăciun n-o va putea amăgi niciodată pe eroina Petra Maier, deşi îi promite viclean, cum aflăm spre sfârşitul romanului “Cât ar cântări un înger” că se va căsători cu ea, foarte grabnic. Petra Maier este prototipul complementar al Acriviţei în literatura noastră. La peste un secol de la modelizarea răutăţii feminine absolute în Acriviţa, iată că Eugen Uricaru aduce în “Supunerea” (2006) corectarea imaginii terfelite a chipului femeii. Basarab a avut ca meserie, pentru scurt timp, pe aceea de fotograf ambulant, care retuşa făcând adevărate tablouri din poze. Aşa că însuşi naratorul homodiegetic din romanele lui E. Uricaru poate retuşa, invers decât în realism, perceperea greşită a femeii, pe care a avut-o, puţin cam din misoginism, I.L. Caragiale, nu şi Mihai Eminescu. Petra Maier nu trebuie să se plângă nimănui cum a rămas gravidă în Siberia, pentru a scăpa din lagărul de muncă forţată Dal’stroi, amăgind o caraulă, fiindcă în Uniunea Sovietică tocmai se legiferase şansa plecării urgente din lagăr: ca mamele însărcinate să fie scutite de muncă forţată. Ea a profitat de unele mici puncte slabe (scăpări ce s-ar fi remediat repede) ale supravegherii stricte din penitenciarul din taiga şi, fiind singura româncă, informată de-o deţinută cadru sanitar, din Basarabia, a căutat s-o mituiască cu aur şi să i se constate medical sarcina. La consultul făcut femeilor din lagăr, iniţial doar ca o formalitate, toate prizonierele nemţoiace, unguroaice, poloneze, cehe, slovace, beloruse, ucrainience se autosugestionau în zadar că rămăsăseră grele, deşi n-aveau cu cine. Numai Petra acţionase foarte calculat, ca să-i fie depistătă gravidia, ştiind că altfel pierdea ultimul tren ce străbătea taigaua, nevrând să moară şi ea peste iarnă.
Originară din Carei, refugiase cu familia ei încă din vara anului 1940 în Peta, mai la sud de Timişoara. Revenită la încheierea războiului din taigaua unde era să moară de-atâtea ori, în orăşelul Peta, află că părinţii şi unchiul său fuseseră deportaţi în Bărăgan sau urmau să fie exterminaţi prin închisorile comuniste. Neavând unde sta, Petra este angajată, cu acceptul lui Pantelei Marcenco şi a fiicei unui avocat, devenită comunistă – adică prin voia celui care o trimisese abuziv în Siberia şi mila unei activiste ce va lucra apoi şi la Secţia Specială, care garnatează cu propria viaţă pentru viaţa Petrei şi a băiatului ce urma să se nască în curând, Cezar – la “Apărarea Patriotică”, primul organism revoluţionar prosovietic. Aceasta era de fapt o celulă teroristă, un reziduu al vechiului Comintern, care va recurge la acţiuni conspirative, la tâlhării, calomnii, exproprieri, crime – la adăpostul soldaţilor şi ofiţerilor ruşi încartiruiţi în castelul unui nobil de locuise în Peta. Ca angajată neplătită, Petra Maier îngrijeşte de curăţenia sediului, având şi cheile de la fişetul cu arme. Pe timpul marei foamete, Petra e ajutată cu pachete de şefa ei, dar şi de Marcenco. Cu mari sacrificii ea poate să-şi crească băieţelul, pe Cezar, care se născuse slab ca un pisoi. Inaniţia, oasele fragile, greutatea anormal de mică a trupului lui Cezar îl vor urmări tot timpul scurtei sale vieţi, care de la început seamănă cu cea a unui “puer senex” – un laimotiv al decadenţei Imperiului roman dar şi al epocii baroce. Dacă n-ar fi fost ajutat din pruncie de-un renumit medic în localitate, Cezar n-ar fi scăpat unei mulţimi de boli ce s-au abătut mereu asupra sa. El are un sistem imunitar deficitar. Autorul romanului “Supunerea” reuşeşte să aducă în prim plan laitmotivul renascentist al sfintei familii – mamă, prunc, ocrotitor. În casa din Peta unde creşte Cezar se mai afla un locatar niştiut aproape de nimeni, Basarab Zapa, un fost inginer din Cernăuţi, care se ferea să apară la lumina zilei, pentru a nu fi prins şi dus în vreun lagăr ori în colonia morţii din apropierea Petei. Acest bărbat, destul de vârstnic, devine ocrotitorul şi vindecătorul copilului Cezar. Îl scoate, prin ritualuri şamanice, din transele când levita până deasupra coloniei morţii de lângă Peta, transe pe care le-avea deseori şi la şcoală. În ciuda fragilităţii sale, Cezar este cel mai năstruşnic la joacă, alegând însă rolul perdantului în jocul de-a hoţii şi vardiştii – pe-atunci de-a nemţii şi ruşii. În cazemata sa secreată, din subsolul unei case dărâmate, va întâlni pe un evadat, pe care nu-l mai poate salve. Inzestrat cu darul prezicerii, cezar anunţă moartea unor oameni din orăşelul Peta. Prin aceasta este el deosebit, evident şi periculos pentru regimul care declarase război împotriva oricăror forme de “obscurantism religios”. Din punct de vedere clinic, Cezar suferă de-o boală foarte rară, prezentă numai la o mică populaţie seberiană, de dincolo de Urali, pe care o moştenise ereditar de la tătăl său, un soldat aflat în termen, care păzise lagărul de femei Dal’stroi până când a fost executat.
Acţiunea romanelor “Supunerea” şi “Cât ar cântări un înger” este centrată numai asupra anilor de calvar 1944-1964, adică timp de două decenii. Eugen Uricaru vrea să epuizeze în aceste două părţi ale unui ciclu romanesc mai extins tot ce s-a întâmplat cu Cezar şi Petra Maier. Mult mai important, pe plan diegetic, devine personajul Basarab Zapa abia în partea a doua a ciclului, “Cât ar cântări un înger”. În acest roman, lungile pasaje de analepsă privesc trei experienţe interbelice ale lui Basarab: studenţia la Viena, detenţia sa după războiul civil din Rusia cu evadarea dintr-o expediţie sovietică în Tibet şi episodul din 1937 al racolării sale de către Sepp Zelenka şi de către membrii unei asociaţii ariene Ahnenerbe din Berlin, condusă de profesorul Beger şi chiar de Himmler. În 1937 va refuza să devină călăuza unei expediţii în Tibet. Va dispărea exact ca doctorul Honigberger din nuvela fantastică a alui Mircea Eliade. Cancelarul Germaniei, Adolf Hitler voia să afle tainele din lamaseria unde Basarab Zapa îl avusese ca maestru pe Dorji Lama, un sfânt ce mai putea fi încă în viaţă. Cele patru secrete tradiţionale ale acelor călugări budişti – rezistenţa corpului uman la temperaturi foarte scăzute, accelerarea vitezei de alergare (teleportarea), dispariţia în întuneric şi dominarea nevoilor fizilologice puteau fi transformate de Hitler în atribute ale unei invincibile armate cu care ar fi cucerit lumea, inclusiv tot Nordul Asiei şi al Europei. Basarab Zapa zădărniceşte toate planurile noii expediţii înspre Tibet, ratând şi unica şansă de-al mai prinde încă în viaţă pe Dorji Lama, conducătorul lamaseriei care-l salvase cu mulţi ani în urmă. Este interesantă arta narativă din “Cât ar cântări un înger” – foarte oscilantă în ce priveşte memoria involuntară a naratorului. Se restituie intermitent amintirile din tinereţe şi de la maturitate ale iniţiatului Basarab Zeca, un discipol al lui Dorji Lama care recurge numai în situaţii-limită, de trei ori în viaţă la puterea şamanică pe care o deţinea, neavând însă voie s-o vulgarizeze.
Exclusiv din această perspectivă, a continuităţii ori circularităţii subiectului din “Supunerea” înspre “Cât ar cântări un înger”, ar trebui să plece şi demersul nostru interpretativ, traseul hermeneutic. Din păcate, criticul literar Mircea A. Diaconu, semnând articolul “Supunerea?” din prestigioasa revistă de la Chişinău “Contrafort”, în toamna anului 2007, s-a legat de unele aspecte extraliterare, minimalizând valoarea acestui roman. Prozatorul E. Uricaru nu s-a ambiţionat să-i dea o replică, pentru că deja se afla atunci la câţiva paşi de finalizarea următorului volum al său, “Cât ar câtări un înger” – “al doilea roman dintr-o serie care promite că va dezlega şi alte enigme ale sufletului omenesc”. Aceste cuvinte aparţin unui alt critic (poate redactorul din 2008 al cărţii “Cât ar cântări un înger”, Mădălina Ghiu, sau altcineva), semnatar al prezentării volumului, pe aceeaşi copertă ultimă. Aici există un mic rezumat, indicând în esenţă subiectul celor nouă noi capitole despre eonii actanţiali Basarab şi Cezar ce continuă plotinian (dar şi în stilul lui Franz Kafka, Herman Hesse şi Ismail Kadare) “Supunerea”, subiect despre a cărui dezvoltare mai amplă Mircea A. Diaconu n-avea cum să ştie spre sfârşitul anului 2007 şi criticase foarte dur şi nemotivat lipsa de consistenţă a personajului secundar Basarab. Reproducem şi noi mai jos prezentarea (recomandarea către cititori), de pe coperta a patra, a romanului “Cât ar cântări un înger”:
“Basarab Zapa, personajul straniu din romanul « Supunerea », revine în noul roman al lui Eugen Uricaru, pentru a destrăma aura de mister care îl înconjoară. Emblematic pentru o întreagă generaţie care a avut nenorocul sau şansa de a trece de la normalitatea României interbelice la starea de asediu continuu a României postbelice, bătrânul ocrotitor al lui Cezar – copilul « născut, iar nu făcut » în lagărul siberian – îşi trăieşte ultimele zile din viaţă. Sunt trei zile de anchetă. Pentru că el este omul care « ştie », se străduieşte, cu toată fiinţa şi conştiinţa sa, să moară în tăcere, aidoma lui Hermes, zeul care s-a născut cu degetul pe buze.
Tibetul, Germania lui Hitler şi România lui Dej nu sunt doar spaţii istorice în care personajele evoluează, ci spaţii ale Puterii absolute, în care are loc în secret o luptă surdă între lumină şi întuneric. Uneori, lumina este înşelătoare şi întunecată, iar întunericul prietenos şi salvator, mai ales într-o lume fără reguli, dominată de violenţă.”
Criticul Alex. Ştefănescu semnase şi el un articol amplu în “Observator cultural”, în urmă cu şapte ani, de unde putem să aflăm că ascensiunea ca prozator a lui E. Uricaru a început încă de la data debutului său editorial, întârziat cu patru ani de cenzura comunistă – volumul de povestiri fantastice “Despre purpură” (1974). Consideraţiile avizate făcute de Alex. Ştefănescu despre întreaga operă epică de până atunci a prozatorului, de exemplu asupra romanului “1784 – Vreme în schimbare”, publicat de către E. Uricaru cu prilejul bicentenarului de la răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, pot fi comparate cu un eseu al autorului, inclus în volumul de eseuri “Navigare”, din anul 2001. Ipoteza de la care pleacă prozatorul este că Horia s-a consultat mereu cu un prelat român, greco-catolic din Cluj, intermediarul imperial al lui Franz Iosef, având de la început acordul acestui monarh pentru începerea unei contrarevoluţii antimaghiare în principatul autonom al Transilvaniei. “Iosefinismul” este prezentat de obicei, în cărţile şi manualele noastre de istorie, drept o politică imperială înţeleaptă, neagresivă, de răspândire a “luminilor”. E. Uricaru reuşeşte să convingă publicul cititor că poliţia secretă habsburgică de pe timpul lui Franz Iosef era la fel de energică precum cea franceză de la curtea lui Ludovic al XIV-lea şi cea a urmaşului său, Ludovic al XVI-lea ori a reginei Maria Antoneta. Horia a pretins până la moarte drepturi egale pentru românii ardeleni şi a cerut să se înfiinţeze la Blaj un institut universitar, tocmai pentru că împăratul de la Viena îi dăduse de la început aceste garanţii, care loveau clar în interesele a ceea ce se autointitulase odată, segregar la 1784 pentru imperiu, “Unio Trium Nationum”. În volumul de eseuri “Navigare” putem afla, dacă avem curiozitatea, un întreg seif cu aprofundări polemice asupra istoriei europene, despre drama unei tinere naţiuni din Centrul Europei, care-i totuna, concomitentă cu drama românilor basarabeni şi din Ducatul Bucovinei (unde va spune în “Cât ar cântări un înger” că s-a născut şi-a trăit Basarab Zapa). E. Uricaru îşi extrage din această eseistică a sa, ca dintr-un ghem magic, diamantul neşlefuit în joc de şerpi Glycon, al fiecăruia dintre romanele sale istorice şi psihologice.
Un alt erou de referinţă, atât pentru Banat cât şi pentru întregul Ardeal, despre care E. Uricaru discută, pe baze documentare, în volumul “Navigare” este Avram Iancu, “Crăişorul” lui Liviu Rebreanu. Avocat, strateg militar şi apoi arestat la domiciliu chiar de către vechii săi căpitani subordonaţi şi de rudele sale îmbogăţite, Avram Iancu a fost şi el, exact precum Horia, o victimă benevolă a promisiunilor vieneze. Luciditatea de care a dat dovadă şi în ultima perioadă a vieţii sale ne convinge – după cum mărturisesc unii prieteni ai săi ce l-au vizitat şi l-au văzut călărind când se afirma că-i nebun – că presupusa alienare mintală a sa trebuie demitizată, pe atunci nefiind încetăţenit în lume termenul “domiciliu forţat”, sau foucaultianul mijloc de coerciţie din epoca modernă, panopticum. Avram Iancu a fost supravegheat foarte îndeaproape, însă nu a fost nicidecum nebun, după cum circulă şi astăzi o vorbă bătrânească – simplă scorneală ce impietează asupra renumelui acestui tribun al unităţii statale a românilor. Fără de Horia şi Iancu, sau fără demonstraţia făcută la tratatul de la Versailles, că şi noi avem o dovadă de cultură, colecţia “Convorbiri literare” aruncată pe masa negocierilor pentru dobândirea Ardealului, astăzi nu am fi fost decât un pământ extracarpatic, nu şi intracarpatic, integral ca moştenire zalmoxiană. De fapt, replica artistică a eroului revoluţionar din perioada fecundă 1948-1949 – am forţa prea mult dacă am spune şi un avatar eminescian, acel Iancu din “Geniu pustiu…” –, este personajul Cezar Maier din romanele “Supunerea” şi “Cât ar cântări un înger”. În rezonanţă, sfătuitorul şi “ocrotitorul” băiatului, Basarab, nu repetă decât pe plan simbolic acea karmă martirică a lui Horia, sau alegoria jertfei.
Această ipoteză, pe care criticii literari dar şi cercetătorii istorici n-au cum s-o verifice, poate fi susţinută mai mult decât infirmată de evoluţia paradigmatică a acestor personaje de roman. Fiul încă nevârstnic al “spălătoresei” Petra Maier din Peta, este născut cam prin anul 1950 şi mort în aprilie 1964, exact când pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a dat amnistia tuturor deţinuţilor politici. Eliberarea lor se datora şi lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne, care nu a ascultat indicaţiile moscovite spre a se continua la noi războiul fraticid antiburghez şi antimoşieresc (împotriva intelectualităţii, ţărănimii etc.). Tocmai de aceea nu s-a ajuns în fazele sale finale, de război civil. Dacă ciclul istoric al suferinţelor ar avea, ca la hinduşi, câte un deznodământ fericit, reîncepând apoi iarăşi moara istoriei – despre care aminteşte mereu E. Uricaru şi-n aceste două ultime romane ale sale – atunci anul de graţie 1964 închide ciclul prin care aristocraţia şi cărturarii Şcolii Ardelene îl avuseseră de pătimit până la închiderea din România a gulagul comunist – unde au pătimit saşi, şvabi, cehi, polonezi, uniaţii greco-catolici, maghiarii din Ardeal şi bineînţeles ortodocşii. O Europă Centrală în miniatură, arestată însă şi decimată prin Sighet, Aiud, Gherla, în colonii mai ales transilvane de muncă forţată.
Experimentul frescei simili-realiste pe care o face E. Uricaru în ciclul romanesc al părţii întâi “Supunerii” şi al părţii secunde “Cât ar cântări un înger” merită o continuare pe măsură, cercetându-se şi mai abisal, dar şi mai protestatar drama populaţiei nevinovate a unei jumătăţi din Europa pe care au vrut-o atât fasciştii, cât şi comuniştii. Legat de titlul romanului dein 2006, “Supunerea”, s-ar potrivi ca explicare a alegerii sale de către E. Uricaru cuvintele din “Jurnal II”, finalizat în 1981 de către Ion Caraion, însă publicat abia în 1998 la editura Albatros : “Alegoria supunerii şi cea a împotrivirii nu-se două lucruri perfect disjuncte, ci unul ; două feţe ale aceleiaşi subtilităţi, al cărei miez ţine de o stare a bântuirii continue, de o situare a omului – pururi – în ameninţare. Iar ameninţarea vine din toate părţile, din toate timpurile, din toate (in-)disponibilităţile.”
Distribuie pe facebook
