Tata - Dorin Cozan Adăugat în 18 martie 2010, la 09:29 | 154 afișări / 142 vizitatori

-S-a dus tata după otonel? Și după mere? Și bani?
-Dus, s-a tot dus…
-N-a venit încă? Nu se vede ..
-...
-N-o fi găsit...
-Da, drumu`..
Într-un târziu, cobora cătinel din vârful dâmbului. Mai venea, mai nu venea...”Numai el știe dincotro vine și încotro se duce”, bombăni mama din spate, învârtind cu lingura în oală.
- Când o ia spre Hodora, nu știi când și cum s-o întoarce. Așa face de când îl știu.
Așa și acuma. Plecase cu noaptea-n cap, cu cozorocul de oaie pe ochi și cu mâinile în buzunarele boandei, fără a scoate o vorbă și dus a fost. Venise amiaza și nicio urmă de el, cât era toloaca de mare. Și era, de puteai ateriza cu elicopterul sau cu-o navă extraterestră.
Acuș trebuia să plece la tren, la Iași, și nu era nimic gata. Nici nu știa dacă a găsit.
-Uite-l că vini!...
Deodată, ca puii zburătăcind în jurul pumnului de grăunțe, eu, maică-mea, bunica ieșind din sală cu pestelca plină, iar Vivi sărind gardul de la Goe cu Frunza după el, ne-am strâns la colțul casei ș-am pus mâinile streșină la ochi să vedem minunea. Și minunea licărea în fundul tolocii, ca bănuțul oului în soare. Iar soarele tăia până în fundul ochilor, ca niște lame de bărbierit hărtia velină. Apoi, afară se întunecă brusc și cerul se lăsă cu botul pe căpițele de fân și strujăni. Ne-am tras lângă prispă. Afară trăsnea, afară ningea, afară noapte era. Afară dacii, romanii, turcii, plăieşii, nemţii şi ruşii de gât se strângea. Dar tata tăia, toloaca tăia (“ca ața mămăliga”- scăpă ma`, cu mâna-n şold, suflecată). Pufăia, c-o mână în haină, cu basca pusă, îndesat. Surâdea (sau ochii-i curgea - nimeni ştia), când la otomani, când la vaci. Mai c-ajungea, mai că o lua înapoi..
- S-a oprit şi dă mâna cu unu`, anunță bunica cu berta la gură.
- Îi Sifu, nebunu`
Sau Ştefan, pe cal!
Sau Mircea, da, da, Mircea! că are turban!
- Îi Carol, naş` tu, îi dă o ţigară, ne dezumflă Vivi, cocoţat pe gard, ca Ginghis-han.

-Gata, vini!
-Vine, gata! Vivi, adu răpidi pachetul de cărți, şi prosoapele noi, îi ud leoarcă. Adu şi sacoşa cu-ale gurii! Şi aia cu haine şi aia cu apă de la fântână, că pleacă trenu` fără frati-tu!
-Nu, nu mă duc!
-Du-te, mă!
-Nu mă duc!
Şi după casă fugea (şi ochiu-i curgea -nimeni ştia). Şi-apoi se-ntorcea, ca un zmeu pe umăr pe toate le aburca, râdea, cu ochiu-mi făcea și-nainte o lua, pe toloacă.
Atunci, tata intra, poarta închidea, c-o mână în buzunar, cu sacoșa doldora pe umăr. Surâdea (sau ochiu-i curgea - nimeni ştia).
-Ei, urâtu` lu` mama, ai adus?
Hai, zi!

Și tata o lua
Și o rădica
Pe scări o punea
Și așa zicea:
“Stai, mândruța mea
Nu te sparia...”

---

Distribuie pe facebook