Teatru casnic pus la cazneproza dramei care se va juca - Dragoş Vişan Adăugat în 20 martie 2010, la 12:13 | 235 afișări / 214 vizitatori |
Scena este o prelungire foarte subţire a vieţii:
Direct peste ciment, conştiinţa celor doi iubiţi pe patru picioare frânte cu menghina.
(Se pune în scenă o masă de călcat veche, dezechilibrată.)
Se vede în faţa scenei femeia Călcătoare - cea rămasă din ţesătoarea “Scrisorii IV” eminesciene. Precum şi un Călcător al bunei dispoziţii electorale – ambii/amândoi cu urmele de tălpi încinse şi stropite de sânge – tălpi prin care vor mai fi interogaţi.
Ferestrele dau spre grămezile neadunate de gunoieri.
(Se poate picta partea de sus a unei pubele, având capacul desfăcut şi conţinut revărsat peste margini.)
Gunoierii nu trebuie reprezentaţi ca dricari, purtători de prapuri. Doar vocile lor spun înjurături peste înjurături. Se pot întretăia pe parcursul intrării lor în acţiune, pentru că le miroase a hoit.
Din tavan nu se vor vedea nici neoane, nici spoturi luminoase, nici lustre, ci becuri verde-brotăcel, lila, galbene şi roz atârnate printre valurile unei plase de cânepă (ea aduce, desigur, în fundalul superior, suspendată în aer, c-o mătase a broaştei, sau măcar cu tulpinile de ciumăfaie, de prin Bălţi).
În loc de prize, se văd cabluri smulse, legate stângaci, parcă de femei, cu izolerband.
(Reparaţiile făcute de către “electricieni” unor scaune ale morţii din bătaie, după infiltrarea de sus, prin tavan şi pereţi a apei, au fost sistate, pentru că scurtcircuitările abia auzite îi puneau şi pe ei în pericol de executare-electrocutare, chiar dacă se oprea de la panou curentul casei.)
Calculatorul, modemul, unitatea au fost cândva. Acum se odihnesc. Ele sunt pietrele de scandal, rămase simpli martori ai marilor certuri (se pot aduce din supermarketuri aparatele net-ului date la reciclat, pentru procurarea altor noi discordii în case; li se dă o coafură pank, creastă de cocoş – cu fire scoase, ecran spart, carcase turtite, de parcă au avut impact cu solul, precum meteoriţii din taiga; se poate aşeza pe lângă ele, eventual, tot ceea ce a mai rămas din cele două hoituri de EXTRATEREŞTRI, de parcă ele şi numai ele au căutat să invadeze spaţiul securizat terestru, casa devastată).
Materiale conspirative peste tot împrăştiate. Pliante de popularizare a istoriei Moldovei (cu Nicolae Milescu Spătaru zis Cârnu – un Marco Polo schingiuit de duşmanii Romanovilor), fotografii color şi alb-negru mărite ale lui Ferdinand I încoronat la Alba Iulia, ale fraţilor Hurmuzaki din Bucovina, ale lui N. Ghibu, ale lui Moş Ion Roată sau Alexandru Ioan Cuza (îmbrăţişaţi), ale soţilor Teodorovici (bineînţeles, imediat după accidentul fatal), ale lui Mircea Snegur (“săracu’, era cel mai bun!”), ale grupului Ilie Ilaşcu (după gratii transnistrene).
Ancheta miliţiei PCRM constată că cele două cadavre nu aparţin celor doi studenţi la Chişinău, ci bineînţeles c-ar fi trupul ceresc, în_gerul fracturării OZON-ului, sau mai degrabă rămăşiţele pământeşti din OZN-ul care ar fi bulversat alegerile de la sfârşitul unui deceniu prea tensionat.
Ramele tablourilor sunt de un kitsch fantastic. Se încadrează perfect în ele ca poze putorile de familie : smirne (din rus. “smirno”, adică mereu în poziţie de drept), putini şi-un voronic (plantă erbacee, meliferă, din familia labiatelor, cu frunzele ovale, cu florile albe dispuse în verticile multiflore, întrebuinţată în medicină; unguraş – Marubium vulgare; zis mai pe ruseşte Voronică cu zdranga mică). Aceste artefacte pe rând îşi vor deschide şi închide gurile.
Timpul nu mai are conotaţii istorice, iar ceasul cu pendulă din perete, singurul lucru funcţinabil, face la limită stânga-mprejur. O ia cu acele indicatoare invers, retro-stângist, pentru că este pericol de noi arestări să mai meargă normal, spre dreapta Prutului.
1. Antract
Scena a opta (2 la puterea sau putorile a 3)
CĂLCĂTOAREA: Am semnat şi eu. Îţi dai seama? Am semnat de la început, dar nu de mână. Am semnat cu tălpile încinse de bătăi. Cu sânge vaginal, peste ei, nătărăii…
CĂLCĂTORUL : Ce-ai păţit, iubito! (o sărută-n gând şi suflet) Dar ce-am păţit eu !... Curat ca în bancurile de strung, nu ca în bancul cu amantul, soţul gelos şi nevasta. M-au strâns, m-au ghilotinat în şifonierul lor cu dosarele noastre, în seiful lor plin cu ruble, doar ca să-mi mărturisesc parola de pe net.
PRIMA RAMĂ : Gura ! Ce staţi şi vă apăsaţi: tu, Călcătoare, sub Călcătorul tău, ca în ceasul în care v-aţi cunoscut în liceu, printr-o excursie la Mamaia, dată gratis de statul român. Tacă-vă o dată fleanca aia cu aburi, botul ascuţit de fier guraliv, că şi-aşa aţi lăsat numai sânge închegat pe toate hainele voastre de golani !
A DOUA RAMĂ (dojenind-o pe PRIMA, crezând că nu se aude şi la o altă înregistrare, până-n sala de spectacol) : Ba lăsă-i aşa, să ciripească tot ce ştiu, morţi-copţi de gripa porcină, după cum am consemnat deja în acte…
A TREIA RAMĂ (care are un ochi cea, altul hăis, bulbuci cu păr alb ca vata bărbii lui Moş Gerilă – în trepte, pe etaje, cum îşi făceau tinerii actori Don-Juani de Hollywood prin anii ’40 – ’50, parcă erau daţi cu petrosinul despăducherii şi le stătea freza peste cap ţeapăn) : Eu, una, mi-am pus în cap un auriu microfon, pentru voi, proastelor ! Şi voi întrerupeţi discuţia… Păi vreţi să mă azvârle ăştia peste Nistru ?! I-a taci tu, PRIMO, că tu rezişti neschimbată de prin 1990, de când a luat Gorbaciov Nobelul! Te-a pus pe tine santinelă în Tiraspol! Buah. Era să mă pună atunci pe mine, dar i-a fost frică de tendinţele mele imperialiste... Eu chiar mă cred şi-acum Napoleon. Mă calci pe nervi; una-două te clatini. Pe când era Snegur cereai întăriri din Moskva, direct. Acum ceri de la mine atunci când ăia mari, urmaşii omului din Atlantic, vin de pe fundul Mării Negre cu membrana interdigitală să te întrebe de sănătate...
CĂLCĂTOAREA: (la fiecare întrerupere a vorbei se udă mai tare, sau poate sângele uscat pătrunde adânc, adânc, adânc) Ce bine, ce bine, ce bine e aşa... Noi ne-am înţeles dintotdeauna. Şi cât de bine ne potriveam. Acum ne mângâiem noile înfăţişări, tot apăsat, readunaţi doar pe masa asta de… tortură… pentru părinţii noştri, iar pentru noi – leagănul neieşit încă din uz, pe care ţi-am pregătit şi ultima cămaşă, pantalonul casual, cravata, costumul, ca să te duci… şi să fixezi examenele de anul patru, iubite !
2. Scena a patra (2 la putoarea 2)
CĂLCĂTORUL (intrigat de ruperea Ramelor – precum aceea a ultimilor Romanovi – printr-o implozie ciudată, ce-a demateriliazat totodată materialismul lor ştiinţific, făcându-l talaj prin garsoniera luată cu chirie): Ştii ceva, iubito? M-am gândit că denumirea Basarabia vine şi de la faptul că toate cursurile de apă de la noi nu urmează vreun drum estic sau nordic. Ceva le poartă spre noul pământ, spre Bugeac şi mai ales către Eldorado valah, unde ne-am cunoscut noi. Dobrogea, cedată de ruşi la 1878 în schimbul Basarabiei de Sud cu cel trei judeţe, ar fi Transil-Vania din “Unchiul Vania” îndrăgit de toţi românii. Hai şi noi acolo! În noul Transil-Vania, pe litoralul cel mai fain, în Delta exotică a Europei, printre animalele şi păsările sălbatice, printre sturioni, printre lipovenii cu tradiţiile spuse din acordeoane şi coruri ad-hoc... Hai la Chilia sudică a lui Vlad al III-lea zis şi Dracea, mort prea tânăr după trei domnii aprige! Hai în excursie la Bilhorod, de unde au venit moaştele Sfântului Ioan de la Suceava pe vremea lui Alexandru cel Bun, pentru că îl făcuseră harcea-parcea atunci vechii slavi barbari! Ce-ar fi ca şi ramele graniţelor artificiale, puse destul de strategic din 1922 de la fondarea Uniunii Sovietice, printr-un tratat internaţional paşnic, să se mai spargă... Toate s-au făcut în Estul Europei după cum a vrut mai ales taica Stalin – graniţe noi, fără a fi reciproc avantajoase, cu Polonia, Cehoslovacia, România, Bielorusia, Georgia, Armenia, Ucraina (vezi litigiul nestins din Crimeea – ce denumire tare a unui focar, pe unde s-a murit cu milioanele la Sevastopol, de unde tătarii au fost succesiv evacuaţi!)…
CĂLCĂTOAREA: (mai intrigată de întreruperea transmiterilor speciale spre Moskva, de parcă ar fi fost comandată de alte servicii, responsabile cu deratizarea cariilor din mobilierul vechi) Iubite, à propos de terra incognita... Mi se pare mie sau chiar aşa o fi..., dar Marea Rusie seamănă cel mai mult Mării Negre! Densitate foarte mică şi concentraţie amară-amară de viaţă peste Urali, spre Altai, Kamceatka sau Cercul Polar. Peisaje magnifice. Îţi aminteşti că ne explicase atunci, în excursia de prin liceu, cercetătorul în vârstă de la institutul “Borcea” din Eforie-Sat... Zisese că marea euro-asiatică, Neagră, ar conţine de fapt două mări, una moartă dedesubt şi alta vie, superficială...
CĂLCĂTORUL: (neintrigat acum) Noi, avem în schimb o ţară sfântă în adâncuri şi nu ştim. Poate doar Eminescu era documentat mai bine. El descifrase, cred. Traducătorii Septuagintei şi manuscriselor masoretice neglijaseră lucruri ascunse. Există indicii clare – prin “Evanghelia eseniană” – că o Gomora şi o Sodoma a atlanţilor se aflaseră înainte de Avraam şi Lot în întinderile actuale ale fostei Mări Moarte – devenită de câteva milenii Marea Neagră. De ce ar fi fost căutată “Lâna de aur” de către argonauţi? Oare nu pentru faptul că ar fi fost singura relicvă încă vie a unor atlanţi proscrişi, o Mioriţă a cunoaşterii absolutului? De ce ajunsese mai înainte arca lui Noe pe Ararat, în apropierea Colhidei ? Nu pentru a înzestra extremitatea Europei, dar şi Asia cu înţelepciunea şamanilor ori a marii populaţii scitice, apoi cazare? Oreste şi neamul scitic aveau legi pe care doar Declaraţia Drepturilor Omului le poate concura în ultimele două sute de ani. Elinii, Megá Alexandros, satrapii elenistici care i-au urmat îi invidiau atât pe conducătorii sciţilor cât şi pe cei traci, daco-geţi – pe Dromichetes al nostru... Ei erau vegetarieni convinşi. Ei erau primii ecologişti ai lumii. Primii practicanţi ai medicinei teologice, nu-i aşa, iubito?
CĂLCĂTOAREA: Te iubesc acum mai mult... şi numai când te ascult îmi vine să plâng pentru copilul nostru care nu a apucat să... (izbucneşte, iar petele ei de sânge se extind violent în materialul vechi, crăpându-l ca din hornurile vulcanilor reactivaţi).
3. Scena 0 la putoarea Infinit
CĂLCĂTORUL: Mai ştii de semnul morţii subite a unui prinţ din basme, plecat să se lupte pentru ceva sau cineva? Fraţilor mai mici li se arăta pe câte o sabie. Prinţesei iubite, pe batistă, Împăratului şi împărătesei în inimi. Semnul putea fi o plantă sădită în grădină, un pom, o cămaşă a purităţii, nu? Putea să se despice, să fie înroşit acel semn, precum o cămaşă hristică. Lovitură peste lovitură. Cum ni se întâmplă nouă acum. Călcaţi în picioare, zdrobiţi unul în altul, rupţi dar întregi cu adevărat, abia acum, când am ajuns să ne identificăm chiar cu semnul: tu vii de foarte sus pentru mine, iar eu vin de foarte jos, în uitarea că eşti, în bucuria că sunt, cum a spus “primul” Nichita. Pentru că totuşi cei mai mari neomodernişti, Ion Gheorghe, Nichita, Io(a)n Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu (cel care o luase atât de bine pe linia lui Geo Dumitrescu şi Ion Caraion, ca să devină un latifundiar corupt pe la Curte) – în afară de Cezar Baltag, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Pituţ sau Cezar şi Mircea Ivănescu, care i-au întrecut pe galonaţii “neomodernişti” – s-au lăsat... de arta adevărată, care-şi conţinea inflexibiliatea. I-a mîncat pe “primii” arta cu tendinţă, arta la comandă! Le-au căzut “Trei dinţi din faţă”, incisivitatea anticomunistă.
CĂLCĂTOAREA: Rusia este în fiecare an ocupată să-i pună la punct pe georgieni. Se duce peste ei când vrea. Iar Occidentul european nu prea urlă, cum ar trebui, decât printr-o presă sau câteva foruri “abilitate” mai mult să ridice din umeri. Cu “rebelii” ceceni au făcut pe la Groznâi ce-au vrut. Nu s-a sesizat nimeni că atentatele moscovite au încetat de mult ? Ei ce tot caută prin Caucaz la vânătoare ? Să-i lase o dată să trăiască pe săracii creştini sau islamici de acolo, care au civilizaţii mult mai vechi, antice, faţă de slavonele lor colonizări lingvistică şi culturală, făcută şi alea de către Chiril şi Metodiu, nişte greci din Tesalonic. Ce-au făcut cu ei de la început conducătorii slavi? I-au martirizat prin Moravia. Iată numele imperialismului rusesc actual : noua Moravie, Marea Moravie. Sună terifiant de trei sute de ani, de pe vremea Ecaterinei celei Mari. Noii avari ai putinilor, atât de glaciari, atât de mezozoici!
CĂLCĂTORUL: Să se întrerupă, să se taie un an-doi, prin 2010-2011, ombilicul cu zăcăminte naturale de prin Rusia şi din alte părţi… atunci să râzi când vor intra în colaps economic, când vor începe să smântânească în adâncurile Mării Moarte (şi regăsite de ei) rămăşiţele hidrocarburilor de pe lângă Leuke… I-ar mânca atunci de vii toţi iloţii din zonele mereu atacate de ei secole întregi. Americanii aproape că-s de iertat pentru ceea ce au făcut cu pieile roşii, cu sclavii chinezi ori africani, cu mexicanii, cu vietnamezii... Conchistadorii cu incaşii, maiaşii, aztecii. Englezii pentru India, olandezii pentru Noua Zeelandă, italienii pentru Eritreea şi Albania, japonezii pentru Manciuria, Nord-Estul Chinei şi o grămadă de alte colonii din Oceania, strămoşii mongolilor pentru Zidul Chinezesc, chinezii pentru chinezii tradiţionalişti-democraţi şi tibetani, afganii pentru afgani, turcii pentru armeni şi kurzi, irakienii pentru irakieni şi kuweitieni, sud-africanii pentru alţi sud-africani, generalii-dictatori argentinieni pentru argentinieni, englezii pentru irlandezi şi irlandezii pentru englezi, bascii pentru spanioli şi viceversa. Beduini căsăpiţi pentru câte un El-Zorab se găsesc, foarte posibil, până în Groelanda şi Antarctica, dar prieteni naufragiaţi căutaţi până-n Ţara de Foc şi Strâmtoarea Magellan, mai rar în mileniul trei.
CĂLCĂTOAREA: Trecem din nou prin Scila şi Caribda, iar noii torţionari veniţi să ne salte cu maşinile de luptă au plăci de maşini blindate sau de jeepuri îmatriculate în două “state”, unite imaginar de ei pe hartă... Iată procedee de tortură nazistă – dar şi umiliri publice, de parcă suntem deja deportaţi în Siberia... Colegele mele, dar şi... liceence violate, snopite de aceşti secerători irecuperabili ai stepei!... Cum să nu răspândim pe net bloguri şi site-uri despre pământul care ne cheamă în adânc sângele, precum un triunghi cartografiat recent al Bermudelor...
CĂLCĂTORUL: Am călcat şi eu pe urmele observatorului internaţional pentru respectarea Drepturilor Omului. Am fost şi eu mai întâi la Kremlinul prezidenţial, ca să protestăm paşnic boicotând trucarea alegerilor. Au apărut unii care ne momeau să mergem, pentru nu ştiu ce spectacol, în PMAN. Când sosirăm acolo, harta revizionistă agăţată şi îndelung filmată, drapele fluturate mai în silă sau mai în serios… Mi-a atras atenţia marea grămadă de pietre uriaşe, lăsată special cu o zi-două mai înainte... Miliţienii erau în spate cu sutele şi miile. Puteau interveni oricând, dar aveau alte ordine, ca să rămână pasivi. Au fost şi în clădire puse cordoane întregi de miliţieni, care-şi făceau treaba cu filtrarea celor care intrau... Pe scări se dădeau la o parte imediat. Aceşti miliţieni erau de aceeaşi teapă cu cei care au invadat mai întâi etajul întâi, distrugând colecţia operei lui Eminescu şi atâtea alte cărţi, precum şleahta inchizitorilor atei ai Estului de după 1945 – prin R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, România, din Ungaria anului 1956...
CĂLCĂTOAREA: Epurarea noastră etnică a început cu impunerea limbii ruse după 2000. Degeaba U.R.S.S. s-a desfiinţat prin 1991, că reînvie din mocirla cenuşii holocaustului roşu. Renaşte în tot spaţiul exsovietic din Europa. Aşa ceva s-a plănuit cu şiretenie de la Perestroika încoace – un panslavism camuflat, un imperialism beat ca legendarul Boris. Nu numai noi trebuie să fim rusificaţi, nu numai noi, femeile moldovence, trebuie să schimbăm numele viitorilor copii, ca să ajungă animale umflate în bătăi. Bourul e lovit straşnic, peste cap, trunchi şi patru membre... Pe bune, voiam să-l fi învăţat pe fiul nostru ruseşte. Numai de-al dracului, aşa, ca să-l fi făcut mare militar, econimist, cu Dreptul şi să fi ajuns prin schimbare de nume, de patrie noul ţar al actualei Rusii. I-ar fi învăţat în viitor pe toţi cum să se poarte, ar fi fost un nou Petru cel Mare: ar fi distrus mafia rusească, urmărindu-i ca pe “albi” în războiul civil, ar fi primit în dumă procente egale de reprezentanţi ai întregii federaţii ruse, ar fi pus un prim-ministru capabil, din tabăra politică adversă, ar fi ordonat în calitate de comandant suprem al armatei încheierea oricăror ofensive din Sud şi, bineînţeles, a Războiului Rece de peste hotare, nemaiînarmând pe talibani, iranieni, africani şi alţii. Ar fi interzis vinderea şi consumarea în cantităţi industriale a votcăi, spirtului, whisky-ului, ca să se simtă-n toţi bojocii mojicilor binefacerile bacoviene ale întristătorului şi sănătosului vin basarabean, a vinului dulce în special, ca să se întoarcă lumea la bunăstare economică, artă şi ştiinţă, ca înainte de 1917.
CĂLCĂTORUL: Mai bine nici c-ar putea spera vecinii noştri. Dar copilul nostru nu se va naşte niciodată. Noi am murit, nu-ţi aminteşti, iubito?
CĂLCĂTOAREA: Am murit, dar fiindcă am şparlit-o de-aici în pereche, în aceeaşi secundă, nu putem fi deslipiţi – tu ca om de fier, iar eu ca loc pur încălcat. Va ieşi ceva din noi. Vor ieşi... Copiii jertfei. Copiii sângelui se vor naşte într-o nouă ţară, c-o nouă demnitate, cu alte aspiraţii, scrutând tot orizontul, netemându-se de acest asfinţit...
20 martie 2010. Aproape de Bunavestire
Distribuie pe facebook
