Teatrul ca mitologieTeatrul lui Valeriu Anania - Ioan Răducea Adăugat în 02 ianuarie 2010, la 23:51 | 124 afișări / 112 vizitatori |
TEATRUL CA MITOLOGIE
Ioan RĂDUCEA
La orizontul celui de-al doilea deceniu al mileniului, Valeriu Anania (n. 1921) aduce comoara unui longeviv. Începuturile scrisului său, preponderent dramaturgice, constînd în cîteva feerii neincluse în această ediţie de sinteză, datează din anii ’30, fiind prin aceasta contemporan cu un timp literar care a căpătat de mult statutul clasicităţii. În deceniile următoare, cu toate accidentele biografice, teatrul reprezintă constanta preocupărilor literare, pe care autorul şi le explică drept „proces compensator la multele încercări ale vieţii” (vol. Rotonda plopilor aprinşi). Favorizată din adolescenţă, dramaturgia contează şi ca forma mentis pentru procesul conceptual, mult diversificat ulterior (lirică, roman, povestire, eseu, critică de artă, traducere şi exegeză teologică, memorialistică).
În cadrul genului teatral, cu statutul particular precizat mai sus, diversificarea este limitată, asociindu-se şi alte canoane: se privilegiază momentele lirice (de altfel, subliniate şi de titlul volumului de teatru: Poeme cu măşti, 1972); limbajul refuză constant neologismul, avînd ca argument cunoaşterea nativă a expresiei populare; se creează personaje şi cadre mitice, toate acuzînd elementarul şi arhaicul pentru a le proiecta în simbolic şi parabolic etc.
Adunate în trei volume din cadrul integralei operei literare, piesele reprezintă un corpus de texte poetice şi parabolice, deconcertante în măsura în care nervul propriu se afirmă peste evidenţa reperelor: mai ales Arghezi dar şi Blaga, Ion Barbu, suprarealism folclorizant, romantism paşoptist în direcţie lirică; feerie, dramă istorică, parabolă biblică şi mister expresionist, ca modele de construcţie dramatică. În special lucrările majore (Mioriţa, Meşterul Manole, Greul pămîntului, Du-te vreme, vino vreme!) relevă destule nelinişti existenţiale încît să putem vorbi de o sensibilitate expresionistă. Ea preferă să exprime în cadrele familiare ale miticului românesc panica nelămuririlor conceptuale, de care nici pustnicia nu fereşte, aşa cum afirmă personajul călugăr din Meşterul Manole: „Alta-i viaţa lumii! Pustnicia nu mi-i /Dată să-nţeleg /Decît totu-ntreg /Nu şi fărmitura /Ce-i umple măsura!” Insatisfacţia ontologică, mai mult chiar decît aplecarea în oglinda ethosului autohton a unei mari conştiinţe tradiţionaliste, constituie sursa acestei opere.
Cea de a doua dimensiune îşi găseşte o expresie onorabilă în Steaua Zimbrului, dramă mitică cu exactităţi istorice pe tema întemeierii Moldovei, realizarea superioară în această privinţă fiind însă Greul pămîntului, ce urmăreşte alcătuirea Ţaratului româno-bulgar pe la 1200 prin adăugarea iraţionalului ritualic. Nicăieri nu se inventează ca aici, în spiritul unei halucinante autenticităţi, atîtea scene ritualice şi atîtea entităţi arhaic-mitologice: Muma (cf. stratul mumelor, la Blaga!), Cetatea Bătrînă, Grelele Pămîntului, Ioniţă Caloian. Mişcarea hieratică domină piesa de la un capăt la altul şi, printr-o iniţiativă dramatică unică, o parte din personajele verosimile prin atestarea lor istorică în primul rînd se redimensionează în mit: Teodora, prinţesa bizantină, se face una dintre Grele, împăratul Ioniţă ajunge Caloianul folcloric, sensul fiind că reperul mitologic asigură viabilitate etnică. În acelaşi timp, el reconfortează conştiinţa auctorială, fapt confirmat în interviuri: „mitul face parte din fiinţa mea… (…) a crescut odată cu mine şi… m-am pomenit scriind aşa” (Teatru, vol. III, p. 186).
Apetenţa de a crea mituri este prelungită mai mult sau mai puţin în capacitatea de a le interpreta şi de aici virtuţile dar şi scăderile din cele două piese, cele mai elaborate (şi de aceea propuse în deschiderea corpusului) ce interpretează mituri româneşti majore: Mioriţa şi Meşterul Manole. Mari resurse poematice inundă paginile şi le fac sublime adesea. În Mioriţa se ajunge la o înţelegere a thanatosului care frizează glorificarea lui: „Jucaţi, jucaţi pămîntul /Frămîntaţi-vă mormîntul! /Hopa Ioane, ţop Ilie /C-am trăit pe veresie /Ţop Ilie, hopa Ioane /C-am murit pe sub icoane! (…) /Beau lumina şi mi-o-ngrop.” Meşterul Manole, blagian prin recuzita expresionistă, oferă, pe lîngă alte particulare iniţiative, şi surprinzătoare speculaţii nu atît despre creaţie cît despre femeie: „Femeia doar e-n stare să simtă şi să vadă /Că marea ei putere stă-n propria-i tăgadă”.
Considerabil filozofic este textul Du-te vreme, vino vreme!, ridicat din secvenţe de feerie, cu personaje precum Făt-Frumos, Juma’ de Om, Fîrtat, Dor etc., care se întunecă pe măsura agravării sensului meditativ. Necesara vremuire cu viaţă şi cu moarte este demonstrată prin procedeul reducerii la absurd, căci suspendarea timpului, reuşită prim imobilizarea straniului Juma’ de Om, vămuitorul de fire de păr, duce la infantilizare şi la monstruozitatea unei nemuriri precare, alta decît veşnicia – tema este reluată, la un nivel cel puţin comparabil, şi în excelentul roman Străinii din Kipukua (1979).
La senectute, după 1990, aventura dramaturgică încetează pentru că şi-a îndeplinit menirea. Din perspectiva operei de traducere integrală a Bibliei, realizare supremă, începută de la Noul Testament şi dusă la bun sfîrşit de unul singur, toate textele anterioare apar autorului drept fericite prilejuri de a se fi acomodat cu modalităţile de expresie sacre. Avînd asemenea consecinţe, despărţirea lui Valeriu Anania de formele literaturii nu poate fi decît pentru o mai deplină integrare în ele.
Distribuie pe facebook
