Tristul triumf al raţiuniiGlose - Zoltan Terner Adăugat în 06 mai 2010, la 06:02 | 153 afișări / 148 vizitatori |
Zoltan Terner
Tristul triumf al raţiunii
-- Glose --
Omul e un animal raţional, a proclamat acum doua milenii şi jumătate Aristotel. Să fie omul, într-adevăr, o fiinţă raţională?
De câtva timp, gânditorii se cam îndoiesc de adevărul acestei multimilenare definiţii aristotelice. Iar raţiunea a început să fie luată la întrebări şi judecată în fel şi chip:
- În fond, ce eşti? Cine eşti? Cum te manifeşti? Faci rău sau bine?
Întrebări justificate. Pentru că, mai ales în secolul 20, raţiunea a făcut-o de oaie. Şi-a dat poalele peste cap, şi-arătat adevărata fire frivolă şi inconştientă, şi a demonstrat că e dispusă oricând să se prostitueze fără scrupule. Devenind sclava puterii brute, a vicleniei diavoleşti. Am trăit s-o vedem în rolurile ei forte: raţiunea autoritară, raţiunea cu biciul în mână, cu pistolul, cu tunul, cu bomba. Cu genocidul. Toate, plănuite cât se poate de raţional. Iar acum, tot raţiunea, măreaţa raţiune, e la un pas de a prăpădi lumea şi omenirea toată.
Întreaga istorie a omenirii e însoţită de domnia forţei, a dogmelor, a urii şi a uciderii în masă. Între două masacre, oamenii închinau ode raţiunii. Iar în zilele glorioase ale Marei Revoluţii Franceze, pretins triumf al Raţiunii, paralel cu ţăcănitul ghilotinei retezând capete zi şi noapte, se ridicau statui Zeiţei Raţiune.
Desigur, omul ştie să socotească. Asta să se cheme raţiune? Numele zeiţei vine de la ratio, calcul, numărare. A număra înseamnă deci a gândi, a raţiona. Doar atât? Cam puţin. Dar a gândi e mai mult decât asta. În bine şi în rău.
Raţional este să te îndoieşti. Iar dogma, prin definiţie, interzice îndoiala. Unde începe dogma, raţiunea ia sfârşit. În dogmă, raţionalitatea moare. E ciudat: gândirea naşte dogma, iar aceasta o ucide. E dialectica paradoxală a raţiunii: auto-anularea. Unde mai pui că raţiunea devine, prea deseori, pătimaşă. Se lasă dominată de curenţii turbulenţi ai acceselor emotive. Cine a mai văzut raţiune curată, pură, neîntinată, nepoluată de vanităţi, orgolii, patimi şi nebunii? Doctrinele urii sunt întocmite raţional, cu argumente şi principii „bine gândite”. Doctrinele nasc apoi exaltare, furie, agitaţie isterică. Toate acestea descind deci din raţiune. Intuiţia intelectuală, vizionară, fantastă, nu este şi ea o descendentă sau un produs al raţiunii? Fiind oarecum faţa iraţională a ei. Pierzându-şi capul, raţiunea zămisleşte iraţionalul. Raţionalitatea cedează locul iraţionalităţii. Se cunosc nebuniile raţiunii. Sunt multe. Crize epidemice. Renunţări, abdicări, trădări.
Să revenim la început şi să ne întrebăm din nou: oare toţi oamenii gândesc? Unii răspund: Doamne fereşte, ar fi o nenorocire! Iată ce scria Anatole France, raţionalist de felul lui: „Gândirea e o boală particulară a câtorva indivizi, şi care, dacă s-ar propaga, ar aduce prompt sfârşitul speciei.”...”E acidul care dizolvă universul, şi dacă toţi oamenii s-ar aşeza să gândească în acelaş timp, lumea ar înceta imediat să mai existe.” Să fie asta cumva o prostie? Se pare însă că a venit şi confirmarea: boala s-a propagat şi...
Poetul şi eseistul Paul Valéry, tot raţionalist, credea şi el că gândirea e o floare rară, „o excepţie de la regula generală de a nu gândi”.
Blaise Pascal socotea că raţiunii nu e bine să i se dea exclusivitate. „Există două excese la fel de periculoase, scria marele cugetător, a exclude raţiunea şi a nu admite decât raţiunea”. Iar în ceea ce priveşte „atotputernicia” raţiunii în cunoaştere, tot el afirma: „Ultimul demers al raţiunii este acela de a afla că există o infinitate de lucruri care o depăşesc”.
Montaigne numea raţiunea „o sabie cu două tăişuri, primejdioasă”. Iar printre cei ce mânuiesc această sabie, am zice noi, se găsesc mult prea mulţi nepricepuţi, imprudenţi, iresponsabili, neghiobi sau nebuni. La toţi aceştia, gândirea devine pseudo-gândire, gândire dementă, şchioapă, târâtoare, ruinătoare, distrugătoare. Spitalele de boli mintale sunt pline de oameni care „gândesc”. În felul lor alienat, fireşte. Scornesc formule ale universului şi legi ale umanităţii. Cât despre nebunii... raţionali, care au condus lumea nu de mult, ştim ce prăpăd au făcut. Hitler, Stalin, Mao, Ceauşescu, toţi invocau raţiunea. Ultimul, „Geniul Carpaţilor”, a inventat chiar reguli de alimentaţie... raţională şi chiar norme de prăsilă umană, tot raţională, adică ştiinţifică. Ştiinţa fiind domeniul propriu al raţiunii, orice teorie suptă din deget, orice închipuire utopică, orice doctrină iraţională sau de-a dreptul demenţială se autoproclama „ştiinţifică”. Socialismul era „ştiinţific”, marxismul era o „ştiinţă”, nazismul se baza şi el pe „ştiinţă”, pe teoria raselor.
Da, gândirea spunem că ne aparţine tuturora. Toţi suntem înzestrati de la Mama Natură cu darul sacru al gândirii. Prin urmare, toţi avem idei, gânduri, păreri. Dacă nu ai idei şi păreri, treci în societate drept prost. Să ai păreri adevărate. Să ai dreptate. Cum altfel? Păi, altfel. Dar, atenţie, dacă părerea ta şochează, tot rău pici. Moralistul francez Rivarol scria: ”Când ai dreptate cu douăzeci şi patru de ore mai devreme decât ceilalţi oameni, treci drept lipsit de minte timp de douăzeci şi patru de ore.”
Gândirea, gândurile, pot fi plăpânde, şchioape, chioare, oloage sau surde, ele sunt ale tale. Ţii la ele, le îndrăgeşti, fac parte din tine. Le aperi. Le încălzeşti la sân, le răsfeţi. Iar ele, ca şarpele crescut la sân, ţi se fixează în cap şi încep să te domine. Ideile devin fixe, se transformă în obsesii, fantasme care te acaparează. Devii un adorator al lor, un devot. Devin convingeri, iar tu li te ataşezi, le eşti credincios. Ataşamentul şi devotamentul şi convingerea nestrămutată erau obligaţii „statutare” faţă de comunismul „ştiinţific”, adică... raţional.
Sunt şi cugetători care ne demonstrează că gândirea e un lux al naturii. O formă de parazitism. Iar intelectualul – un parazit. Adică face ceva fără utilitate practică. Filozoful, mai ales, e un parazit prin excelenţă... La ce folosesc ideile lui, cărţile scrise de el ? La nimic. Rămâne, totuşi, de văzut...
Şi mai e ceva, mai ales în epoca noastră, zisă postmodernă: disjuncţia radicală dintre raţiune şi plăcere, dintre ştiinţă şi divertiment, dintre cunoaştere şi comerţul plăcerilor senzuale. Raţiunea cedează locul, treptat dar sigur şi, se pare, ireversibil, plăcerilor, beţiei simţurilor, isteriei achiziţionării de obiecte. Laboratoarele de cercetări, cărţile de ştiinţă, congresele şi simpozioanele, universităţile chiar, se retrag în arierplan, în umbră, iar în primplan, dominante, agresive, acaparatoare, se înmulţesc şi prosperă, supermarket-urile, restaurantele, barurile, cazinourile, bordelurile, posturile televiziunii de divertisment, oficiile de turism. Între aşezămintele raţiunii şi cele ale plăcerilor e un dezechilibru tot mai frapant, o lipsă de comunicare tot mai deplină, sunt două lumi tot mai străine una de alta. Una care se restrânge, cea a raţiunii, şi alta care e în permanentă expansiune, cea a plăcerilor. E o lege şi o mega-tendinţă a societăţii de consum.
Terra e populată azi de o omenire de consumatori de confort, delicii culinare, gadget-uri, stupefiante, alcool, sex, divertismente isterice, plimbări somnambulice prin lume, orgii ale simţurilor, evadări din realitate. Frenezia consumului nu are nimic de-a face cu raţiunea. Este abandonul de sine al omului în iraţionalitatea primitivă, elementară, vidată de valori şi de principii morale. Raţionalismul ca mit şi ca doctrină cvasi-religioasă a răposat în secolul 20. Am intrat într-o eră a prefixului „post”: post-raţionalistă, post-modernă, post-industrială, post- istorică, post-umană. Acest din urmă atribut e cel mai îngrijorător dintre toate. Să sperăm că nu e real.
Raţiunea a murit? Asta nu se poate. Dar altceva e posibil: aservirea raţiunii, marginalizarea ei, umilirea ei, terfelirea ei, caricaturizarea ei. Aberaţiile raţionalismului iraţional capătă forme neaşteptate, necunoscute încă în istorie: armate de sinucigaşi, terorism globalizat, distrugerea sistematică a planetei, alunecarea spre holocaustul nuclear, pierderea de sine a fiinţei umane, fuga ei de realitate, de adevăr, de viaţă. Spaima şi beţia simţurilor merg împreună.
Mai mult ca oricând, se întind ca o pecingine formele cele mai periculoase ale demenţei umane, în stare să nimicească totul. Raţiunea devenind unealta docilă, servitoarea credincioasă a nebuniei.
A gândi era cândva o armă pentru a supravieţui. Azi a devenit o metodă de a netezi calea spre moarte. Cercul se închide. Iraţionalul absolut triumfă. E şi triumful final, teribil de trist, al omului însuşi.
Distribuie pe facebook
